Pretentii civile. Speta. Decizia 7102/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(5535/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.7102/
Ședința publică din data de 03 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș
JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 3: Liviu
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții-pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și MINISTERUL PUBLIC PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, împotriva sentinței civile nr.4363 din 21 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII- Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7129/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă și intimații-pârâți PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI, având ca obiect - drepturi bănești, spor de risc și suprasolicitare neuropsihică de 50%.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurentul pârât Ministerul Public Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a solicitat soluționarea cauzei în lipsă conform art.242 Cod procedură civilă.
Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.
CURTEA,
Deliberând asupra recursurilor de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.4363/21.05.2009 pronunțată în dosarul nr.7129/3/LM/2009, Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor și, în consecință, a respins acțiunea față de acesta; a dmis în parte acțiunea formulată de reclamanta în contradictoriu cu pârâții: Ministerul Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul București; a bligat pârâții la plata către reclamantă a drepturilor bănești reprezentând sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică, de 50% din salariul brut lunar, în cuantum actualizat cu indicele de inflație până la data plății, pentru perioada 16.01.2008 la zi, și în continuare; a obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamanților; a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor și a bligat Ministerul Economiei și Finanțelor să aloce pârâților sumele necesare achitării drepturilor bănești reclamanților.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a analizat cu prioritate excepția invocată, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerul Finanțelor Publice și a reținut că prezenta cauză reprezintă un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, iar părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul. Față de faptul ca între reclamanți si acest pârât nu există nici un fel de raporturi contractuale de muncă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei si Finanțelor și, pe cale de consecință a fost respinsă acțiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală.
Pe fondul cauzei s-a reținut că potrivit art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate" beneficiau de "un spor de 50% din salariul de bază brut lunar".
Acest text de lege a fost însă abrogat prin art.1 pct.42 din OG nr.83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr.50/1996.
S-a statuat că OG nr.83/2000 este o ordonanță ordinară, emisa cu încălcarea dispozițiilor art.144 din Constituția României, in vigoare la data respectiva, reglementând domenii ce nu pot face decât obiectul legilor organice.
Astfel, potrivit art.114 alin.1 din Constituție, în redactarea anterioară revizuirii din 2003, "Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice", iar în baza art.72 pct.3 lit.h și l din aceeași lege fundamentală, prin lege organică se reglementează: h) organizarea și funcționarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi; l) regimul general privind raporturile de munca, sindicatele și protecția socială.
Or, salariul este un element esențial al raporturilor de muncă din instanțele judecătorești și trebuia reglementat numai prin lege organică.
În concret, OG nr.83/2000 a abrogat mai multe legi organice și ordonanțe de urgență (Legea nr.92/1992 privind organizarea judecătorească, Legea nr.78/2000 privind prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, OUG nr.24/2000 și Legea nr.50/1996 privind salarizarea magistraților), încălcându-se astfel principiul ierarhiei actelor juridice.
Prin raportare la dispozițiile Legii nr.24/2004 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, norma legală ordinară - ordonanța - nu poate modifica dispozițiile unui act normativ de nivel superior, respectiv legea.
În baza art.41 alin.2 din Constituția României, salariații au dreptul la măsuri de protecție socială ce privesc securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și alte situații specifice, stabilite prin lege, iar în temeiul art.53 din Constituția României (art.49 la data abrogării, preluat întocmai după revizuire), "exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav".
Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Sporul de 50% din salariul de bază brut lunar "pentru risc și suprasolicitare neuropsihică" de care beneficiau magistrații, precum și personalul auxiliar de specialitate, a fost astfel abrogat neconstituțional, cu încălcarea dispozițiilor art.41 alin.2 și 53 din Constituția României, precum și ale art.1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, măsura nefiind proporțională cu situația care a determinat-o și aducând atingere înseși existenței dreptului.
La data stabilirii acestui drept în baza art.47 din Legea 50/1996, legiuitorul a avut în vedere condițiile în care magistrații își desfășoară activitatea, caracterizate ca fiind de risc și suprasolicitare neuropsihică, existente in aceeași forma si astăzi. De altfel, dispozițiile art.155, 165, 236, 239 și 241 pct.1 lit.d din Codul muncii prevăd obligativitatea acordării sporurilor.
Situația este similară celei privind sporurile de vechime în muncă, unde Înalta Curte de Casație si Justiție, prin decizia nr.XXXVI/07.05.2007, a admis recursul în interesul legii, stabilind că dispozițiile art.33 alin.1 din Legea nr.50/1996, în raport cu prevederile art.1 pct.32 din OG nr.83/2000, art.50 din OUG nr.177/2002 și art.6 alin.1 din OUG nr.160/2000 se interpretează, în sensul că judecătorii, procurorii și ceilalți magistrați, precum și persoanele care au îndeplinit funcția de judecător financiar, procuror financiar sau de controlor financiar în cadrul Curții de Conturi a României beneficiau și de sporul pentru vechime în muncă, în cuantumul prevăzut de lege.
Arată tribunalul că Înalta Curte de Casație si Justiție s-a pronunțat cu privire la existenta dreptului categoriilor de salariați din care fac parte și reclamanții la plata sporului de suprasolicitare neuropsihică, prin Decizia nr.21 din 10.03.2008, dată în recursul în interesul legii promovat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație si Justiție, stabilind că "în interpretarea si aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autoritarii judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihica, calculat la indemnizația bruta lunara, respectiv salariul de bază brut lunar și după intrarea în vigoare a OG nr.83/2000".
S-a statuat că decizia susmenționată este obligatorie pentru instanțe potrivit dispozițiilor art.329 alin.3 din Codul d e procedura civila, astfel încât soluția de admitere se justifică prin prisma acesteia.
Pentru toate aceste considerente, instanța de fond a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâți la plata către reclamantă a drepturilor bănești constând în sporul de 50% din indemnizația brută lunară, pentru risc și solicitare neuropsihică, începând cu 16.01.2008 la zi, precum și în continuare, în cuantum actualizat cu indicele de inflație până la data plății.
A apreciat tribunalul că, soluția referitoare la actualizarea sumelor cu rata inflației, de la data scadenței și până la plata efectivă, se justifică față de dispozițiile art.1082 Cod civil, pârâții fiind în culpă pentru neacordarea sumelor cuvenite reclamantei, în speță neexistând o cauză străină exoneratoare de răspundere. Astfel, reclamanta are dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit ce include și beneficiul de care a fost lipsită. de inflație reprezintă un calcul matematic aplicabil în cazul unui fenomen economic, specific perioadei de devalorizare monetară.
Cu privire la efectuarea mențiunilor în carnetul de muncă al reclamanților, s-au reținut dispozițiile art.1 din Decretul nr.92 din 16 aprilie 1976 privind carnetul de muncă, conform cărora acest document este un act oficial prin care se dovedește, printre altele, și retribuția tarifară de încadrare și alte drepturi ce se includ în aceasta.
Față de faptul că drepturile de natură salarială ce se vor acorda prin prezenta acțiune conduc la modificarea retribuției tarifare a reclamanților, și prin urmare, la modificarea unui element al raportului de muncă, respectiv salariul, prima instanță a obligat pârâții să efectueze mențiunile corespunzătoare acestui drept în carnetele de muncă ale reclamanților, în temeiul art.6 din acest act normativ, potrivit căruia modificările intervenite în executarea contractului de muncă, după întocmirea carnetului de muncă, se înscriu în acesta în termen de 15 zile de la data producerii lor.
Considerând întemeiată cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța de fond a admis-o și a obligat chematul în garanție să vireze pârâților sumele necesare achitării pretențiilor reclamantei, reținându-se atribuția acestui minister de coordonare a acțiunilor care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la finanțarea sistemului bugetar și anume, pregătirea proiectelor anuale de buget, legilor de rectificare a bugetului, precum și a legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, stabilite prin Legea nr.500/2002.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal pârâții: Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru considerente comune și diferite.
În motivarea recursului pârâtului Ministerul Finanțelor Publice s-a criticat hotărârea, printre altele, în sensul că în mod greșit s-a dispus obligarea acestuia în calitate de chemat în garanție la plata drepturilor salariale acordate prin hotărâre, întrucât această instituție nu are calitate procesuală pasivă în cauză, neaflându-se în raporturi juridice de muncă cu reclamanții. Pretențiile deduse judecății reprezintă drepturi de personal ce nu pot fi plătite decât de către angajator, în speță Ministerul Public, acesta având și calitatea de ordonator principal de credite. Din acest punct de vedere trebuie luate în considerare prevederile art.21 din Legea nr.500/2002, cele ale art.1 și 2 din OG nr.22/2002, precum și cele ale art.25 din OUG nr.37/2008, prima instanță realizând o greșită interpretare a acestora, ceea ce atrage incidența art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
În conformitate cu art.304 pct.4 Cod pr.civilă, prima instanță a depășit atribuțiile puterii judecătorești, întrucât pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și ar duce instituția recurentă la imposibilitatea punerii în executare a acestor hotărâri. Practic, responsabilitatea recurentului se limitează la faza de proiect bugetar.
Nu trebuie neglijat, în susținerea recurentului, că bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, ce reprezintă puterea legislativă, prin urmare, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care se impune elaborarea bugetului într-o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, reprezintă o implicare în atribuțiile puterii judecătorești, ce ar determina încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României.
În sprijinul acestui motiv se invocă Decizia Curții Constituționale nr.838 din data de 27 mai 2009, prin care Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească reprezentată de Înalta Curte de Casație și Justiție pe de o parte și Parlamentul, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României, în temeiul art.146 lit.e din Constituție. Se arată astfel, că prin această decizie Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României, pe de altă parte.
Prin această Decizie, invocă recurentul, Curtea Constituțională a stabilit cu caracter obligatoriu că Înalta Curte de Casație și Justiție are competența să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României. În consecință, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge o normă juridică cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestora.
Raportat la conținutul în date al Deciziei Curții Constituționale, se consideră că mai mult decât atât se înțelege că această soluție este obligatorie tuturor instanțelor judecătorești, respectiv de respectare a principiului separațiilor puterilor în stat consacrat de Constituția României, din moment ce instanța cu cel mai mare grad de jurisdicție trebuie să se supună acestui principiu.
Totodată, prin art.25 din OUG nr.37/2008, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor în subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuirea de sume pe parcursul anului.
Invocând temeiurile de modificare prevăzute de art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă, recurentul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție susține în esență, depășirea de către instanța de fond a atribuțiilor puterii judecătorești și totodată pronunțarea sentinței atacate cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, în ceea ce privește modul de soluționare al capetelor de cerere privind acordarea pe viitor a sporului de risc și suprasolicitare solicitat, a actualizării cu rata inflației a drepturilor salariale pretinse, a efectuării mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Se apreciază astfel că instanța de fond a dispus în mod nelegal plata și pe viitor a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică, adăugând la legea specială de salarizare magistraților, deoarece numai legiuitorul - deci puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi.
În consecință, se arată că acordarea pe viitor a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică este inadmisibilă.
Instanța de fond pretinde recurentul, a dispus în mod nelegal plata drepturilor bănești solicitate actualizate cu rata inflației, întrucât pârâtul nu poate să înscrie în bugetul propriu nici o plată fără bază legală pentru respectiva cheltuială, conform art.14 alin.2 din Legea nr.500/2002. Drept urmare, din dispozițiile legale precizate anterior reiese că angajarea din bugetul de stat a cheltuielilor se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate.
Actualizarea cu indicele de inflație apare ca un mijloc de constrângere, reprezentând pentru debitor o amenințare spre a-l determina să-și exercite obligația asumată.
Cererea de obligare la înscrierea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor salariale solicitate în carnetele de muncă o apreciază recurentul neîntemeiată, raportat la dispozițiile art.11 din Decretul nr.92/1976, dispoziții potrivit cărora doar retribuția tarifară de încadrare putându-se transcrie în documentul sus menționat (carnet de muncă) și nu drepturi salariale ce se adaugă la retribuția tarifară și nu se includ în aceasta.
Nu s-au solicitat probe noi în calea de atac a recursului.
Examinând sentința civilă atacată, sub aspectul criticilor aduse, a actelor și lucrărilor dosarului, normelor de drept material incidente în cauză, Curtea va respinge ca nefondate recursurile declarate pentru considerentele ce se vor înfățișa în cuprinsul prezentei motivări a deciziei.
Criticile formulate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt neîntemeiate și vor fi înlăturate ca atare.
Astfel, netemeinicia primei dintre acestea este demonstrată de conținutul explicit al considerentelor și dispozitivului Deciziei nr.21/10.03.2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Secții Unite, decizie care este obligatorie pentru toate instanțele judecătorești în conformitate cu prevederile art.329 Cod pr.civilă.
În dispozitivul acesteia se arată că: "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.47 din Legea nr.50/1996 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului din organele autorității judecătorești, republicată, constată că judecătorii, procurorii, magistrații-asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar, și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000, aprobată prin Legea nr.334/2001".
În același timp, în considerentele aceleiași decizii, printre altele, se menționează expres "inaplicabilitatea normelor de abrogare parțială, determinată de neregularitatea modului în care au fost adoptate și face ca efectele art.47 din Legea nr.50/1996, republicată, și, respectiv, ale art. 231din Legea nr.56/1996, modificată și completată, să se producă și după intrarea în vigoare a Ordonanței Guvernului nr.83/2000; că "sub acest aspect, în raport de cele reținute, rezultă fără echivoc faptul că au supraviețuit dispozițiilor de abrogare normele ce reglementau acordarea sporului de 50% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, astfel că acestea au produs și produc în continuare efecte juridice"; că "acest lucru presupune că nici în prezent dispozițiile respective nu și-au încetat aplicabilitatea, deoarece, așa cum s-a arătat, prin prevederile din Ordonanța Guvernului nr.83/2000 au fost depășite limitele și condițiile legii de abilitare, fiind astfel încălcate dispozițiile art.107 alin.(3) din Constituția României din 1991, în vigoare la data adoptării ordonanței (art.108 alin. (3), în forma republicată în 2003 Constituției României]".
După cum se observă, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție în redactarea motivării deciziei folosește sintagma "în continuare", pentru a sublinia că drepturile bănești precum cele acordate prin sentința recurată (sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de 50% din indemnizația de încadrare brută lunară), se cuvin celor îndreptățiți și în continuare ori pentru viitor, respectiv după data pronunțării hotărârilor judecătorești date în această materie, până la momentul încetării raporturilor de muncă dintre părți ori al abrogării, cu respectarea normelor constituționale și legale, a textului ce constituie temeiul acordării drepturilor respective.
Așa fiind, în mod just, prin hotărârea recurată s-a dispus plata și în continuare a sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică.
Nici cel de-al doilea motiv de recurs al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate fi primit.
Se va avea în vedere astfel că în mod corect a dispus prima instanță actualizarea cu indicele de inflație a drepturilor salariale acordate, aceasta impunându-se pentru asigurarea recuperării creanțelor la valoarea lor reală, cu atât mai mult cu cât aceste sume sunt drepturi bănești cuvenite din raporturile de serviciu.
A nu ține seama de devalorizarea monedei naționale ar însemna crearea unui nou prejudiciu, fiind cunoscut că moneda națională s-a depreciat în acest interval de timp.
În sfârșit, va fi înlăturat și ultimul motiv de recurs al pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Pretenția privind obligarea la efectuarea cuvenitelor mențiuni în cartea de muncă a reclamantei are caracter accesoriu capătului principal de cerere, având ca obiect plata sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. În condițiile în care acest capăt principal a fost admis, accesoriul său trebuie să urmeze aceeași soartă.
Cât privește textele din Decretul nr.92/1976 indicate de recurentul-pârât, acestea trebuie considerate ca fiind abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Legii nr.19/2000. Această lege statuează prin art.2 lit.e principiul fundamental al contributivității ce stă la baza organizării și funcționării sistemului de asigurări sociale de stat, principiu potrivit cu care drepturile de asigurări sociale se cuvin pe temeiul contribuțiilor de asigurări sociale plătite.
Or, în cazul personalului din sistemul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, cota contribuției de asigurări sociale ce este datorată și trebuie plătită potrivit Legii nr.19/2000, se calculează în raport de întregul venit brut lunar, venit în care este inclus și sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică. Acesta este motivul pentru care în carnetul de muncă trebuie făcute mențiuni și cu privire la achitarea lunară a acestui spor, căci și el intră în baza de calcul a CAS pe temeiul căreia se stabilesc și se plătesc drepturile de asigurări sociale.
Dacă nu s-ar face o asemenea înscriere în cartea de muncă, intimata-reclamantă s-ar afla în situația în care nu ar putea dovedi, în caz de nevoie, plata corespunzătoare a CAS datorată, potrivit legii, la nivelul veniturilor sale lunare brute, cu consecințe negative pentru ea pe planul determinării drepturilor de asigurări sociale și al cuantumului acestora.
Criticile formulate de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Într-un prim motiv de recurs al acestui recurent se invocă faptul că o hotărâre judecătorească poate fi casată pentru aceste motiv atunci când instanța săvârșește nu exces de putere, adică atunci când fie pronunță o hotărâre fără o competență în acea materie, fie atunci când ea săvârșește un exces de putere, adică atunci când fie pronunță o hotărâre fără nici o competență în acea materie, fie atunci când ea săvârșește orice alt act de procedură în afara prerogativelor recunoscute instanțelor prin lege. Cu alte cuvinte, o asemenea ipoteză este realizată atunci când există o incursiune a autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, așa cum este cunoscută de Constituție.
Acest motiv de recurs nu subzistă.
În aceste limite recurentul invocă faptul că, prin pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat la alocarea de fonduri de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, ce reglementează procedura bugetară prin impunerea elaborării bugetului într-o anumită formă și conținut, decizie ce reprezintă în fapt o implicare în atribuțiile puterii legislative.
Ori, dispoziția instanței de alocare de fonduri Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu înseamnă crearea unui act normativ, ce ar face aplicabilă în speță în Decizia Curții Constituționale nr.838 din data de 27 mai 2009 (ce instituie obligația instanței supreme și implicit a celorlalte instanțe judecătorești să respecte în pronunțarea hotărârilor lor principiul fundamental al separației puterilor în stat și în acest sens să nu poată institui, modifica sau abroga norme juridice cu putere de lege), ci doar eventual o eronată interpretare și aplicare a legii existente. Aceasta însă pune problema cenzurării hotărârilor instanței de fond din perspectiva art.304 pct.9 Cod pr.civilă, aspect ce va fi analizat în cadrul motivului doi de recurs.
Prin al doilea motiv de recurs recurentul critică sentința primei instanțe, față de dispozițiile art.304 pct.9 Cod pr.civilă, susținând că este nelegală, pe considerentul că instanța de fond a aplicat greșit legea.
În limitele acestui motiv de recurs, Curtea notează că o hotărâre este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, fie atunci când nesocotește o normă de drept substanțial, fie atunci când interpretează greșit o normă juridică aplicabilă. Prin urmare, instanța ar fi culpabilă când ignoră o lege ce este în vigoare la data judecății sau când recurge la texte de lege aplicabile litigiului, le dă o greșită interpretare.
Această critică de recurs este, de asemenea, neîntemeiată. Se va avea în vedere că raportat la prevederile art.20 din Legea nr.500/2002, chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice acordă anual ordonatorului de credite Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sumele necesare acoperirii salariilor, neavând relevanță pe acest aspect că nu există raporturi de muncă între reclamanți și chematul în garanție. De asemenea, aceste sume sunt transferate prin intermediul direcțiilor județene de finanțe publice fiecărui parchet în parte, inclusiv Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În aceste condiții, evident că prima instanță a realizat o corectă interpretare și aplicare a normei de drept substanțial, aplicabilă cauzei, respectiv a art.50 din Legea nr.500/2002 sus menționată.
Va fi înlăturată și critica Ministerului Finanțelor Publice privind conflictul de natură constituțională creat între autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României pe de altă parte, constatat prin Decizia Curții Constituționale nr.838/27.05.2009.
Din conținutul Deciziei Curții Constituționale nr.838/27.05.2009,prin care se constată existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească pe de o parte și Parlamentul și Guvernul României pe de altă parte, rezultă că instanțele nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, respectiv de a efectua controlul de constituționalitate, indiferent dacă normele controlate sunt sau nu în vigoare.
În cuprinsul Deciziei Curții Constituționale menționată se statuează expres că decizia pronunțată în soluționarea conflictului constituțional nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
Prin urmare, decizia obligatorie pentru instanțe pronunțată de instanța supremă își va produce pe mai departe efectele, nefiind antamată de Decizia Curții Constituționale care în virtutea valabilității "ex nunc" nu poate viza decât actele, acțiunile, inacțiunile ori operațiunile ce urmează a se înfăptui în viitor de autoritățile implicate în conflict.
OUG nr.37/2008 nu are aplicabilitate în cauză, întrucât dispozițiile actului normativ sus citat face referire la plata sumelor prevăzute în titluri executorii, emise la intrarea în vigoare a acestei ordonanțe.
Ori, intimata-reclamantă nu este deținătoarea nor astfel de titluri executorii, ci tinde la obținerea sa prin promovarea prezentei acțiuni.
Drept urmare, nu se poate pune problema acordării eșalonate a drepturilor salariale solicitate, atâta vreme cât nu au fost recunoscute prin hotărâri judecătorești, condiție impusă de actul normativ sus citat.
Rezultă așadar, că prima instanță nu a săvârșit un exces de putere pronunțând hotărârea atacată.
Față de aspectele de fapt și de drept mai sus redate, Curtea, în baza art.312 alin.1 Cod pr.civilă va respinge ca nefondate recursurile declarate de Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.4363 din 21 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII- Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.7129/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimata-reclamantă și intimații-pârâți PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL BUCUREȘTI.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 03.12.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./16.12.2009
Jud.fond:;
Președinte:Petrică ArbănașJudecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu
