Pretentii civile. Speta. Decizia 6804/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
-ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.5372/2009
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.6804/
Ședința Publică din data de 24 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 2: Farmathy Amelia
JUDECĂTOR 3: Zeca Dorina
GREFIER - -
****************
Pe rol fiind soluționarea recursului declarat de către recurenta-pârâtă - "" - împotriva sentinței civile nr.812/F din data de 21.07.2009, pronunțate de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr- (format vechi nr.1671/2009), în contradictoriu cu intimatul-reclamant-având ca obiect "drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns: recurenta-pârâtă - "" - prin consilier juridic d-na cu delegație aflată la fila 15 dosar recurs și intimatul-reclamant prin apărător, d-nul avocat cu împuternicire avocațială de reprezentare atașată la fila 13 dosar recurs, emisă în baza contractului de asistență juridică nr.201 din 20.11.2009.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că la dosar s-a depus prin serviciul "registratură" al secției la data de 18.11.2009 de către intimatul-reclamant întâmpinare la motivele de recurs formulate în cauză, în dublu exemplar, act procedural necomunicat părții recurente până la această dată.
Curtea, în ședință publică, procedează la comunicarea întâmpinării formulate în cauză de către intimatul-reclamant către recurenta-pârâtă - "" -, prin consilier juridic.
Părțile prezente întrebate fiind, arată că nu mai au cereri, chestiuni prealabile de formulat, excepții de invocat sau înscrisuri noi de atașat.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților prezente în susținerea, respectiv motivelor de recurs formulate în cauză.
Recurenta-pârâtă - "" -, prin consilier juridic, având cuvântul, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și motivat în scris, modificarea hotărârii judecătorești recurate în sensul respingerii pretențiilor intimatului la acordarea unei compensații a 11 salarii brute.
Astfel, solicită a se avea în vedere conținutul art. 64 alin.(1) din Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate în integralitatea sa, potrivit cu care, părțile nu au convenit instituirea unei obligații în sarcina angajatorului, ci posibilitatea de a decide asupra unei compensații în funcție de situația financiară a societății, nu numai raportat la contul de profit și pierderi, acesta având posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor în funcție de situația societății la momentul respectiv. Astfel, prin raportare la dispozițiile art. 64 al Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, toate componentele situaților financiare potrivit legii contabile nu se rezumă numai la bilanț și contul de profit și pierdere, ci și la modificarea capitalului propriu cât și a situației fluxurilor de fonduri, documente din care rezultă fără putință de tăgadă o situație financiară nu tocmai bună, fiind într-o reală dificultate de plată.
Fără cheltuieli de judecată.
Intimatul-reclamant, prin avocat, având cuvântul, solicită respingerea recursului declarat de către recurenta-pârâtă - "" -, cu consecința menținerii hotărârii judecătorești recurate ca fiind temeinică și legală.
În acest sens, solicită a se constata faptul că din înscrisurile depuse de către pârâtă, respectiv extrasul de bilanț contabil contul de profit și pierderi, rezultă, așa cum și instanța de fond corect a apreciat, o situație financiară favorabilă societății recurente, situație față de care se impune acordarea acestor pretenții.
Cât privește situația pe viitor, solicită a se avea în vedere faptul că nu s-a depus nici un mijloc de probă în acest sens.
Pentru aceste considerente, față de cele dezvoltate pe cale de întâmpinare, intimatul-reclamant prin avocat, concluzionează în sensul respingerii recursului declarat de către recurenta-pârâtă,cu consecința menținerii hotărârii judecătorești recurate ca fiind temeinică și legală.
Cu cheltuieli de judecată, conform dovezilor existente la dosar, ocazionate cu prezentul litigiu.
Curtea declară închise dezbaterile potrivit dispozițiilor art. 150 Cod proc. civ. și reține cauza spre soluționare.
CURTEA,
Prin recursul înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 17.08.2009, recurenta - - a criticat sentința civilă nr.812/F/21.07.2009 pronunțată de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă în dosarul nr-, susținând că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, neținând cont de posibilitățile reale ale societății și de fluxurile de numerar care evidențiază lichiditățile.
Recurenta a mai susținut că prin contractul colectiv de muncă părțile au convenit ca angajatorul să aibă posibilitatea de a decide asupra acordării compensațiilor în funcție de conjunctură și, bineînțeles, dacă situația financiară îi permitea acest lucru.
În drept, recurenta și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod pr.civilă, art.3041Cod pr.civilă, art-299-300 alin.2 Cod pr.civilă, art.311 alin.2 și art.4042Cod pr.civilă.
Intimatul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Asupra acestuia, Curtea reține următoarele:
Prin sentința civilă nr.812/F/21.07.2009 Tribunalul Ialomițaa obligat pârâta-recurentă la plata cheltuielilor de judecată și a 11 salarii de bază brute din care urmau a se reține impozitul și contribuțiile la fondurile speciale ale Statului, fiind respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții.
În motivarea soluției, Tribunalul Ialomițaa arătat că pârâta are o situație financiară corespunzătoare care nu o împiedică să-și îndeplinească obligația asumată prin art.64 din Contractul colectiv de muncă, acordarea plăților compensatorii neavând un caracter facultativ, iar condiția potestativă simplă de care depindea nașterea dreptului reclamantului a fost realizată îndreptățindu-l pe acesta din urmă la încasarea plăților compensatorii ca efect al concedierii.
Recurenta susține, în esență, două aspecte:
Primul este legat de calificarea obligației asumate prin art.64 din Contractul colectiv de muncă ca fiind doar o posibilitate lăsată la suverana sa apreciere.
C de-al doilea privește pretinsa analiză greșită a instanței de fond raportată la situația financiară reală a societății la momentul concedierii celor 129 de salariați prin care se numără, firește, și reclamantul.
Ambele aspecte nu reprezintă, ca și calificări în drept, elemente care pot fi analizate prin prisma motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art.304 pct.8 Cod pr.civilă.
Actul juridic dedus judecății este reprezentat de un raport juridic conflictual ivit ca urmare a existenței unor raporturi juridice de muncă ce au fost consfințite prin încheierea contractului individual de muncă a reclamantului și a Contractului colectiv de muncă la nivel de societate.
Izvorul juridic al pretențiilor reclamantului se regăsește în conținutul Contractul colectiv de muncă, fiind vorba despre un conflict de muncă, instanța de fond neoferind nicio altă interpretare juridică relațiilor sociale conflictuale ce au format obiectul analizei sale.
Pentru a se putea susține incidența în cauză a dispozițiilor art.304 pct.9 Cod pr.civilă ar fi fost necesar ca Tribunalul să fi excedat prin modul de apreciere asupra chestiunilor de fapt și de drept dispozițiilor care reglementează ramura dreptului muncii, or conținutul considerentelor demonstrează exact contrariul, respectiv faptul că instanța de fond a analizat speța prin prisma dispozițiilor dreptului muncii, cu aplicarea noțiunilor din dreptul civil doar acolo unde aplicarea normei generale se impunea pentru explicarea unor termeni proprii dreptului civil, cum este cazul, spre exemplu, noțiunii de condiție potestativă simplă.
Criticile pe care recurenta la subsumează art.304 pct.8 Cod pr.civilă nu vizează raportul juridic dedus judecății, ci interpretarea pe care instanța de fond a dat-o clauzelor inserate în Contractul colectiv de muncă, or o astfel de interpretare poate fi analizată doar prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
Astfel, chiar dacă recurenta și-a sistematizat criticile în funcție de dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod pr.civilă, în realitate toate criticile sale se subsumează doar dispozițiilor art.304 pct.9 Cod pr.civilă prin raportare la care vor fi analizate de C în cele ce urmează.
Din această perspectivă juridică, primul aspect mai sus prezentat de C reține o invocată greșeală de interpretare referitoare la calificarea clauzei reprodusă de conținutul art.64 din Contractul colectiv de muncă.
Recurenta susține că este vorba despre o posibilitate lăsată doar la propria apreciere, acesta fiind acordul real de voință al părților.
Pornind de la formularea lexical-gramaticală a acestui articol, Curtea apreciază că este vorba în realitate despre o obligație supusă unei condiții incerte la momentul încheierii Contractului colectiv de muncă, respectiv situația financiară a societății.
Un contract este rodul acordului de voință al părților și el conține drepturi și obligații, iar nu posibilități.
Posibilitățile sunt evenimente care nu au nicio semnificație juridică, spre deosebire de drepturi și obligații care reprezintă elementele fundamentale ale oricărui contract, prin urmare și în cazul Contractului colectiv de muncă clauzele acestuia nu pot cuprinde decât drepturi și obligații asumate de părți. Aceste drepturi și obligații pot fi supuse unor termene și condiții, însă în limitele prescrise de dispozițiile Codului muncii și cele general prohibitive înscrise în Codul civil.
Potrivit dispozițiilor art.1004 cod civil obligația este condițională când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor și necert.
Raportând această definiție la conținutul art.64 din Contractul colectiv de muncă rezultă că obligația asumată de recurenta-pârâtă de acordare a salariilor compensatorii este una condițională.
Continuând raportarea dispozițiilor înscrise în conținutul art.64 din Contractul colectiv de muncă la prevederile Cod civil care reglementează natura și efectele condițiilor, Curtea apreciază că, în speță, condiția ce potențează obligația acordării celor 12 salarii compensatorii, are în raport de dispozițiile art.1005 Cod civil, o natură cauzală.
Dispozițiile art.1010 Cod civil interzic sub sancțiunea nulității asumarea unei obligații sub condiție potestativă din partea celui care se obligă. Cu alte cuvinte orice formulare care conține o exprimare similară cu următoarea: "mă oblig să plătesc/să dau/să ofer un lucru bun, sau o sumă de bani doar dacă vreau", într-un contract sinalagmatic, cum este și cazul Contractului colectiv de muncă, este considerată a fi nulă ab inițio, neputând produce efecte juridice.
Prin urmare, încă din momentul intrării în vigoare a Codului civil la 1864, legiuitorul a urmărit să împiedice ca într-un contract o obligație să depindă exclusiv de voința sau bunul plac al celui care înțelege să se <<oblige>> în maniera mai sus exemplificată.
În teoria dreptului obligațiilor, obligația considerată nulă de dispozițiile art.1010 Cod civil este definită ca fiind o obligație supusă unei condiții pur potestative.
Prin urmare, susținerile recurentei referitoare la posibilitatea sa exclusivă de a aprecia dacă este sau nu cazul acordării celor 11 salarii compensatorii sunt infirmate clar de dispozițiile art.1010 Cod civil și, oricum, față de conținutul art.64 din Contractul colectiv de muncă, susținerile sunt nefondate, această apreciere exclusivă nefiind intenția comună a părților. Dimpotrivă, textul art.64 din Contractul colectiv de muncă arată cu claritate să părțile s-au înțeles să condiționeze acordarea celor 11 salarii doar de situația financiară a societății, nicidecum de voința exclusivă a celor care compun Consiliul de Administrație, acționariatul sau structura tehnică de conducere a societății.
În cele ce au precedat Curtea și-a exprimat opinia potrivit căreia condiția obligației asumate prin art.64 din Contractul colectiv de muncă are o natură cauzală. Potrivit dispozițiilor art.1005 Cod civil condiția cauzală este cea care depinde de hazard, nefiind în puterea creditorului sau a debitorului.
Firește, această noțiune trebuie interpretată în lumina practicilor și uzanțelor care definesc activitatea comercială.
Pârâta-recurentă este o societate comercială a cărui scop este obținerea profitului. Acesta depinde de o serie de factori economici care includ, in extenso, atât modalitatea în care societatea își organizează propria activitate, cât și o serie de factori externi cum ar fi, cu titlu de exemplu, evoluția pieții, a cererii și ofertei de serviciu și de bunuri.
În acest sens trebuie interpretată noțiunea de hazard. Nu este în niciun caz vorba despre o situație întâmplătoare, puțin previzibilă (astfel cum acest termen poate fi definit în înțelesul lexical obișnuit), ci despre o serie de factori economici care pot influența în sens pozitiv sau negativ situația financiară. În alți termeni, tocmai această situație financiară este înțelesul din punct de vedere comercial al termenului general de hazard la care fac trimitere dispozițiile art.1005 Cod civil.
Este de la sine înțeles că atitudinea societății exprimată în modalitatea de management sau marketing aplicată poate influența situația economică, din această perspectivă condiția cuprinsă în art.64 din Contractul colectiv de muncă nesuprapunându-se perfect peste definiția redată de dispozițiile art.1005 Cod civil. Însă, este în egală măsură adevărat că o serie de factori externi asupra cărora societatea nu deține controlul și pe care nu îi poate influența decât într-o foarte mică măsură, pot fi decisivi în influențarea situații financiare a societății. Această ultimă împrejurare ce poate avea o importanță covârșitoare determină Curtea să califice condiția ce afectează obligația înscrisă în art.64 Cod civil ca fiind o obligație cauzală în înțelesul pe care noțiunea de hazard îl poate avea în contextul desfășurării unei activități economice cu scop lucrativ.
În privința situației financiare a societății, recurenta-pârâtă susține că prin achitarea acestor salarii compensatorii s-ar vedea în situația imposibilității plății timp de două luni și Jas alariilor pentru personalul păstrat în activitate.
De asemenea, s-a susținut că situația societății este una dificilă, firma confruntându-se cu lipsa acută a lichidităților.
Acestea ar fi motivele pentru care s-a decis acordarea unui singur salariu compensator pentru reclamantul-intimat.
În analiza acestei situații, Curtea observă că recurenta-pârâtă nu a solicitat, în cadrul probatoriului pe care l-a propus, efectuarea unei expertize contabile care să elucideze aceste susțineri privind pretinsele dificultăți cu care s-ar confrunta societatea prin prisma evidențierii raportului între venituri și cheltuieli, a inexistenței lichidităților și a soluțiilor prin care aceste aspecte pot fi remediate.
Din actele depuse la dosar rezultă că societatea a încheiat anul 2008 cu profit, ceea ce arată că activitatea economică s-a desfășurat în condiții bune, iar situația financiară a firmei nu este una precară.
O eventuală expertiză contabilă ar fi putut releva și alte aspecte pozitive, după cum ar fi putut decela și elemente în privința cărora recurenta să fi dorit să păstreze discreția.
Actele de natură contabilă depuse la dosarul de fond conturează o activitate financiară pozitivă a societății la nivelul anilor 2007 și 2008, ceea ce demonstrează că măsura reducerii personalului nu a avut drept cauză dificultăți economico-financiare întâmpinate de societate, ci măsura, perfect justificată economic, de maximizare a profitului pentru viitor în condiții de costuri cât mai mici. Astfel, s-a ajuns la concluzia necesității acestor concedieri colective al căror subiect a fost și reclamantul-intimat.
Dacă din punct de vedere economic, într-o economie de piață, în prezența unui capital privat, o asemenea măsură nu are nimic ilegal, chestiunile de moralitate excedând și neavând vreo legătură cu pragmatismul activității economice, în egală măsură, trebuie menținut un echilibru social pe care chiar părțile l-au avut în vedere la momentul inserării în Contractul colectiv de muncă a art.64.
În alți termeni, dacă este permisă și justificată economic maximizarea profitului prin reducerea costurilor cu personalul salariat având ca efect concedierea unora dintre aceștia, protecția socială a salariaților concediați revine în primul rând în sarcina societății care a folosit munca prestată de acești salariați. Introducerea art.64 în Contractul colectiv de muncă a avut în vedere tocmai realizarea unei forme de protecție socială în cazul unor concedieri colective, demonstrând, cel puțin la nivel declarativ, faptul că angajatorul nu a fost preocupat exclusiv de aspectele economice ale activității pe care o desfășura, ci și de protecția factorului uman, în absența căruia activitatea ar fi imposibil de realizat.
Din păcate, deși există suficiente date cu caracter financiar care susțin contrariul, societatea recurentă a interpretat cu rea-credință această clauză înscrisă în Contractul colectiv de muncă și a optat pentru o minimă măsură de protecție, hotărând acordarea unui singur salariu compensatoriu angajaților concediați, sub pretextul unei situații financiare dificile.
Cât timp acționarii au încasat la nivelul anilor 2007 și 2008 dividende, iar societatea a încheiat cei doi ani cu profit, nu se poate susține un asemenea pretext.
Împrejurarea că societate nu dispune de lichidități nu poate constitui un temei pentru nerespectarea unei obligații de ajutorare a salariaților concediați.
Această împrejurare are un caracter temporar și poate fi rezolvată prin bunăvoința și priceperea celor care conduc societatea, persoane care au libertatea de a găsi soluțiile cele mai potrivite, nefiind menirea Curții de a aduce sugestii în acest sens.
În privința invocatelor dificultăți legate de plata salariaților ce continuă să își desfășoare activitatea, și această împrejurare constituie o problemă internă a societății pe care doar aceasta din urmă o poate rezolva.
Curtea apreciază situația economico-financiară a societății la momentul la care s-a hotărât măsura concedierii colective ce a vizat un număr de 129 de salariați, iar nu consecințele economico-financiare ce au apărut ca urmare a măsurii concedierii. Câtă vreme această măsură a fost luată de factorii decidenți ai societății, răspunderea pentru utilitatea și eficiența acesteia le revine și nu poate fi substituită printr-o hotărâre a instanței care să constate o situație economico-financiară dificilă ca urmare a concedierilor și a aplicării clauzelor cu conținut social din Contractul colectiv de muncă.
Din această perspectivă, considerațiile instanței de fond privind greutățile financiare cu care s-ar putea confunda societatea ca efect al plăților compensatorii, sunt eronate pentru că pierd din vedere că tocmai societatea a fost cea care a generat premisele unei situații dificile cu care nu se confrunta la momentul la care a decis concedierea colectivă.
Este exclusiv problema societății să rezolve o situație pe care singură a creat-o, cu atât mai mult cu cât prin concedierea colectivă s-a urmărit reducerea costurilor în scopul maximizării profitului, iar nu revitalizarea unei societăți aflată în pragul falimentului sau confruntată cu grave probleme financiare.
de cash nu constituie oglinda rezultatelor activității economice desfășurate de societatea-recurentă.
Pentru ansamblul argumentelor mai sus expuse, Curtea apreciază neîntemeiate criticile întemeiate de recurenta-pârâtă pe dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod pr.civilă.
Prevederile art.3041Cod pr.civilă permit Curții extinderea controlului judiciar dincolo de aspectele enumerate în dispozițiile art.304 pct.1-9 Cod pr.civilă, cu condiția respectării limitelor impuse de prevederile art.296 Cod pr.civilă, aplicabile și în etapa procesuală a recursului potrivit dispozițiilor art.316 Cod pr.civilă.
În acest sens, Curtea observă că instanța de fond a dispus reținerea din cele 11 salarii compensatorii a impozitului pe venit și a contribuțiilor pentru sănătate și fondul de pensii, invocând, în privința impozitului pe venit, dispozițiile art.55 alin.4 lit.g din Codul fiscal pe care le-a considerat inaplicabile în speță față de faptul că salariile compensatorii ce urmează a fi plătite salariaților concediați sunt brute, și nu nete.
Interpretarea Tribunalului Ialomița este apreciată de C ca fiind una excesiv de formalistă, instanța de fond oprindu-se la litera legii, nefiind preocupată să înțeleagă rațiunea pentru care salariile compensatorii nete au fost exceptate de legiuitorul de la plata impozitului pe venit.
Pentru a explica această rațiune, Curtea consideră că suma reprezentând echivalentul a 11 salarii de bază brute este un ajutor pecuniar pe care angajatorul îl oferă salariatului concediat și aflat într-o situație financiară dificilă în care este lipsit de sursa sa principală (și de multe ori singulară) de venit.
În considerarea acestui situații, legiuitorul a înțeles să nu vină cu o pecuniară în plus care să reducă ajutorul primit de persoana concediată.
În cele mai multe cazuri acest ajutor este prevăzut ca fiind echivalentul unui număr da salarii nete, diferit de la caz la caz, pentru că salariul net reprezintă suma de bani pe care o primește efectiv, lunar sau chenzinal, salariatul ca și contraprestație a muncii depuse.
În măsura în care angajatorul dorește să stabilească un ajutor mai mare pentru salariații pe care i-ar putea concedia în viitor, el are această libertate, iar această împrejurare nu schimbă caracterul de ajutor pentru suma primită cu acest titlu de salariatul concediat. Scopul legiuitorului, prin introducerea dispozițiilor art.55 alin.4 lit.g din Codul fiscal, a fost exceptarea acestor ajutoare de la impozitare, în considerarea situației speciale în care se regăsește salariatul concediat.
Aceeași este situația pentru salariatul concediat și în ipoteza în care primește un ajutor reprezentând contravaloarea salariilor medii nete și în ipoteza în care acest ajutor se raportează la salariu brut individual. C concediat se vede lipsit de siguranța financiară pe care i-o oferea existența locului de muncă, cu perspective mai mult sau mai puțin încurajatoare în ceea ce privește găsirea unui alt loc de muncă și cu aceleași obligații familiale sau personale de care este ținut să se achite indiferent dacă și-a păstrat sau nu locul de muncă.
Nu există niciun motiv pentru a distinge între persoane aflate în situații similare, respectiv între salariații concediați, cu atât mai mult cu cât acest ajutor nu este plătit de Stat, nu constituie o obligație a acestuia și nu este echitabil și moral ca Statul să profite de pe urma unei situații grele a salariatului concediat, urmare a unei interpretări formaliste dată unui text legal a cărui spirit a fost în sensul ocrotirii persoanelor concediate.
Acestea sunt motivele pentru care Curtea, în opoziție cu instanța de fond, apreciază că sunt incidente dispozițiile art.55 alin.4 lit.f din Codul fiscal, împrejurare ce înlătură obligația recurentei-pârâte de a reține și vira impozitul pe venit din cuantumul celor 11 salarii de bază brute.
Interpretând per a contrario dispozițiile art.257 alin.2 lit.a din Legea nr.95/2006, rezultă că ajutorul primit de reclamantul-intimat cuantificat în cele 11 salarii compensatorii nu are scopul unui drept salarial (nereprezentând contraprestația muncii, câtă vreme raporturile de muncă au încetat ca efect al concedierii), ceea ce înseamnă că pentru acest ajutor nu sunt datorate contribuții la fondul de asigurări de sănătate, urmând, în temeiul art.3041Cod pr.civilă, să fie înlăturată și această obligație din sarcina recurentei-pârâte.
În privința contribuției la fondul de pensii, Curtea reține, similar instanței de fond, că dispozițiile art.26 din Legea nr.19/2000 nu exceptează acest ajutor de plata contribuției de asigurări sociale. Pe cale de consecință, exceptările fiind de strictă interpretare și enumerate limitativ de dispozițiile legale mai sus identificate, rezultă că asupra acestui ajutor se va face aplicarea dispozițiilor Legii nr.19/2000 în privința reținerii contribuțiilor de asigurări sociale. De altfel, această împrejurare, deși aparent reduce din cuantumul ajutorului acordat salariatului concediat, nu îi este defavorabilă acestuia din urmă, întrucât aceste sume se vor regăsi în calculele care vor determina cuantumul pensiei pe care o va primi în viitor salariatul concediat, sub condiția nemodificării legii cadru a pensiilor, respectiv a Legii nr.19/2000, împrejurare pe care Curtea nu o
poate antama cu certitudine la acest moment.
Pentru motivele mai sus expuse, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod pr.civilă cu referire la dispozițiile art.3041Cod pr.civilă, va admite recursul, va modifica sentința recurată în sensul înlăturării obligației pârâtei de a reține impozitul pe venit și contribuția de asigurări de sănătate aferente compensației la care a fost obligată, menținând toate celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă - "" - împotriva sentinței civile nr.812/F din data de 21.07.2009, pronunțate de Tribunalul Ialomița - Secția Civilă, în dosarul nr- (format vechi nr.1671/2009), în contradictoriu cu intimatul-reclamant .
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Înlătură obligația pârâtei de a plăti contravaloarea impozitului pe cele 11 salarii compensatorii datorate și contravaloarea contribuției la asigurările de sănătate.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 24.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
Red.
Dact.LG/5 ex./06.01.2010
Jud.fond:; Al.
Președinte:Petre MagdalenaJudecători:Petre Magdalena, Farmathy Amelia, Zeca Dorina
