Pretentii civile. Speta. Decizia 7084/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(5598/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.7084/
Ședința publică din data de 03 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenta-pârâtă SC SA - GRUP, împotriva încheierii de ședință din 22 iunie 2009 și a sentinței civile nr.1366 din 29 iunie 2009, pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, având ca obiect - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns recurenta pârâtă SC SA - Membru Grup, prin avocat, cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/30.11.2009 atașată la fila 46 dosar și avocat, cu împuternicire avocațială emisă în baza contractului de asistență juridică nr.-/03.12.2009 atașată la fila 47 dosar, lipsind intimatul reclamant .
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Avocatul recurentei pârâte SC SA, d-l, depune la dosar completare la motivele de recurs și solicită încuviințarea probei cu înscrisuri pentru a face dovada că primele au fost incluse în salariul de bază.
După deliberare, Curtea respinge ca nefondată proba cu înscrisuri solicitată de avocatul recurentei pârâte, raportat la dispozițiile art.287 Codul muncii, potrivit cărora sarcina probei revine angajatorului, care este obligat la prima zi de înfățișare să depună dovezi în apărarea sa.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat, nici excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul pe cererea de recurs.
Avocații recurentei pârâte SC SA - Membru Grup, având pe rând cuvântul, solicită admiterea recursurilor astfel cum au fost formulate.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin încheierea de ședință din data de 22.06.2009 Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă, Asigurări Sociale, Contencios Administrativ Fiscal - Complet Specializat pentru Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale s-a pronunțat asupra inadmisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate invocate de pârâtă, respectiv excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul muncii.
Tribunalul, verificând conform art. 29 alin. 6 din Legea nr. 47/1992, republicată, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate stabilite în art.1,2 și 3 ale aceluiași articol, a constatat neîndeplinirea condiției care impune ca, de dispoziția legală criticată să depindă soluționarea cauzei.
Astfel, critica de neconstituționalitate a art. 298 alin. 2 - ultima liniuță din Codul Muncii, privește exclusiv împrejurarea că, deși acestea nu pot modifica prevederile legale referitoare la competența teritorială cuprinse în Legea nr. 168/1999, lege specială, totuși excepția de necompetență teritorială invocată în prezenta cauză a primit o soluționare în temeiul prevederilor sale.
Dat fiind faptul că dreptul dedus judecății nu este guvernat de normele de competență, s-a apreciat că modalitatea de soluționare a excepției de necompetență teritorială nu aduce atingere soluționării litigiului legat de fondul cauzei, excepția de necompetență fiind o excepție de procedură, față de denumirea secțiunii în care Codul tratează această problemă,motiv pentru care s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.298 al.2- ultima liniuță -din Legea nr.53/2003.
Prin aceeași încheiere, Tribunalul, față de considerentele deciziei de casare, în ședința publică din 02.02.2009 a admis proba cu expertiză contabilă și a stabilit obligația de plată a onorariului în sarcina pârâtei, expertiza fiind dispusă pentru a se verifica susținerile acesteia potrivit căreia suplimentările salariale au fost incluse în salariu și după anul 2003.
Deși pârâtei i-a fost comunicată adresa prin care era înștiințată despre obligația de plata a onorariului de expertiză, și s-a dispus amânarea judecății cauzei pentru acest motiv, aceasta nu s-a conformat dispozițiilor instanței și nu și-a justificat în nici un fel poziția. În aceste condiții Tribunalul a pus în discuție decăderea pârâtei din beneficiul probei.
Totodată, având în vedere că pârâta a fost înștiințată prin adresă despre obligația impusă de instanță de a achita onorariul de expertiză, a respins cererea de amânare formulată de pârâtă privind acordarea unui nou termen de judecată în acest sens, și constatând îndeplinite prevederile art.288 Codul muncii decăzut pârâta din beneficiul acestei probe, a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul pe fond.
Av., reprezentant al pârâtei a arătat că nu se poate trece la soluționarea fondului, întrucât s-a declarat recurs la încheierea de ședință și a depus cerere de recuzare împotriva judecătorului, cerere de recuzare respinsă.
Față de aceasta, av. a solicitat stenografierea ședinței de judecată, întrucât în mod constant susținerile sale au fost consemnate trunchiat, cenzurate și s-a consemnat doar ce a decis instanța de judecată.
Având în vedere că cererea de stenografiere a dezbaterii ședinței a fost formulată după terminarea dezbaterilor precum și faptul că după citirea consemnărilor din caietul de ședință, pârâta nu a solicitat completarea acestora, tribunal a apreciat cererea neîntemeiată și a respins-o, întrucât s-a statuat că formularea acesteia nu urmărește decât tergiversarea procesului, toate susținerile fiind consemnate.
Față de respingerea cererii de stenografiere apărătorul ale al pârâtei a declarat că înțelege să recuze întreg completul, cerere de asemenea respinsă.
Prin sentința civilă nr.1366/29.06.2009, Tribunalul Teleorman în opinie majoritară a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul împotriva pârâtei SC SA B și a obligat pârâta la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând suplimentări salariale aferente pentru sărbătorile de paște și C astfel: C 2004 - 799 lei și Paști - 850 lei, sume actualizate cu indicele de inflație de la data scadenței la data plății; a respins ca nefondată cererea pentru acordarea suplimentărilor salariale de C 2005, Paști și C 2006 și Paști 20087.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță, a xaminat cu prioritate cererea de sesizare a Curții Constituționale, pentru a decide asupra excepției de neconstituționalitate invocate și a constatat următoarele:
Natura juridică a prezentei cauze este de dreptul muncii, iar dispozițiile art.284 alin.2 din Legea nr.53/2003 prevăd că, în conflictele de muncă, cererile sunt adresate instanței competente, în a cărei circumscripție își are domiciliul, reședința, sau, după caz, sediul reclamantul.
Dispozițiile art.72 din Legea nr.168/1999, care stabilea competența instanței de la sediul unității, au fost abrogate în temeiul dispozițiilor art.298 alin. 2 - ultima liniuță, coroborat cu art.284 alin.2 din Legea nr.53 din martie 2003, Codul muncii.
Verificând, conform art.29 al.6 din Legea nr.47/1992, republicată, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate stabilite în alin.1,2 și 3 ale aceluiași articol, prima instanță a constatat neîndeplinirea condiției care impune că, de dispoziția legală criticată să depindă soluționarea cauzei.
Astfel, critica de neconstituționalitate a art.298 al.2 ultima liniuță, privește exclusiv împrejurarea că, în condițiile în care acestea nu prevăd în mod expres ce dispoziții normative vizează, în soluționarea excepției de necompetență teritorială invocată, aveau aplicabilitate dispozițiile art.72 din Legea nr.168/1999 și nu dispozițiile art.284 alin.2 din Legea nr.53/2003.
De altfel, prin invocarea unei pretinse neconcordanțe a dispozițiilor art.298 alin.2 ultima liniuță din Legea 53/2003, cu dispozițiile constituționale pârâta a urmărit confirmarea interpretării că, în măsura în care cuprinsul acestora nu precizează în mod expres abrogarea dispozițiilor art.72 din Legea nr.168/1999, acestea ar fi în vigoare.
Prin urmare, a statuat prima instanță că prin invocarea acestei excepții nu s-a criticat prevederea legală, ci s-a pus în discuție modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun în material dreptului muncii, ceea ce este altceva decât constituționalitatea sa, decurgând din conformitatea cu dispozițiile constituționale.
În cauză, dreptul dedus judecății nu este guvernat de normele de competență, astfel că modalitatea de soluționare a excepției de necompetență materială, nu aduce atingere soluționării litigiului legat de fondul cauzei, pârâta având posibilitatea să-și valorifice drepturile în fața instanței de la domiciliul reclamantei, în același mod ca și în situația în care cauza ar fi judecată de instanța în circumscripția căreia se află sediul său.
Faptul că instanțe de același grad, asupra aceleiași chestiuni au pronunțat hotărârii diferite nu aduce atingere vreunei norme constituționale, în sistemul nostru de drept recunoscându-se valența de izvor de drept doar deciziilor pronunțate în recursurile în interesul legii.
În raport de cele expuse și examinând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată, din perspectiva dispozițiilor art.2 al.3 din Legea nr.47/1992, republicată, potrivit căruia "Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de aplicare și interpretare a legii, ci, numai asupra înțelesului său, contrar Constituției" și din perspectiva dispozițiilor art.126 și art.124 pct.3 din Constituția României, instanța de fond a constatat că nu se impune sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate.
Ca atare în raport de dispozițiile art.29 al.6 din Legea nr.47/1992, republicată, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.298 al.2 ultima liniuță din Codul Muncii invocată de pârâta SC SA B, a fost respinsă ca inadmisibilă.
Pe fondul cauzei, examinând actele și lucrările dosarului tribunalul constatat acțiunea întemeiată pentru următoarele considerente:
Articolul art.168 al.1 din Contractul colectiv de Muncă la nivelul societății pentru anii 2003- 2007 are aceeași formulare, în toate contractele, prevăzându-se că salariații SNP, cu ocazia sărbătorilor de Paști și C vor beneficia de o suplimentare a drepturilor salariale egale în cuantum cu salariul de bază mediu pe unitate.
Potrivit aceluiași articol, "cu minimum de 15 zile înainte de fiecare eveniment pentru care se acordă suplimentările, vor începe negocierile cu în vederea stabilirii valorii concrete, modalității de acordare, condițiilor, criteriilor și beneficiarilor".
De asemenea, art.168 al.2 din contractele colective de muncă pentru anii 2003-2004 prevede că "pentru anul 2003 suplimentările de la alin.1 vor fi introduse în salariul de bază al fiecărui salariat conform modalității și în condițiile negociate cu, iar pentru anii 2005-2006, același articol prevede că, în anul 2003 suplimentările salariale de la alin.1 al prezentului articol au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat".
Din cele expuse a constatat prima instanță că, drepturile salariale prevăzute de art.168 al.1 din contractele colective de muncă la nivel de unitate pentru anii 2003-2007, au fost incluse în salariile angajaților societății pârâtei doar pentru anul 2003, întrucât, în ipoteza în care nu ar fi intenționat să acorde aceste drepturi și pentru anii următori, nu le-ar fi prevăzut în art.168 al.1.
Împrejurarea că prin adresa Comisiei Paritare din 18 iunie 2007 se arată că "părțile semnatare confirmă faptul că, în redactarea art.168 al.1 și 2 la momentul negocierilor colective voința comună a părților a fost aceea că începând cu anul 2003 primele de Paști și C să fie incluse în salariile de bază ale fiecărui angajat " nu susține concluzia că drepturile bănești solicitate de reclamant i-ar fi fost acordate.
Astfel, a considerat tribunalul pe de o parte, acest înscris vizează o reinterpretare a clauzei cuprinsă în art.168 al.1 și 2, realizată după încetarea efectelor fiecărui contract anual, respectiv în anul 2007, ceea ce nu poate fi admis, atâta timp cât dispozițiile din contractele de muncă pe care se întemeiază acțiunea nu au fost desființate și au căpătat în acest fel, conform art.969 Cod civil, putere de lege între părțile contractuale.
Ca atare, acestea trebuia să-și producă efectele juridice avute în vedere de părți la data încheierii contractelor.
Referitor la celelalte apărări ale pârâtei, s-a constatat că aceasta a invocat atât prematuritatea formulării cererii de chemare în judecată, aspect ce se analizează în raport cu data nașterii dreptului, cât și prescripția dreptului la acțiune care se analizează în raport de data scadenței fiecărui drept solicitat.
S-a observat că prin invocarea prevederilor art.283 lit.e Codul muncii în susținerea excepției prescripției a dreptului material la acțiune, pârâta a recunoscut implicit că acesta este născut și actual, așa încât nu s-a putut susține că acțiunea este prematur formulată.
De altfel, prematuritatea formulării acțiunii a fost întemeiată pe absența negocierilor dintre patronat și sindicat, împrejurare ce nu putea fi imputată reclamantului și ca atare, pe acest considerent, nu se putea nega dreptul acestuia de a fi beneficiarul suplimentărilor salariale prevăzute în contractele colective de muncă.
în ceea ce privește cuantumul drepturilor bănești reprezentând suplimentările salariale aferente sărbătorilor de Paști și C, s-a constatat că aceasta se raportează conform art.168 al.1 la salariul de bază mediu pe unitate și nu la salariul brut care a fost avut în vedere de reclamant la calculul sumelor solicitate.
Ca atare, cum pârâta prin probele administrate nu a făcut dovada susținerilor din întâmpinare, în sensul că suplimentările salariale aferente sărbătorilor de Paști și C au fost incluse în salarii de bază și după anul 2003, deși sarcina probei îi revenea conform art.287 Codul muncii și cum în absența statelor de plată nu s-a putut aprecia dacă creșterea salarială din perioada 2005-2007 fost determinată de majorarea salariilor de bază reașezate sau din considerentul că suplimentările salariale au fost acordate, instanța de fond a constatat acțiunea întemeiată însă numai în parte, întrucât cuantumul suplimentărilor salariale se raportează, după cum s-a arătat, la salariul de bază mediu pe unitate.
În consecință, s-a admis în parte acțiunea, iar pârâta a fost obligată la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând suplimentări salariale aferente sărbătorilor de C și de Paști din perioada 2004-2007, în cuantum de: 799 lei - C 2004 și 850 lei Paști 2005, cu actualizare la data plății.
La stabilirea cuantumului drepturilor bănești cuvenite reclamantei a fost avută în vedere adresa prin care pârâta a comunicat instanței cuantumurile suplimentărilor salariale pentru fiecare de Paști și C din perioada 2004-2007 precum și faptul că aceste cuantumuri nu au fost contestate de reclamant.
S-a respins ca nefondată cererea pentru acordarea suplimentărilor salariale aferente sărbătorilor de C 2005, Paști și C 2006 și Paști 2007, întrucât raporturile de muncă ale reclamantului cu pârâta, conform mențiunilor carnetului de muncă au încetat la 17.11.2005.
Împotriva sentinței sus menționate (inclusiv a încheierii de ședință din data de 22.06.2009 ce este parte integrantă a aceleiași sentințe) a declarat recurs în termen legal pârâta SC SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Se arată în dezvoltarea recursului formulat că pronunțându-se prin sentință asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la excepția de neconstituționalitate, Tribunalul Teleormana nesocotit prevederile legale imperative, ce atrag nulitatea acestei sentințe. Cum instanța de fond nu a pronunțat o încheiere, dreptul recurentei pretinde aceasta, de a formula recurs împotriva măsurii a fost practic eliminat. Totodată, arată recurenta că instanța de fond s-a pronunțat în ședința publică din 22.06.2009 asupra inadmisibilității cererilor de sesizare a Curții Constituționale, iar sentința a fost pronunțată abia la 29.06.2009. Pronunțarea asupra cererilor de sesizare nu a fost amânată și deși cererile au fost respinse nu s-a redactat o încheiere împotriva căreia să se poată formula recurs în 48 de ore. În acest mod, susține recurenta, pronunțarea asupra cererilor de sesizare a Curții Constituționale a devenit irevocabilă, privând-o de un grad de jurisdicție, a recursului, prevăzut de art.29 alin.6 din Legea nr.47/1992, republicată.
Se invocă în continuare nelegalitatea și netemeinicia încheierii prin care s-au respins cererile de sesizare a Curții Constituționale și de suspendarea pricinii până la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate, pretinzându-se încălcarea dispozițiilor art.29 din Legea nr.47/1992.
Se arată astfel că prin aceste dispoziții normative art.29 din Legea nr.47/1992 1. "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fata instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice faza a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.
2. Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fata instanței de judecată, în cauzele la care participă.
3. Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
4. Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fata căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare.
5. Pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă.
6. Dacă excepția este inadmisibila, fiind contrară prevederilor alin.(1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judeca în termen de 3 zile."
Arată recurenta că din cuprinsul acestor dispoziții reiese, fără putință de tăgadă, faptul că instanța competentă să decidă asupra excepțiilor de neconstituționalitate invocate este Curtea Constituțională.
Astfel, instanțele de drept comun, în fața cărora se ridică excepția, pot aprecia doar cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege, nu și cu privire la fondul excepției. Prin urmare, tribunalul trebuia să verifice: a) dacă dispozițiile invocate fac parte dintr-o lege sau ordonanță în vigoare; b) dacă dispozițiile invocate au legătură ca cauza; c) dacă dispozițiile invocate au mai fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Cu toate acestea, pretinde recurenta, prima instanță și-a depășit atribuțiile stabilite prin lege și a procedat la analiza pe fond a excepției invocate, reținând faptul că, prin cererea formulată nu se invocă o veritabilă excepție de neconstituționalitate, ci se pune în discuție modalitatea de aplicare a legii în timp.
Față de toate aceste împrejurări, se solicită a se observa că instanța de fond și-a depășit atribuțiile stabilite prin Legea nr.47/1992 și a procedat la soluționarea excepției de neconstituționalitate pe fondul acesteia.
Se invocă astfel admisibilitatea și temeinicia excepției invocate.
Referitor la condițiile de admisibilitate ale excepției de neconstituționalitate se pretinde aplicabilitatea art.29 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale (în continuare Legea nr. 47/1992).
Ori, din conținutul prevederilor legale mai sus menționate, rezultă cu prisosință condițiile ce trebuie îndeplinite pentru invocarea excepției de nelegalitate a unei prevederi legale, respectiv:
Excepția să fie invocată în fața instanței judecătorești sau
tribunalului arbitrai, condiție îndeplinită în cazul dedus judecății,
întrucât prezenta excepție este invocată în fața Tribunalului
T, excepția să aibă ca obiect prevederi legale cuprinse în Lege (stricto sensu) sau în Ordonanță de Guvern respectiv Ordonanță de Urgență a Guvernului, condiție îndeplinită prin faptul că se invocă
neconstituționalitatea prevederilor legale cuprinse în art.298 alin.2
din Legea nr.53/2003, dispoziții legale în vigoare la momentul
invocării excepției.
Totodată, excepția trebuie să aibă în vedere prevederi legale ce nu au mai fost declarate neconstituționale anterior, condiție ce este îndeplinită prin faptul că prevederile anterior menționate nu au fost declarate ca fiind neconstituționale de Curtea Constituțională.
Ultima condiție este ca excepția să aibă ca obiect prevederi legale ce au legătură cu soluționarea cauzei, condiție pretinsă îndeplinită prin faptul că prevederile legale considerate de recurentă ca fiind neconstituționale antamează asupra modalității de soluționare a excepției necompetenței teritoriale invocate în prezenta cauză. Dispozițiile din legea nr.47/1992 vorbesc despre legătura dintre prevederile legale și soluționarea cauzei, or modalitatea în care este soluționată excepția de necompetență teritorială influențează în mod covârșitor soluționarea generală a cauzei.
Apreciază recurenta și greșita interpretare a normelor ce reglementează admisibilitatea excepției, depășirea atribuțiilor de către instanță.
Se consideră astfel că instanța de fond în mod eronat s-a pronunțat asupra excepției, interpretând în mod greșit legea atunci când a reținut "Susținerile potrivit cărora prevederile criticate ar fi contrare dispozițiilor art.6, privind dreptul la un proces echitabil, din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu pot fi primite." și în continuare: "La fel, textul procedural nu încalcă nicio dispoziție constituțională".
Greșita interpretare a legii rezidă în susținerea recurentei în nerespectarea prevederilor art. 29 alin. (4) din Legea 47/1992 conform cărora Sesizarea Curții Constituționale se dispune,[.] printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției."
Așadar, instanța își poate exprima și argumenta opinia asupra excepției numai în cazul în care decide să sesizeze Curtea Constituțională. Dimpotrivă, în cazul în care decide să nu sesizeze Curtea Constituțională, și să respingă această cerere, instanța va pronunța o încheiere motivată "dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale".
Reiese fără putință de tăgadă (în opinia recurentei) din prevederile art.29 alin.(6) că motivarea trebuie să privească rațiunile prevăzute de alin.(1), (2) sau (3), și nicidecum rezolvarea excepției, acest atribut fiind rezervat exclusiv Curții Constituționale, conform art.29 alin.(1): "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fata instanțelor judecătorești"
Procedând astfel, Tribunalul Teleorman și-a depășit competențele, exercitând un abuz de putere, prin pronunțarea unei încheieri nelegale.
Apreciind că "excepția nu vizează neconstituționalitatea art.298 al.(2) - ultima liniuță din Legea nr.53/2003, ci modul de aplicare al acestuia", prima instanță face o gravă eroare cu privire la obiectul cererii recurentei și cu privire la obiectul excepției în sine. Așa cum s-a arătat, excepția privește neconstituționalitatea normelor legale invocate și nu interpretarea lor. Prin invocarea acestei excepții nu s-a solicitat interpretarea in vreun fel sau altul a acestor norme (care este, desigur atribut al instanțelor judecătorești), ci constatarea neconstituționalității lor, și în consecință inaplicabilitatea, care desigur, exclude orice fel de interpretare a lor.
Susținerea instanței că prin invocarea excepției nu s-ar critica norma legală, ci s-ar pune în discuție modul de aplicare în timp a unor norme de lege, precum și raportul dintre legea specială și dreptul comun, nu este adevărată. Astfel, argumentația privind conflictul legislativ este de natură să ducă la soluționarea excepției de neconstituționalitate a unor prevederi legale invocate de instanța însăși în soluționarea excepției necompetenței teritoriale.
Pentru a întări această teză, instanța de fond arată că, în raport de cele expuse și analizând cererea de sesizare a Curții Constituționale, cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată, din perspectiva dispozițiilor art. 2, alin 3 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora Curtea Constituțională nu se poate pronunța asupra modului de interpretare și aplicare a legii, ci, numai asupra înțelesului său, contrar Constituției ( 5, paragraful 3 din sentință).
Susține recurenta că Tribunalul Teleorman ignoră faptul că aceste prevederi au fost abrogate expres prin alin.(1) din Legea nr.232/2004 la 06.06.2004 și că în prezent, forma articolului invocat este următoarea:
"1. Atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de Constituție și de prezenta lege.
2. În exercitarea atribuțiilor care îi revin Curtea Constituțională este singura în drept să hotărască asupra competenței sale.
3. Competența Curții Constituționale, stabilită potrivit alin. (2), nu poate fi contestată de nici o autoritate publică.
Pentru a legitima soluția dată, instanța de fond invocă norme abrogate încă din anul 2004. Dacă s-ar îmbrățișa punctul de vedere al primei instanțe, ar rezulta că aceste norme (și altele ce privesc aplicarea legii) nu ar putea fi supuse în nicio situație controlului de constituționalitate a posteriori, prin invocarea unor excepții de neconstituționalitate. Or, excepția de neconstituționalitate este o garanție procesuală a respectării drepturilor conferite de Constituție.
Astfel, soluționarea excepției de necompetență teritorială presupune analizarea ipotezei în care Legea 168/1999 mai este în vigoare sau nu. În art.298 alin.(2) din Codul muncii, sunt identificate/marcate cu liniuță actele normative abrogate expres, total sau parțial. Ultima liniuță este urmată de textul "orice alte dispoziții contare ".
Nu trebuie neglijat că după intrarea în vigoare a Legii 24/2000 nu mai există temei legal pentru operarea abrogării implicite, fiind abrogat expres actul normativ care reglementase acest mod de abrogare. Decretul 16/1967 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă privind pregătirea și sistematizarea proiectelor de acte normative.
Astfel, prin dispozițiile art. 62 și art. 63 din Legea nr. 24/2000 rezultă că legiuitorul a impus cu caracter imperativ abrogarea expresă directă, iar dispozițiile normative vizate trebuie determinate expres, începând cu legile și apoi cu celelalte acte normative, prin menționarea tuturor datelor de identificare a acestora.
Față de situația juridică dedusă judecății - modalitatea de soluționare a excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Teleorman - respectiv conținutul prevederilor legale considerate ca fiind neconstituționale, este evident faptul că acestea din urmă antamează asupra modalității de soluționare a cauzei, având astfel o strânsă legătură cu obiectul dedus judecății.
Se susține în recursul formulat și greșita interpretare a textului dedus judecății. Astfel, în motivarea respingerii excepției de necompetență teritorială invocată, instanța de fond reține că pârâta, are posibilitatea să valorifice drepturile în fața instanței de la domiciliul reclamantului, în același mod ca și în situația în care, cauza ar fi fost judecată de instanța în circumscripția căreia se afla sediul său.
Este de netăgăduit faptul că pârâtul nu poate să își valorifice drepturile în același mod în fața instanțelor de la domiciliile reclamanților, în care ar face-o la instanțele de la sediul său; în cazul recurentei, având astfel de acțiuni la majoritatea tribunalelor din țară, deplasarea la termene presupune eforturi considerabil mai mari și costuri suplimentare în sume deloc neglijabile. Toate acestea, în condițiile în care legea stabilește în mod imperativ o competență exclusivă a instanțelor din circumscripția sediului angajatorului.
Competența teritorială în acest caz nu este una alternativă, astfel încât reclamantul să poată opta în alegerea instanței, iar nerespectarea acestei norme atrage nulitatea actelor de procedură îndeplinite cu nerespectarea ei.
Pe fondul dreptului dedus judecății se susține că hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă). Instanța de fond pretinde recurenta, a acordat în mod nelegal primele de Paști și C, cu încălcarea dispozițiilor art.168 din Contractul colectiv de muncă, întrucât primele de Paști și C au fost introduse în salariul de bază al reclamantului începând cu anul 2003, recurenta executând astfel obligația asumată prin CCM.
Textul din Contractul colectiv de muncă încheiat între și salariați, reprezentați de, privitor la primele de Paște și de C este cel al articolului 168 alin.1 și 2 din contract, articol care în timp a suferit o serie de modificări în funcție de negocierile purtate între părțile semnatare.
S-a convenit astfel ca începând cu anul 2003, primele de Paște si de C de care urmau să beneficieze salariații să fie incluse în salariul de bază al fiecărui salariat, fără a mai fi acordate în mod distinct. Salariul de bază al salariaților a suportat astfel începând cu anul 2003 o majorare cu contravaloarea primelor de Paște și de
Începând cu anul 2004 și până în anul 2007 inclusiv, același Contract colectiv de muncă încheiat la nivelul a prevăzut în cuprinsul art.168 alin.2 faptul că, "în anul 2003 suplimentările salariale de la alineatul (1) al prezentului articol (primele de Paște și de C - ) au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat." Această prevedere se interpretează în sensul că, odată incluse primele de Paște și de C în salariul de bază al fiecărui salariat în anul 2003, măsura includerii a fost menținută și în anii următori. Această unică posibilă interpretare, însușită de către salariați prin reprezentantul acestora, care a negociat și semnat contractele colective de muncă încheiate pentru anii 2004, 2005, 2006 și 2007 este susținută și de faptul că, după anul 2003 salariile brute ale salariaților nu au suferit o diminuare cu contravaloarea primelor de Paște și de C cu care fuseseră majorate în anul 2003.
Cu toate acestea, arată recurenta, unii dintre salariații au interpretat eronat prevederile art.168 alin.2 din contractele colective de muncă încheiate la nivelul societății pentru anii 2004, 2005, 2006 și 2007, solicitând pe cale judecătorească a le fi achitate primele de Paște și de C pentru acești ani cu toate că deja le încasaseră prin chiar salariul obținut pentru perioadele respective.
Art.168 alin.1 și 2 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul a suferit în anul 2008 o nouă modificare cu caracter de clarificare și recunoaștere din partea salariaților, reprezentați de, a faptului că, suplimentările salariale de Paște și de C au fost incluse începând cu anul 2003 în salariul lunar de bază al angajaților SA și de aceea nu au mai fost calculate și acordate în mod distinct salariaților societății. S-au reprodus pentru acuratețe prevederile art.168 alin.1 și 2 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SA pentru anul 2008.
Prin modificarea-clarificare intervenită prin Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul SA pentru anul 2008, modificare operată cu acordul expres al salariaților reprezentați de, s-a lămurit pe deplin și s-a eliminat orice dubiu cu privire la interpretarea prevederilor contractuale privitoare la acordarea suplimentărilor salariale cu titlu de prime de Paște și de C începând cu anul 2003, fiind totodată confirmată și încasarea acestora prin primirea salariului.
În aceste condiții, orice demers al unui salariat sau fost salariat al de a solicita pe cale judecătorească obligarea recurentei la acordarea de suplimentări salariale cu titlu de prime de Paște și de C aferente anilor care au urmat anului 2003 reprezintă o încercare de îmbogățire a acestora fără justă cauză și un abuz de drept, solicitat a fi sancționat în consecință, respingând cererea formulată în acest sens.
Potrivit dispozițiilor art.168 din Contractul colectiv de muncă, salariații beneficiază de o suplimentare a drepturilor salariale cu ocazia sărbătorilor de Paști și de
În anul 2003, urmare a negocierilor dintre și SA, s-a stabilit ca primele datorate cu ocazia sărbătorilor de Paști și de C să fie introduse în salariul de bază lunar și să nu mai fie plătite separat.
Această măsură s-a concretizat într-o creștere a salariului de bază lunar, creșterea reprezentând cuantumul celor două prime anuale.
Prin urmare, în anul 2003 salariile angajaților au fost majorate cu cuantumul celor două prime, urmând ca pe viitor, salariații să nu le mai primească distinct, ci încorporate în salariul de bază - și reprezentate de mărirea acordată.
La această concluzie logică conduc toate următoarele considerente:
Dispozițiile art.168 din CCM/2008, potrivit cărora, începând cu anul 2003 dispozițiile art.168 din CCM au devenit inaplicabile întrucât primele de Paști și de C au fost introduse în salariul de bază prin majorarea acestuia, majorare menținută și pe parcursul anilor următori;
Nota Comisiei Paritare SA, potrivit căreia, primele de Paști și de C pentru perioada 2004-2007 au fost incluse în salariul de bază, fiind reprezentate de majorarea salariată survenită în anul 2003;
Lipsa oricărui fel de negociere pentru perioada 2003-2007 între și SA cu privire la aceste prime (întrucât erau deja încorporate în salariul de bază nu mai avea ce să se negocieze).
În concret, în cauza dedusă judecății susține recurenta, se poate observa că în anul 2003 reclamantului i-a fost majorat salariul conform dispozițiilor art. 168 alin 2 din CCM (prin includerea primelor în salariul de bază), majorare ce a fost menținută și pentru anii următori.
În consecință, din moment ce primele au fost introduse în salariul de bază în anul 2003, prin majorarea salarială efectuată, iar această majorare a fost menținută și în anii 2004-2007 rezultă că recurenta și-a îndeplinit obligația contractuală de plată a sumelor datorate cu titlu de prime de Paști și de
Reiterarea dispozițiilor art.168 alin.(2) în CCM aferente anilor 2004-2007 nu înseamnă că angajatorul trebuie să introducă în plus aceste sume în fiecare an subsecvent, deoarece s-ar ajunge la situația de a fi obligați să acorde de mai multe ori aceeași sumă, datorată în baza aceluiași temei juridic - respectiv, majorarea salarială acordată în 2003 și menținută ulterior la care să se adauge primele acordate ca sume distincte.
În cauză aceeași sumă (calculată cu titlu de primă de Paști și de C) în fiecare an ulterior anului 2003 fost introdusă în salariul de bază începând cu 2003, regăsindu-se ca atare și în salariul de bază din 2004 - 2008.
De asemenea, faptul că în toate CCM aferente anilor 2004-2007 art.168 alin.2 prevede că în anul 2003 suplimentările salariale prevăzute la alin.1 au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat, nu duce la concluzia că aceste suplimentări nu au fost menținute în salariul de bază și pentru anii 2004-2007.
În susținerea apărărilor sale recurenta invocă principul voinței reale/interne consacrat de art. 977.civ. potrivit căruia, "interpretarea contractelor se face după voința comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor".
Potrivit acestui principiu, dacă voința părților a fost alta decât cea care rezultă din modul de redactare al clauzelor contractuale, se va da întâietate voinței interne/reale a părților în dauna înțelesului ce reiese din parcurgerea acestor clauze.
totodată, din moment ce înțelegerea părților a fost aceea de a introduce, începând cu anul 2003, primele de Paști și de C în salariul de bază, urmând ca acestea să nu mai fie plătite separat, simpla redactare defectuoasă a art. 168 alin. 2 din CCM din 2004-2007 (prin care se prevede că, numai pentru anul 2003 primele au fost incluse în salariul de bază) nu este de natură a duce la concluzia că recurenta nu și-a îndeplinit obligația contractuală și că trebuie să plătească de două ori aceste sume.
Prin ultima critică a sentinței atacate se arată că hotărârea a fost dată cu nerespectarea dreptului la apărare al recurentei.
Astfel, susține recurenta că a fost decăzută din proba cu expertiza, fără ca acest lucru să îi fie imputabil.
La termenul din 22.06.09, recurenta a depus împuternicirea avocațială nr.-/18.06.09. fiind primul termen la care beneficia de reprezentare juridică. La acest termen, instanța a pus în discuție decăderea din proba cu expertiză - dispusă tot de aceeași instanță din oficiu - față de faptul că nu s-ar fi achitat onorariul expert de către recurentă.
Fiind primul termen la care beneficia de apărare, recurenta a solicitat acordarea unui termen scurt pentru pregătirea efectivă a acestei apărări, cerere apreciată întemeiată pe prevederile art.156 Cod pr.civilă, arătând că nu a avut timp să ia cunoștință de piesele dosarului, dat fiind termenul scurt în care a primit mandatul precum și că nu a avut cunoștință despre faptul că a fost obligată la plata vreunui onorariu. În acest sens a arătat că se dorește a se lua poziția clientului - persoană juridică cu privire la aceste aspecte.
Instanța a considerat că cererea recurentei nu este întemeiată, și a respins-o, fără a lua în considerare motivele expuse, și faptul că nu s-a reușit formularea unei apărări pe aspectul în discuție.
Arată de asemenea recurenta că instanța a trecut la soluționarea fondului, deși se declarase recurs împotriva unei încheieri.
Față de respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale s-a declarat recurs în ședința de judecată, fapt consemnat în sentință. Cu toate că instanța a fost din acest moment desesizată, trebuind să înainteze dosarul Curții de Apel București pentru soluționarea recursului, aceasta a ignorat aspectul sus menționat, solicitând recurentei să formuleze concluzii pe fondul cauzei, dacă nu mai are alte cereri de formulat.
Împotriva argumentelor prezentate instanței în susținerea faptului că dosarul trebuie trimis Curții de Apel București pentru soluționarea recursului, prima instanță a insistat ca grefiera să consemneze faptul că recurenta ar refuza să depună concluzii, fapt neconform cu realitatea.
Trecând peste faptul că o încheiere interlocutorie a fost atacată cu recurs, fără a scoate cauza de pe rol, pentru aot rimite instanței superioare, Tribunalul Teleormana privat-o pe recurentă de calea de atac pe care o avea împotriva acestei încheieri.
Prin soluționarea fondului mai înainte ca instanța superioară să se pronunțe asupra recursului declarat, dreptul recurnetei la un proces echitabil a fost vătămat, iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii pronunțate cu încălcarea normelor legale.
Se arată de asemenea că, cererea sa de stenografiere a ședințelor de judecată a fost respinsă, deși prevederile art.149 Cod pr.civilă sunt imperative.
Deoarece instanța, a solicitat grefierei să consemneze, contrar realității, că recurenta refuză să depună concluzii pe fondul cauzei, aceasta, prin avocat a solicitat, în temeiul art.149 Cod pr.civilă, ca ședința de judecată să fie stenografiată.
S-a menționat astfel că nu se poate trece la soluționarea fondului, atâta vreme cât mai există cereri.
Ori, prevederile art.149 Cod. proc. civ sunt imperative:.Instanța va încuviința stenografierea dezbaterilor, în total sau în parte, la cererea părții. In acest caz se vor aplica dispozițiile privitoare la experți."
Aceste prevederi au rolul de a pune la adăpost justițiabilii în fața unor eventuale abuzuri, din partea instanțelor de judecată, și reprezintă un garant al respectării drepturilor lor procesuale, legate de consemnarea corectă a declarațiilor, de aici și caracterul imperativ pentru instanțele de judecată.
Respingerea acestei cereri, și mai ales motivarea acestei respingeri - că toate susținerile ar fi fost consemnate, și că astfel se tinde la tergiversarea cauzei - denotă caracterul abuziv al încheierii.
este, într-adevăr de esența acțiunilor având ca obiect conflicte de muncă, pentru protejarea drepturilor salariaților, însă din această celeritate nu trebuie făcut un scop în sine, ignorând sau încălcând cu bună știință drepturile celorlalte părți.
Pentru îndreptarea acestei vătămări, consideră recurenta, se impune casarea sentinței dată cu ignorarea normelor legale imperative.
În recursul formulat împotriva aceleiași sentințe de Cabinetul de Avocatură, atașat la filele 17-25, se invocă următoarele:
Promovarea acțiunii este prematură. Date fiind prevederile art.168 alin.1 teza finală din Contractul Colectiv de Muncă (text nemodificat în perioada 2003-2007), drepturile salariale suplimentare nu se acordă automat, ci doar subsecvent negocierilor anuale ce vor avea loc cu 15 zile calendaristice anterior fiecăruia dintre cele două evenimente (Paștele și Cul).
Deci, dreptul de a formula acțiunea nu se consideră născut atât timp cât nu au avut loc negocierile în baza cărora ar fi trebuit stabilit cuantumul exact al sumelor.
În condițiile în care aceste negocieri nu au avut loc, nu se poate vorbi despre existența în patrimoniul salariaților a unui drept născut, care să poată fi valorificat printr-o astfel de acțiune.
Continuând raționamentul ipotetic și, în acest context, admițând că astfel de negocieri ar avea loc, cuantumul efectiv precum și plata unor sume către fiecare salariat ar rămâne oricum condiționate de decizia ce urmează a fi luată, atât timp cât orice fel de drepturi salariale suplimentare de Paști și de C se pot individualiza numai după finalizarea negocierilor dintre părți și determinării cuantumului lor concret.
Dreptul la acțiune era prescris la momentul promovării acțiunii, în speță fiind aplicabile sub acest aspect prevederile art. 283 alin.1 lit.e din Codul Muncii.
Drepturile a căror valorificare se dorește prin formularea acțiunii sunt reglementate de Contractul Colectiv de Muncă. Aceste drepturi nu au natură salarială, nu au caracter continuu și nu reprezintă contraprestația oferită salariatului corespunzător activității desfășurate în cadrul.
Potrivit reglementărilor din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil la nivel de unitate, asemenea drepturi bănești nu sunt incluse în noțiunea de "salariu".
Față de cuprinderea în CCM a unor obligații în materie de salarizare, distincte de obligațiile în materia protecției sociale și a altor drepturi, aplicarea normelor legale în ceea ce privește prescripția dreptului la acțiune pentru pretenții derivate din normele CCM, este strâns legată de izvorul obligației, fiind în mod evident diferită de natura și izvorul dreptului solicitat; sumele în discuție nu reprezintă drepturi salariale în sensul CCM, ci exclusiv drepturi acordate prin CCM salariaților în scopul de a le oferi protecție socială.
Prevederile legale indicate (art.283 alin.1 lit.e din Codul Muncii ) prevăd în mod expres termenul de prescripție aplicabil acțiunilor rezultate din neexecutarea obligațiilor asumate prin CCM, acesta fiind de 6 luni.
Sumele solicitate prin acțiune au fost incluse în salariul lunar acordat.
Pretențiile deduse judecății sunt nejustificate în condițiile în care Societatea a achitat toate drepturile salariale în conformitate cu prevederile CCM.
Pentru anul 2003, reprezentanții societății și cei ai salariaților au convenit ca drepturile salariale suplimentare de C și de Paști să fie incluse în salariul de bază al fiecărui angajat. În acest sens a fost negociat și inserat în CCM art.168 alin.2.
Începând cu anul 2005, părțile semnatare ale CCM au convenit menținerea măsurii anterior întreprinse, sens în care au modificat textul inițial al art.168, reglementând aplicabilitatea lui pentru viitor.
Intenția semnatarilor de menținere a acestei măsuri este susținută de următoarele argumente: includerea în reglementarea aplicabilă anului 2005 unei măsuri dispusă pentru anul 2003 nu se justifică decât în situația în care se intenționează ca ea să producă efecte în continuare; modalitatea de modificare a textului inițial convenit demonstrează continuitatea aplicării acestei măsuri.
Inițial, adică în 2003, art.168 alin.2 din CCM a avut următoarea redactare: "pentru anul 2003, suplimentările de la alin. 1 vor fi introduse în salariul de bază al fiecărui salariat, conform modalității și în condițiile negociate cu ". Această clauză a fost reluată ca atare în cuprinsul versiunii republicate a CCM din anul 2003 și din 2004.
Totuși, începând cu versiunea republicată a CCM din anul 2005, art.168 alin.2 din CCM precizează clar că: "în anul 2003 suplimentările salariale de la alin.1 al prezentului articol au fost introduse în salariul de bază al fiecărui salariat".
Analizând comparativ această versiune cu cea anterioară, rezultă că părțile au dorit să sublinieze acordul lor cu privire la modificarea ce i-a fost adusă în privința acestor drepturi salariale suplimentare la un anumit moment.
Dacă părțile ar fi considerat că alin.2 al art.168 din CCM se aplică doar pentru anul 2003, nu ar fi avut nici un sens să îi mai aducă modificări în anul 2005 prin act adițional. În plus, modificările intervenite în cuprinsul textului (sub acest aspect trebuie avute în vedere prepozițiile folosite și timpul verbului utilizat), precum și succesiunea lor în timp demonstrează că s-a intenționat tocmai menținerea măsurii privind includerea sumelor în salariul de bază, iar nu reimplementarea acestei măsuri.
În interpretarea alin.2 al art.168 din CCM nu trebuie să se ignore existența alin. 1 al aceluiași articol. În măsura în care textul alin.2 ar fi avut o aplicabilitate temporară - așa cum se susține prin cererea de chemare în judecată - nu s-ar mai fi justificat păstrarea sa în cuprinsul art.168 din versiunea CCM din anii ulterior lui 2003. Rezultă că păstrarea alin.2 fost necesară tocmai pentru că părțile CCM agreaseră o aplicabilitate nelimitată în timp și nu temporară.
Atât reprezentanții salariaților cât și instanțele învestite cu soluționarea unor litigii similare au confirmat includerea în salariul de bază a sumelor suplimentare precum și acordarea lor către angajați.
Prin CCM au fost stabilite mecanisme specifice pentru soluționarea conflictelor ivite între salariați și Societate în ceea ce privește executarea contractului Colectiv de Muncă, respectiv interpretarea clauzelor conținute în CCM. În acest sens, urmează a se ține seama de prevederile art.9 și 10 din Contractul Colectiv de Muncă.
Părțile au stabilit o procedură care trebuie parcursă prealabil declanșării unui litigiu în fața unei instanțe judecătorești, prin înființarea unei comisii paritare în baza anexei nr.2 la CCM; această comisie este compusă atât din reprezentanții salariaților (în speță ), cât și din cei ai Societății, și are scopul de a lămuri, pe cale amiabilă, orice neînțelegere cu privire la interpretarea unei clauze din CCM.
Aceasta înseamnă că, odată adoptată prin consens, Decizia Comisiei Paritare are caracter obligatoriu pentru părți, conform prevederilor anexei nr. 2 la CCM
Interpretarea dată de Comisia Paritară alin.2 al art.168 din CCM are valoarea unei interpretări autentice provenind de la înșiși semnatarii actului juridic în cauză, ceea ce demonstrează că, încă din anul 2004, intenția reală a părților a fost introducerea drepturilor salariale suplimentare în salariile de bază, astfel cum s-a și procedat.
În plus, alte instanțe învestite cu soluționarea unor acțiuni similare, au apreciat că aceste drepturi au fost în întregime incluse în salariile de bază ale angajaților începând cu anul 2003, motiv pentru care au respins respectivele cereri ca neîntemeiate.
Modalitatea de calcul a drepturilor salariale pretinse prin acțiune este greșită, atât timp cât se raportează la nivelul salariului mediu brut la nivel de societate. Aceasta înseamnă că în mod eronat instanța a acordat sumele de bani pretinse de reclamanți (pornind de la salariul mediu brut pe ), deși art.168 din CCM stipulează faptul că baza de calcul o reprezintă "salariul de bază mediu" la nivel de, ale cărui valori la nivelul anilor 2004-2007 au fost diferite de cele prezentate în acțiune.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea apreciază fondat recursul doar pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a sentinței.
Prima instanță a încălcat dispozițiile art.29 din Legea nr.47/1992 republicată, în ceea ce privește modalitatea în care trebuie să se procedeze atunci când se decide să se sesizeze Curtea Constituțională, cât și cazul în care consideră inadmisibilă excepția de neconstituționalitate invocată în cauză și respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale, această ultimă soluție fiind de altfel adoptată în speța dedusă judecății.
Se va avea în vedere astfel că excepția de neconstituționalitate nu este o excepție procesuală specifică acțiunii civile, ci o tehnică specifică dreptului constituțional. Din acest motiv, aplicarea regulilor procedurale comune procedurii de soluționare a excepției de neconstituționalitate nu este permisă, nelegal statuând prima instanță pe aspectul în discuție.
Această concluzie rezultă din conținutul dispozițiilor art.14 din Legea nr.47/1992 republicată conform cărora procedura jurisdicțională prevăzută de această lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în fața Curții Constituționale, compatibilitate stabilită exclusiv de instanța de contencios constituțional.
În consecință, orice chestiune procedurală care ține de soluționarea unei excepții de neconstituționalitate, inclusiv recursul prevăzut de art.29 alin.6 din Legea nr.47/1992 republicată este supusă regulilor speciale edictate de această lege, cu excluderea normelor procedurale generale, nu sunt aplicabile astfel dispozițiile art.299 cu referire la art.282 alin.2 Cod pr.civilă.
În materia în discuție, aceea a excepției de neconstituționalitate, sunt incidente exclusiv dispozițiile art.29-31 din Legea nr.47/1992 republicată, dispoziții nesocotite în cauză.
Astfel, cât privește controlul de admisibilitate (art.29 alin.1-3 din Legea nr.47/1992 republicată), în măsura neîndeplinirii condițiilor prevăzute de lege (situație a fi apreciată incidentă în cauză), Tribunalul Teleorman, ca instanță de drept comun nu putea decât să pronunțe o încheiere de inadmisibilitate, cu consecința respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, încheiere inexistentă în cauză. Nu trebuie neglijat în acest sens că modul în care prima instanță realizează analiza cauzelor de inadmisibilitate este supusă controlului pe calea unui recurs.
Fiind vorba de o procedură specială normată exclusiv de Legea nr.47/1992 republicată, proprie dreptului și justiției constituționale, orice analogie cu dreptul comun este exclusă, fiind nelegală.
Există așadar o autonomie a procedurilor autorităților implicate, a caracterului actelor emise de către instanțe, care pentru asigurarea legalității trebuie respectate.
Concluzionând, se va constata, că în soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța are obligația de a urma procedura specială instituită de Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale care stabilește în art.29 alin.6 că instanța, în cazul în care apreciază ca inadmisibilă excepția, va respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale printr-o încheiere motivată, ce va putea fi atacată cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare.
Rezultă astfel că instanța nu poate soluționa excepția de neconstituționalitate odată cu soluționarea cauzei pe fondul ei, așa cum a procedat de altfel Tribunalul Teleorman.
Trecând la soluționarea pe fond a cauzei, concomitent cu soluționarea cererii de sesizare a Curții Constituționale, cerere ce a fost respinsă, prima instanță a încălcat grav formele de procedură și dispozițiile legale în materie, prevăzute de Legea nr.47/1992 republicată, astfel că soluția pronunțată este nelegală și netemeinică pe aspectul în discuție.
În consecință, în baza art.312 alin.4 Cod pr.civilă, Curtea va admite recursul și va casa sentința atacată cu reținere spre rejudecare.
În rejudecare, Curtea, va constata că se impune respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu privire la soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii, cerere formulată în prezenta cauză de către recurenta-pârâtă SC SA.
Se va avea în vedere astfel, că potrivit art.29 din Legea nr.47/1992: "(1) Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia. (2) Excepția poate fi ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepția poate fi ridicată de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă. (3) Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale. (4) Sesizarea Curții Constituționale se dispune de către instanța în fața căreia s-a ridicat excepția de neconstituționalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părților, opinia instanței asupra excepției, și va fi însoțită de dovezile depuse de părți. Dacă excepția a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând și susținerile părților, precum și dovezile necesare. (5) Pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate judecarea cauzei se suspendă. (6) Dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin.(1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."
Din conținutul acestui articol rezultă că pentru a se dispune sesizarea Curții Constituționale cu privire la rezolvarea unei excepții de neconstituționalitate este necesară îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții, nerespectarea fie și a uneia dintre acestea conducând la respingerea cererii de sesizare. Printre acestea se află și cea care impune ca textul legal cu privire la care s-a invocat excepția "să aibă legătură cu soluționarea cauzei".
Această cerință decurge din conținutul art.29 alin.1 din Legea nr.47/1992 republicată, recurenta fiind de acord și ea că este necesar a fi respectată în asemenea situații.
Trebuie definit ce se înțelege prin sintagma "să aibă legătură cu soluționarea cauzei", sintagmă esențială pentru a stabili cazurile în care cererile de sesizare a Curții Constituționale sunt admisibile, fiind evident, printr-o interpretare "per a contrario", că în situațiile în care textul contestat pe calea excepției nu are legătură cu rezolvarea pricinii, nu se poate dispune sesizarea Curții Constituționale.
O normă legală are legătură cu soluționarea unei cauze atunci când de modul în care este interpretată și aplicată depinde hotărârea judecătorească ce se va pronunța, fiind esențială pentru rezolvarea respectivei pricini. Mai precis, de norma respectivă depinde soluția ce se va pronunța în proces, și anume dacă pretențiile deduse judecății vor fi admise sau respinse în fond ori pe calea unei excepții dirimante.
Ori, în speță, art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii nu îndeplinește cerința de a fi un text legal care să aibă legătură cu cauza, căci de modul în care este interpretat sau aplicat nu depinde în mod necesar și intrinsec soluția ce se va pronunța în proces.
Conform acestui articol, "pe data intrării în vigoare a prezentului cod se abrogă: - orice alte dispoziții contrare". Prin intrarea sa în vigoare se pune problema, sesizată de recurentă, dacă în ce privește stabilirea instanței competente teritorial să soluționeze conflicte de muncă sunt aplicabile prevederile art.72 din Legea nr.168/1999 sau cele ale art.284 din Codul Muncii, texte legale care oferă variante diferite din acest punct de vedere: primul prevede că este competentă instanța în a cărei rază teritorială se află sediul unității angajatoare, iar cel de-al doilea arată că este competentă instanța în a cărei circumscripție se găsește domiciliul sau reședința ori după caz sediul reclamantului.
Însă, indiferent de modul în care s-ar rezolva această chestiune a instanței competente teritorial să se pronunțe într-un litigiu de muncă precum cel dedus judecății în prezentul proces, acesta nu este un aspect de care să depindă soluția ce se va pronunța în cauză, în sensul admiterii sau respingerii pretențiilor deduse judecății. Eventuala excepție a necompetenței teritoriale ce poate fi invocată are caracter dilatoriu (determină prelungirea în timp a judecății) și nu dirimant (peremptoriu) în sensul de a avea ca efect dezinvestirea instanței și finalizarea procesului prin admiterea sau respingerea cererilor ce fac obiectul judecății.
De aici concluzia că art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii este un text care nu are legătură cu soluționarea cauzei, ceea ce impune respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale.
De altfel, însăși Curtea Constituțională a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a normei legale precitate (prin Decizia nr.254/24.02.2009), reținând printre altele că autorul excepției invocă aspecte ce țin de aplicarea legii și care sunt de competența instanțelor judecătorești și nu a Curții Constituționale. Se confirmă în acest fel și teza respingerii cererii de sesizare a Curții Constituționale, întrucât însăși instanța de contencios constituțional a reținut inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate privitoare la prevederile art.298 alin.2 ultima liniuță din Codul Muncii.
Este firesc să fie așa deoarece, date fiind dispozițiile art.29 alin. ultim din Legea nr.47/1992 republicată, dacă excepția este inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale trebuie respinsă.
La acest aspect se adaugă faptul că în pricina de față, esențial pentru soluția ce se va pronunța este modul în care sunt interpretate și aplicate prevederile unui contract colectiv de muncă la nivel de unitate, însă acest act juridic nu poate fi supus controlului de constituționalitate.
Toate cele ce preced justifică înlăturarea ca nefondate a criticilor exprimate prin motivele de recurs, întrucât, Curtea a demonstrat că în speță nu este îndeplinită una dintre condițiile impuse de lege pentru sesizarea Curții Constituționale (cea relativă la existența unei legături a textului legal cu soluționarea cauzei), astfel că nu se mai poate reține împrejurarea că în pricina de față s-ar fi depășit atribuțiile ce revin puterii judecătorești ori că s-ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale relevante în cauză.
Se vor înlătura susținerile recurentei cu privire la încălcarea dreptului la apărare în ceea ce privește dispoziția primei instanțe de aod ecădea din proba cu expertiză contabilă încuviințată în cauză.
Se va avea în vedere că prima instanță a realizat în acest sens o corectă aplicațiune a art.170 Cod pr.civilă, text ce reglementează obligația de avansare a cheltuielilor necesare pentru administrarea unor dovezi, inclusiv a expertizei contabile în cauză.
Legea stabilește și un termen de maximum 5 zile de la încuviințarea probei pentru depunerea sumei necesare. Acest termen poate fi prelungit până la 15 zile, în cazul în care dovada s-a încuviințat în condițiile art.138 alin.2 și 4 Cod pr.civilă.
Ori, nerespectarea termenelor acordate de instanță atrage după sine sancțiunea decăderii din probă. Sancțiunea poate fi evitată dacă suma se depune chiar după îndeplinirea termenului, dar numai în cazul în care nu se cauzează o amânare a judecății.
În speța dedusă judecății, deși s-au acordat două termene de achitare a onorariului de expert, 2 februarie 2009 și 2 martie 2009 (fila 6, 12 dosar fond), fiind emisă și adresă de înștiințare a recurentei de plata onorariului în acest sens (fila 8 dosar fond), aceasta nu s-a conformat dispoziției, sens în care legal a fost decăzută din proba cu expertiză încuviințată, neavând relevanță pe aspectul în discuție, că abia la termenul din 22.06.2009 a beneficiat de asistență juridică calificată. Fiind citată la data de 26.11.2008, în rejudecare, conform procedurii de citare de la fila 4 dosar fond, evident că a beneficiat de suficient timp pentru a-și angaja apărător, realizarea unei apărări calificate abia la 22.06.2009 este imputabilă pârâtei, care prin solicitarea unui nou termen pentru achitarea onorariului de expert, evident că realiza o amânare nejustificată, având în vedere că celeritatea cum însăși și recurenta recunoaște este de esența acțiunilor având ca obiect conflicte de muncă.
Nu s-a încălcat în speță dreptul la apărare nici în ceea ce privește stenografierea dezbaterilor, operațiune prevăzută de art.149 Cod pr.civilă, întrucât, cum legal a statuat tribunalul, aceasta a fost formulată după închiderea dezbaterilor și în condițiile în care recurenta nu a contestat consemnările din caietul de ședință al grefierului. De altfel, în baza acestor consemnări a și fost sancționată prima instanță, dispunându-se casare sentinței atacate cu reținerea spre rejudecare pentru soluționarea concomitentă a cererii de sesizare a Curții Constituționale, cât și a fondului dreptului dedus judecății prin sentința atacată, în condițiile formulării recursului împotriva încheierii de respingere a sesizării Curții Constituționale ce trebuia soluționat cu prioritate pentru aspectele expuse.
Pe fondul dreptului dedus judecății se vor constata următoarele:
Primul motiv de recurs apare ca neîntemeiat și urmează a fi înlăturat ca atare.
Este adevărat că din cuprinsul art.168 alin.1 teza finală din Contractul Colectiv de Muncă aplicabil la nivelul SC SA (text nemodificat în perioada 2003-2007) rezultă că între părțile CCM trebuiau să existe negocieri prealabile acordării suplimentelor salariale cuvenite pentru sărbătorile de Paști și de
Însă, obligația (sarcina) realizării acestor negocieri revenea recurentei-pârâte, în calitate de angajator. Această concluzie se impune în considerarea conținutului dispozițiilor art.6 alin.2, art.39 alin.1 lit.k și art.40 alin.2 lit.c din Codul Muncii. Din interpretarea tuturor acestor texte legale reiese că salariații au dreptul la negociere colectivă și individuală în tot ceea ce interesează raporturile juridice de muncă, iar angajatorul are obligația corelativă corespunzătoare de a asigura toate condițiile necesare realizării acestor negocieri.
Cum, în speță, nu s-a făcut vreo dovadă de către recurentă că ar fi avut loc asemenea negocieri ori că s-ar fi luat măsurile necesare în acest sens (sarcina probei revenindu-i din acest punct de vedere conform art.287 din Codul Muncii ), este evident că teza prematurității acțiunii nu poate fi susținută. Soluția contrară ar însemna să se contravină principiului de drept exprimat în adagiul latin "nemo auditur propriam turpitudinem allegans". Cu alte cuvinte, întrucât nici o persoană nu-și poate invoca propria culpă pentru a obține realizarea unui interes personal, nici recurenta-pârâtă nu poate să se prevaleze de neîndeplinirea obligației legale anterior amintite și să pretindă că acțiunea ar fi prematură.
De altfel, însăși împrejurarea că recurenta susține în același timp și ipoteza prescripției dreptului la acțiune al salariaților (deși cele două sunt absolut contradictorii din punct de vedere juridic) demonstrează, încă o dată, netemeinicia afirmației că cererea de chemare în judecată ar fi fost introdusă prematur.
Și cel de-al doilea motiv de recurs este nefondat, întrucât dreptul la acțiune al reclamantei nu poate fi considerat prescris extinctiv.
Sub acest aspect, trebuie arătat că în speță sunt aplicabile prevederile art.166 și art.283 lit.c din Codul Muncii, și nu cele de care se prevalează recurenta, respectiv art.283 lit. e din Codul Muncii.
Drepturile bănești prevăzute de art.168 din CCM sunt de natură salarială (însăși părțile semnatare ale contractului au folosit în cuprinsul textului respectiv expresia "suplimentări salariale") și se circumscriu cu ușurință uneia dintre componentele salariului (astfel cum această noțiune este definită de art.155 din Codul Muncii ), respectiv cea a adaosurilor la salariu.
Aceste drepturi au caracter periodic (trebuiau acordate potrivit înțelegerii părților de două ori pe an, cu prilejul sărbătorilor de Paști și de C), așa încât nu se poate susține că nu ar fi permanente, cum pretinde recurenta. Ca atare, în cazul lor acțiunea putea fi introdusă înăuntrul unui termen de 3 ani de la data scadenței drepturilor salariale respective, cerință care este respectată în cauză.
Termenul la care face referire art.283 lit.e din Codul Muncii (6 luni de la nașterea dreptului la acțiune) se aplică doar în acele cazuri în care se pune problema neexecutării oricăror alte clauze din CCM, nu și a celor prin care s-au prevăzut drepturi salariale în favoarea angajaților.
Nici cel de-al treilea motiv de recurs nu poate fi primit. Modul de interpretare al art.168 din CCM (susținut de recurentă și decurgând din conținutul Deciziei Comisiei Paritare la care se face trimitere în motivarea scrisă a căii de atac exercitate în prezentul proces) în sensul că începând cu anul 2003, deci și pentru viitor în intervalul 2004-2007, suplimentările salariale de Paști și de C au fost incluse în salariul de bază al angajaților, nu este cel care corespunde voinței reale a părților, exprimată în mod clar și neîndoielnic prin alineatul întâi și al doilea al textului convențional suscitat, în toate variantele de redactare ale acestuia din perioada 2003-2007.
Dacă s-ar adopta punctul de vedere al recurentei, ar însemna să se considere că art.168 alin.1 din CCM (text rămas nemodificat față de forma sa inițială) a devenit lipsit de orice consecințe juridice, doar art.168 alin.2 continuând să producă asemenea efecte. O asemenea modalitate de interpretare a unei clauze cu caracter convențional este, însă, total contrarie principiilor pe care se bazează interpretarea contractelor, în special celui prevăzut de art.978.civ. (aplicabil și în materia dreptului muncii, în virtutea rolului de drept comun al normelor juridice din Codul Civil), potrivit cu care orice clauză se interpretează în sensul în care poate avea un efect, și nu în cel în care nu ar putea produce nici unul. Este imposibil ca, pe cale de interpretare, să se paralizeze efectele unei clauze dintr-un contract colectiv de muncă în vigoare, dându-se deplină forță în acest sens unei alte clauze din același act juridic.
Alineatul al doilea al art.168 din CCM nu poate fi privit ca desființând în totalitate cele statuate prin primul alineat. În realitate, indiferent de variantele de redactare pe care le-au avut în decursul timpului, cele două texte nu se unul pe celălalt, fiecare având aria sa de aplicare. Față de conținutul lor explicit, dispozițiile art.168 alin.2 se referă doar la situația din anul 2003, iar cele ale art.168 alin.1 au în vedere intervalul 2004-2007, cu toate consecințele decurgând din această formulare. Doar dintr-o atare perspectivă și într-o asemenea manieră de interpretare, cele două clauze sunt producătore de efecte juridice și nu se contrazic reciproc.
De altfel, nimic nu a împiedicat părțile contractante, ca prin voința lor liber și conștient exprimată, să modifice art.168 în sensul prezentat în motivarea recursului, adică să apeleze la ceea ce se înțelege prin expresia "mutuus dissensus". Or, ele nu au acționat în acest sens.
Cât privește Decizia Comisiei Paritare, aceasta are natura unei convenții intervenită între patronat și sindicate în legătură cu modul de interpretare și aplicare a dispozițiile art.168 din contractul colectiv de muncă, însă nu poate produce efecte retroactiv, întrucât nu constituie o convenție cu caracter interpretativ a unei clauze pretins îndoielnice din CCM (cum susține recurenta-pârâtă), ci una cu caracter modificator a unei clauze clare din CCM, ce poate crea consecințe juridice doar pentru viitor și doar dacă respectă cerințele art.31 alin.2 din Legea nr.130/1996, respectiv comunicarea și înregistrarea acesteia la organul competent potrivit legii.
În plus, validitatea acestei decizii trebuie stabilită și din perspectiva art.38 alin.2 din Codul Muncii, care interzice orice tranzacție (convenție) prin care s-ar urmări limitarea sau renunțarea la drepturile prevăzute de lege în favoarea salariaților, mai ales că rolul sindicatelor este acela de a acționa în apărarea intereselor membrilor lor și nu în sensul în care s-a procedat de către, sindicatul reprezentativ de la nivelul recurentei-pârâte.
Oricum, fiind adoptată în anul 2007, respectiva hotărâre a Comisiei Paritare nu este opozabilă și nu poate produce efecte în cazul acelor salariați ai recurentei care au fost concediați până la data emiterii ei, cum este și cazul intimatului din prezenta cauză, actualmente pensionat. Aceste persoane nu se mai află în raporturi juridice de muncă cu recurenta și, prin urmare, nu mai sunt nici părți ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Devenind terți față de CCM, nu se poate considera că i-ar fi reprezentat valabil atunci când s-a adoptat Decizia Comisiei Paritare, astfel că acest sindicat nu putea lua nici o hotărâre în numele și interesul lor, nemaiavând un mandat valid.
Argumentele care au justificat respingerea celui de-al treilea motiv de recurs, în special cele privitoare la Decizia Comisiei Paritare, demonstrează netemeinicia și a celui de-al patrulea motiv al respectivei căi de atac.
Totuși, este necesar a se face și precizarea că împrejurarea că alte instanțe învestite cu soluționarea unor acțiuni similare, au apreciat că aceste drepturi au fost în întregime incluse în salariile de bază ale angajaților începând cu anul 2003 (motiv pentru care au respins respectivele cereri ca neîntemeiate), nu este de natură a obliga Curtea să dea aceiași rezolvare în cauza de față, întrucât practica judiciară, cu excepția deciziilor pronunțate în cazul recursurilor în interesul legii, nu constituie izvor de drept, iar hotărârile altor instanțe de judecată date în spețe similare nu creează vreo obligație în sarcina judecătorilor care au și ei de soluționat același gen de litigii.
În sfârșit, ultimul motiv de recurs va fi și el înlăturat, deoarece prin acțiunea introductivă de instanță, intimata-reclamantă a solicitat, iar tribunalul corect a dispus ca determinarea cuantumului drepturilor bănești acordate prin sentința atacată să se realizeze în funcție de salariul mediu de bază la nivelul recurentei în deplin acord cu prevederile art.168 alin.1 din și nu în raport de salariul brut.
În acest fel, instanța de fond a respectat principiul fundamental al disponibilității în procesul civil și s-a conformat dispozițiilor imperative ale art.129 al.ultim Cod pr.civilă.
Așa fiind, nu se mai poate pune problema calculării greșite a suplimentelor salariale pretinse prin acțiune, întrucât prin adresa înregistrată sub nr.5190/04.09.2007, fila 7 dosar fond, s-a comunicat de către Serviciul Juridic - Direcția Corporative din cadrul instituției pârâte, cuantumul salariului de bază mediu defalcat pentru întreaga perioadă indicată în acțiunea introductivă.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea, în baza art.312 alin.4 Cod pr.civilă va admite recursurile, va casa sentința recurată cu reținere spre rejudecare și, rejudecând pricina, va admite în parte acțiunea și va obliga pârâta la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând suplimentări salariale aferente sărbătorilor de Paște din 2004 și C 2004, respectiv suma de 1649 lei actualizată cu indicele de inflație la data plății. Vor fi respinse ca neîntemeiate celelalte pretenții deduse judecății, precum și cererea de sesizare a Curții Constituționale.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de recurenta-pârâtă SC SA - GRUP, împotriva încheierii de ședință din 22 iunie 2009 și a sentinței civile nr.1366 din 29 iunie 2009, pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția Conflicte de Muncă Asigurări Sociale și Contencios Administrativ Fiscal - Complet specializat pentru litigii de muncă și asigurări sociale, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant .
Casează sentința atacată cu reținerea cauzei spre rejudecare.
Rejudecând pricina, admite în parte acțiunea.
Obligă pârâta la plata către reclamant a drepturilor bănești reprezentând suplimentări salariale aferente sărbătorilor de Paște din 2004 și C 2004, respectiv suma de 1649 lei actualizată cu indicele de inflație la data plății.
Respinge ca neîntemeiate celelalte pretenții deduse judecății.
Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 03.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.LU.
Dact./2 ex./04.01.2010
Jud.fond:;
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
