Pretentii civile. Speta. Decizia 6584/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (Număr în format vechi 5126/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ Nr. 6584/
Ședința publică de la 16 noiembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Florentina Dragomir
JUDECĂTOR 2: Adela Cosmina Bodea
JUDECĂTOR 3: Dragoș A -
GREFIER
Pe rol se află judecarea recursurilor formulate de recurentul reclamant și recurenta pârâtă împotriva sentinței civile nr.4397 din 22.05.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr-, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurentul reclamant prin avocat, ce depune împuternicire avocațială nr.184/12.11.2009, recurenta pârâtă prin consilier juridic, ce depune delegație la dosar.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că prin serviciul registratură, recurenta a depus întâmpinare la dosar la data de 06.10.2009, în dublu exemplar.
Curtea comunică recurentului reclamant, un exemplar al întâmpinării.
Nemaifiind alte cereri de formulat sau probe de administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea/combaterea recursurilor.
Recurentul reclamant, prin avocat, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat, modificarea sentinței atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată așa cum a fost formulată. Solicită Obligarea recurentei SC SA la plata drepturilor bănești compensatorii, conform dispozițiilor art.64 pct.1 din contractul colectiv de muncă, având în vedere profitul societății. În contractul colectiv de muncă se stipulează că se vor plăti salarii brute, iar sarcina plății contribuțiilor la asigurările sociale revine angajatorului. Această plată a drepturilor bănești nu este la latitudinea angajatorului, conform dispozițiilor art.1010 coroborate cu prevederile art.978 din Codul civil, în interpretarea sintagmei "se poate da". Apreciază că această sintagmă semnifică lăsarea deciziei de acordare a sumelor cu titlu de compensații la latitudinea societății, după o analiză prealabilă a situației financiare care în prezent este prosperă și astfel cele 11 salarii compensatorii pot fi acordate salariatului.
Cât privește al doilea motiv de recurs, privind restituirea contribuțiilor la asigurări sociale, instanța de fond în mod netemeinic și nelegal le-a admis în parte, întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu. De asemenea, solicită acordarea daunelor morale, apreciind că s-a făcut dovada acestui prejudiciu. În ceea ce privește recursul formulat de solicită respingerea acestuia ca nefondat. Cu cheltuieli de judecată.
Recurenta pârâtă, prin consilier juridic, solicită admiterea recursului său astfel cum a fost formulat. Cât privește recursul formulat de, solicită respingerea acestuia ca nefondat, în cauza de față, situația financiară nu a permis plata drepturilor compensatorii, fiind îndeplinite dispozițiile art.78 din contractul colectiv de muncă.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24.02.2009 pe rolul Tribunalului București - Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale sub nr.7394/3/LM/2009, reclamantul a chemat în judecată pârâta SC SA, solicitând obligarea acesteia la plata a 11 salarii compensatorii în cuantum de 14.520 lei conform contractului colectiv de muncă, obligarea pârâtei la restituirea contribuțiilor deduse din salariul compensatori acordat, obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 10.000 lei și la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr.4397/22.05.2009, Tribunalul Bucureștia admis în parte acțiunea formulată de reclamantul, a obligat pârâta SC SA la plata compensației reprezentând 11 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii, din care se vor reține impozitul și cotele de contribuții la fondurile speciale ale statului; au fost respinse celelalte pretenții ca neîntemeiate și a fost obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2100 lei.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că reclamantul a fost salariatul pârâtei SC SA până la data de 21.01.2009, raporturile de muncă încetând prin concediere colectivă, conform deciziei nr.53. A fost plătită salariatului o compensație egală cu un salariu lunar.
S-a observat însă, că în temeiul art.64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, individuale sau colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu 12 salarii de bază avute în luna premergătoare concedierii, în afara drepturilor cuvenite la zi. Angajatorul a apreciat că acest text instituie în sarcina sa doar o facultate, iar nu o obligație, motiv pentru care a plătit salariatului numai compensația prevăzută de art.78 din contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010.
Tribunalul a considerat că angajatorul SC SA a negociat cu salariații săi compensații bănești derogatorii, de 12 salarii brute lunare, care nu sunt facultative, ci doar supuse unei condiții suspensive pozitive potestative simple, aceea de a exista o situație financiară care să permită plata lor. Ori, disponibilizarea salariaților nu a intervenit din motive financiare, ci din motive de eficientizare a activității, astfel încât condiția prevăzută în contractul colectiv de muncă s-a îndeplinit.
Sub aspectul reținerilor făcute de angajator din salariul compensatoriu plătit, tribunalul a considerat că, în temeiul art.55 alin.4 lit.j Cod fiscal, se datorează impozitul pe venit; în temeiul art.257 al.2 lit.a din Legea nr.95/2006 se datorează contribuția de asigurări sociale de sănătate; în temeiul art.26 din Legea nr.19/2000 se datorează contribuția de asigurări sociale; în temeiul Legii nr.76/2000 se datorează contribuția la fondul de șomaj.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs la data 10.07.2009 pârâta SC SA și la data 16.07.2009 reclamantul, înregistrate pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale la data de 03.08.2009 sub nr-.
În motivarea recursului întemeiat în drept pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civ. recurentul reclamant a arătat că în ceea ce privește restituirea contribuțiilor la asigurările sociale și reținerea lor din cele 11 salarii compensatorii, instanța in mod netemeinic și nelegal le-a respins întrucât aceste compensații reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, această despăgubire fiind de altfel, acordată după încetarea contractului individual de muncă.
S-a mai arătat că art.26 din Legea nr.19/2000 nu prevede exceptarea de la plata contribuției la asigurările sociale și drepturile plătite potrivit dispozițiilor legale, în cazul încetării raporturilor de muncă, însă aceasta a fost abrogată de Legea nr.200/2008, care nu mai păstrează aceste dispoziții, dar nici nu prevede faptul că se vor plăti aceste contribuții, astfel nefiind vorba de salariu sau venituri asimilate salariului, așa cum este stipulat în lege, fiind despăgubiri bănești, urmează a nu se reține plata acestor contribuții.
Recurentul a mai susținut și faptul că, în mod eronat, instanța de fond a respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale, apreciind că nu s-a făcut dovada unui prejudiciu, dar simplul fapt că pârâta a obligat-o să solicite aceste drepturi pe cale judecătorească reprezintă un prejudiciu.
Recurenta pârâtă SC SA, în motivarea recursului său întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 și art.3041pr.civ. a arătat că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, nu a ținut cont de probele administrate în cauză care evidențiază lipsa lichidităților, nu a luat în considerare faptul că societatea se confruntă cu dificultăți de plată prin lipsa numerarului.
În acest sens, s-a arătat că sintagma "situația financiară" din cuprinsul art.64 al contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SC SA, nu se rezumă doar la bilanț și contul de profit și pierdere, ci la toate componentele situațiilor financiare, potrivit legilor contabile.
Recurenta a mai susținut și faptul că instanța de fond a interpretat în mod greșit hotărârea Consiliului de Administrație al societății din 19.01.2009, aceasta trebuind să interpreteze art.64 din contractul colectiv de muncă, potrivit art.967 Cod civil, și art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, după intenția comună a părților contractante, aceea de a nu obliga imperativ angajatorul, iar pe de altă parte să privească situațiile financiare ca pe un tot unitar, nu doar raportat la contul de profit și pierderi.
În susținerea motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 pr.civ. recurenta a arătat că la formularea art.64 din contractul colectiv de muncă părțile au convenit ca angajatorul să aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor în funcție de conjunctură și dacă situația financiară îi permite acest lucru, angajatorul aplicând corect legea și asigurându-le salariaților o protecție socială minimă impusă de lege ce își are temeiul în dispozițiile art.78 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007 - 2010.
Examinând motivele de recurs față de hotărârea atacată și probele administrate în cauză, cercetând pricina sub toate aspectele invocate, după cum dispune art.3041Cod pr.civilă, Curtea constată următoarele:
Raporturile de muncă dintre părți au încetat în temeiul art.65 alin.1 coroborat cu art.68 lit. c din Codul muncii, prin concediere pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, ca urmare a desființării locului de muncă ocupat de acesta, determinată de reorganizarea activității angajatorului, în cadrul concedierii colective.
La încetarea contractului individual de muncă s-a acordat salariatului o compensație la nivelul unui salariu de bază brut avut în luna premergătoare concedierii, în conformitate cu prevederile art. 78 alin. 1 și 2 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007- 2010.
Curtea consideră, în opinie majoritară, că cererea dedusă judecății având ca obiect plata compensației cuvenită în cazul concedierilor colective, a fost corect admisă de instanța de fond care a interpretat judicios dispozițiile art.64 din contractul colectiv de muncă valabil la nivelul societății angajatoare, conform cărora în situația concedierilor pentru motive ce nu țin de persoana salariatului, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu douăsprezece salarii de bază din luna premergătoare concedierii.
Astfel, prima instanță a reținut în mod corect că voința reală a părților a fost aceea ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, finalitatea clauzei contractuale și scopul pentru care a fost negociată și acceptată în contractul colectiv de muncă fiind acela de a fi aplicată și nicidecum de a fi lăsată la latitudinea părților, astfel încât din diverse motive să se poată invoca neexecutarea acesteia.
Sintagma "angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație financiară" nu poate fi interpretată altfel, în sensul că plata acestor compensații ține de voința exclusivă a angajatorului, acordarea compensațiilor fiind condiționată în speță de situația financiară bună a societății, deci obligația angajatorului este afectată de o condiție suspensivă pozitivă, potestativă simplă, în sensul dispozițiilor art.1006 Cod civil.
Nu se poate reține critica recurentei pârâte că plata compensației în discuție depinde de voința exclusivă a angajatorului, deoarece potrivit dispozițiilor art.1010 cod civil "obligația este nulă când s-a contractat sub o condiție potestativa din partea celui ce se obligă", iar în cazul în care condiția potestativă este din partea debitorului, aceasta echivalează cu lipsa intenției de a se obliga.
Curtea consideră că angajatorul nu putea refuza executarea clauzei contractuale privind compensațiile în cuantumul stabilit de art.64 din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, de vreme ce în cauză s-a realizat condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului salariaților concediați la încasarea plăților compensatorii, fiind bună situația financiară a societății.
Astfel cum rezultă din cuprinsul deciziei de concediere, cât și din răspunsul dat de patronat reprezentanților salariaților prin adresa nr.-/17.12.2008, motivul real al concedierii salariatului nu a fost determinat de dificultăți economice, ci de reorganizarea efectivă a activității societății, hotărâtă de Adunarea generală ordinară a acționarilor, care a aprobat structura organizatorică a societății și numărul maxim de personal la 330 salariați, astfel încât la nivelul societății să existe structuri flexibile, adaptate nevoilor reale ale societății, de natură să eficientizeze structural activitatea acesteia, în condițiile menținerii competitivității societății.
Prin urmare, în condițiile în care disponibilizările efectuate de către pârâtă nu au avut drept cauză dificultăți de natură economică, ci doar rațiuni organizatorice, se poate reține că plata compensațiilor pretinse prin acțiunea dedusă judecății nu reprezintă o facultate a angajatorului, ci o obligație impusă de lege și de contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
de numerar depus de către pârâtă la dosar probează doar lichiditățile societății, iar nu și împrejurarea că angajatorul are dificultăți economice, care să justifice refuzul acestuia de executare a clauzei contractuale și implicit acordarea plăților compensatorii negociate în cuantumul prevăzut de art. 64 din contractul colectiv de muncă.
Având în vedere bilanțul contabil al societății care dovedește obținerea profitului de către aceasta în anul în care a avut loc concedierea colectivă, precum și prevederile art. 80 alin.3 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național pentru anii 2007-2010, art. 241 alin. 1 lit. d), art. 243 din Codul muncii și art. 30 din Legea nr.130/1996, privind obligativitatea executării contractului colectiv de muncă, Curtea reține ca și prima instanță că, în speță, recurenta-pârâtă a refuzat fără temei legal executarea clauzei contractuale referitoare la compensațiile pretinse prin acțiunea dedusă judecății.
Analizând criticile formulate de recurentul-reclamant limitat la modul de soluționare a pretenției având ca obiect deducerile din salariul compensatoriu acordat, se reține următoarele:
Curtea constată întemeiată critica recurentului-reclamant în ceea ce privește contribuția individuală la bugetul asigurărilor pentru șomaj, întrucât sunt incidente prevederilor art.14 lit. e) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă, care interzic reținerea acestei contribuții.
În parte, criticile aduse hotărârii de către recurentul-reclamant sunt nefondate întrucât prima instanța a interpretat și aplicat corect prevederile Codului fiscal și ale Normelor metodologice de aplicare a acestuia, atunci când a constatat că fostul angajator este dator să reținăimpozitul pe venit de 16%pentru compensațiile acordate reclamantului la încetarea contractului individual de muncă. De altfel, însuși recurentul reclamant recunoaște prin cererea de recurs că pârâta putea să rețină doar impozitul pe venit de 16%, iar nu și celelalte contribuții legale.
Curtea nu poate primi susținerile recurentului reclamant în sensul că suma primită cu ocazia concedierii colective a reprezentat o despăgubire, care nu trebuie impozitată, întrucât legea fiscală prevede expres și limitativ veniturile care nu sunt supuse impozitării, or drepturile deduse judecății nu intră în excepțiile menționate de Codul fiscal, fiindcompensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, care sunt supuse impozitării conform prevederilor punctului 68 lit l din Normele metodologice pentru aplicarea art.55 alin.1 și 2 din Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.44/2004.
Prima instanță a reținut judicios că prevederile art.55 alin.4 lit j din Codul fiscal care stipulează că "nu sunt supuse impozitului sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colectiv", nu sunt incidente în cauză, de vreme ce în litigiul dedus judecății baza de calcul o constituievenitul brut, iar nu venitul net.
În ceea ce priveștecontribuția de asigurări sociale de sănătate, Curtea reține că potrivit art. 257 lit. a) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, modificată, contribuția lunară a persoanei asigurate se aplică asupra veniturilor din salarii sau asimilate salariilor, care se supun impozitului pe venit.
Așadar, de vreme ce compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective sunt supuse impozitului pe venit, potrivit Codului fiscal si Normelor metodologice de aplicare ale Codului fiscal, acestea sunt supuse și reținerii contribuției de asigurări sociale de sănătate.
Obligația calculării contribuției individuale la asigurările sociale de sănătate rezultă din faptul că sunt drepturi primite de personalul disponibilizat potrivit contractului colectiv de muncă în virtutea calității de salariat.
În speță, trebuie calculată, reținută și virată contribuția la fondul unic de asigurări sociale de sănătate, în condițiile în care compensațiile bănești sunt tratate din punct de vedere fiscal drept venituri salariale și apare obligativitatea calculării contribuției la asigurările sociale de sănătate asupra acestor sume.
Prin urmare, Curtea consideră ca și instanța de fond că asigurările sociale de sănătate sunt datorate inclusiv pentru plățile compensatorii, care din punct de vedere fiscal sunt asimilate veniturilor salariale și nu sunt exceptate de la plata acestei contribuții, în baza art.257 alin.2 din Legea nr.95/2006.
În privințacontribuțiilor la asigurări sociale, Curtea constată ca fiind fondate criticile aduse hotărârii recurate întrucât în cauză sunt aplicabile dispozițiile art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000, potrivit cărora ontribuția de asigurări sociale pentru persoanele care beneficiază de plăți compensatorii se suportă din bugetul asigurărilor pentru șomaj la nivelul cotei contribuției individuale de asigurări sociale.
Potrivit art.26 din aceeași lege, aceste venituri nu sunt scutite de plata contribuțiilor la asigurări sociale, nefiind prevăzute în categoria veniturilor exceptate potrivit acestui articol, însă fostul angajator nu poate reține și vira aceste contribuții deoarece ele nu sunt suportate pentru aceste venituri de către angajat, ci de către bugetul asigurărilor pentru șomaj, potrivit art.21 alin.6 din Legea nr.19/2000.
Cu privire la daunele morale, criticile aduse de către reclamant hotărârii recurate nu sunt întemeiate, de vreme ce acesta nu a dovedit întrunirea cumulativă a condițiilor răspunderii patrimoniale a angajatorului, în sensul prevederilor art.269 Codul muncii.
Susținerea recurentului că prejudiciul este dovedit de simplul fapt că a fost obligat să își solicite drepturile pe cale judecătorească, nu poate fi examinată de către C, întrucât aceasta reprezintă o cerere nouă formulată direct în recurs, contrar prevederilor art.316 coroborat cu dispozițiile art.294 Cod procedură civilă, în condițiile în care prin cererea adresată instanței de fond se arăta că fapta ilicită imputată fostului angajator prin cererea constă în concedierea nelegală, iar nu neplata compensațiilor.
Pentru considerentele arătate, în temeiul art.312 pr.civ, Curtea va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă SC, ca nefondat, va admite recursul reclamantului, va modifica în parte sentința civilă recurată în sensul că va obliga pârâta să restituie reclamantului contribuția la bugetul asigurărilor sociale și asigurarea de șomaj aferente salariului compensator acordat, și va menține restul dispozițiilor sentinței.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Cu majoritate.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva sentinței civile nr.4397 din 22.05.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr-.
Admite recursul formulat împotriva aceleiași sentințe de recurentul-reclamant.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Obligă pârâta să restituie reclamantului contribuțiile reprezentând asigurare socială și asigurare de șomaj aferente salariului compensatoriu plătit.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 16.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./11.12.2009
Jud.fond;;
Cu opinia parțial separată a domului judecător A, în sensul admiterii recursului formulat de SC SA și respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind plata compensației reprezentând 11 salarii brute, ca neîntemeiat, pentru următoarele motive:
Din dispozițiile art. 64 al Contractului colectiv de munca încheiat la nivelul SA rezulta ca acordarea compensațiilor nu este o obligație a angajatorului ci doar o posibilitate, cu care salariații au fost de acord la data negocierii contractului colectiv de munca la nivelul societății, când s-au stabilit clauzele acestuia.
Părțile au convenit mai multe clauze similare - clauza privind acordarea tichetelor de masa, acordarea primei de vacanta, a drepturilor bănești in cazul unor evenimente in viata si familia salariatului.
Formularea rezultata din negocieri este diferita de cea cuprinsa in art. 78 din Contractul colectiv de munca la nivel național pentru anii 2007-2010, unde se folosește un verb imperativ "vor acorda" compensații de cel puțin un salariu lunar.
Faptul ca, la nivelul SA, contractul colectiv de munca nu cuprinde o astfel de cauza este explicabil si prin atitudinea salariaților, ai căror reprezentanți au acceptat o prevedere incerta.
Acordarea a 12 salarii brute, în cazul concedierilor ce nu țin de persoana salariatului, nu este astfel o obligație a angajatorului, ci o facultate, salariații fiind de acord cu această prevedere la momentul negocierii contractului.
Nu se poate retine existenta unei condiții pur potestative. Condiția potestativă este aceea a cărei realizare depinde de voința uneia din părțile raportului obligațional (art. 1006 Cod civil). Ea este ondiție pur potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde exclusiv de voința uneia din părți. Obligația sub condiție potestativă pură suspensivă din partea debitorului este nulă (art. 1010 Cod civil).
Dacă voința contractanților ar fi fost ca plata sumelor compensatorii să constituie o obligație a societății angajatoare, ar fi menționat acest lucru în mod expres, căci există în cuprinsul contractului clauze în care se stipulează expres obligații stabilite în sarcina angajatorului, prin folosirea unor termeni precum "obligația de a plăti" (art.65 alin.3) sau "salariații vor primi din partea angajatorului" (art.66).
lata acestor salarii este condiționată de situația financiară a societății, neputându-se prezuma ca administratorii acesteia o vor gera dezastruos numai pentru a nu achita salarii compensatorii.
Recurentul-reclamant susține ca, dacă situația financiară a societății pârâte este favorabilă, atunci plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta.
Tribunalul București retine ca la nivelul pârâtei a avut loc o reorganizare a societății, prin care a fost aprobat numărul maxim de salariați la 330, cu consecința desființării unui număr de 129 de locuri de muncă. Această reorganizare a fost impusă de rațiuni economice și tot din aceleași rațiuni s-a luat decizia de a se acorda doar un salariu compensatoriu persoanelor cărora le-au încetat contractele individuale de muncă, în caz contrar societatea fiind pusă în situația de a nu avea posibilitatea de a achita salariile persoanelor rămase angajate.
Din situația fluxului de numerar prezentat de SA, pentru perioada septembrie 2008 - august 2009, rezulta veniturile si obligațiile de plata, faptul ca din luna decembrie 2008 societatea este in deficit, chiar daca s-a înregistrat un profit în cuantum de aproximativ șase milioane de euro, pentru întreg anul 2008. Spre sfârșitul anului 2008 profitul a fost unul diminuat fata de cel programat, in raport de criza economica mondiala, neputându-se achita aceste sume, prin prisma situației imediat viitoare a societății comerciale.
Motivarea acesteia este justificata, căci acordarea compensațiilor la nivelul a douăsprezece salarii, recurentei cat si altor persoane concediate, ar fi dus societatea in imposibilitate de plata a creditorilor privilegiați - salariații ramași, atât timp cat sursa de plata o constituie fondul de salarii.
Este de necontestat că reclamantul se află într-o situație regretabilă produsă ca urmare a concedierii sale, fiind lipsit pe viitor de aceste venituri, însă în contextul oferit de contractul colectiv de muncă instanța nu poate stabili dacă societatea dispune de posibilități financiare astfel încât să plătească acele compensații, în condițiile în care nu există stabilite criterii în funcție de care să se determine situația financiară a societății care să permită plata sumelor. Simplul fapt că societatea nu a înregistrat pierderi în perioada anterioară concedierii nu poate însemna că activitatea ulterioară nu i-ar putea fi perturbată prin plata compensațiilor, ținând seama de faptul că a avut loc o concediere colectivă, numărul salariaților concediați fiind considerabil. Acesta este motivul pentru care negocierea s-a purtat asupra posibilității societății de a plăti compensațiile, lăsându-i angajatorului latitudinea de a aprecia asupra modului în care ar dispune de resurse financiare pentru a acorda cele douăsprezece salarii compensatorii tuturor salariaților supuși concedierii colective, astfel încât să nu-i fie perturbată activitatea.
Judecător,
- A -
Președinte:Florentina DragomirJudecători:Florentina Dragomir, Adela Cosmina Bodea, Dragoș
