Pretentii civile. Speta. Decizia 74/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 74/CM
Ședința publică de la 2 martie 2009
Complet specializat pentru cauze privind
conflicte de muncă și asigurări sociale
PREȘEDINTE: Răzvan Anghel
JUDECĂTOR 2: Maria Apostol
JUDECĂTOR 3: Jelena Zalman
Grefier - -
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurentul - reclamant SPITALUL ORĂȘENESC CERNAVODĂ, cu sediul în Cernavodă,-, județul C, împotriva sentinței civile nr.1202 din 31.10.2008 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă, domiciliată în C,-, -.D,.64, județul C, având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 24.02.2009, susținerile părților fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când instanța, la cererea apărătorului recurentului - reclamant a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 26.02.2009 și la data de 02.03.2009, când a dat următoarea soluție:
CURTEA:
Asupra recursului de față:
Prin cererea de chemare în judecată formulată la 02.10.2007, înregistrată la Tribunalul Constanța sub nr-, reclamantul SPITALUL ORĂȘENESC CERNAVODĂ, prin reprezentant legal, a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 47.706,70 lei reprezentând cheltuielile avansate de unitatea sanitară, respectiv, plata drepturilor salariale achitate pe perioada rezidențiatului între 2000 - 2005; cu cheltuieli de judecată.
În considerente s-a arătat că reclamanta a încheiat cu pârâta contractul de muncă nr. 12/03.04.2000; la aceeași dată s-a încheiat și un act adițional în cuprinsul căruia s-a prevăzut obligația medicului rezident de a lucra în unitate pe o perioadă de cel puțin 5 ani de la data când a obținut titlul de medic specialist. Prin același act adițional s-a prevăzut și sancțiunea pentru nerespectarea prevederii, în sensul plății cheltuielilor avansate de către unitate a drepturilor salariale efectuate pe perioada rezidențiatului.
Reclamantul a menționat că pârâta a solicitat, la data de 20.06.2005, încetarea raporturilor de muncă prin demisie.
S-a apreciat că, sub acest aspect, sunt întrunite cele cinci condiții pentru a atrage răspunderea patrimonială a fostului salariat: existența raporturilor de muncă; fapta ilicită și personală a salariatului în legătură cu munca sa; prejudiciul cauzat; raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția salariatului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 270 Codul muncii.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea acțiunii, precum și obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.
S-a arătat în apărare că în perioada celor 5 ani de pregătire în vederea obținerii titlului de medic specialist a fost plătită de Spitalul Orășenesc Cernavodă, dar cu sume mult mai mici decât cele consemnate în acțiune.
S-a susținut că în perioada de pregătire a solicitat directorului spitalului să asigure dotarea cabinetului de oftalmologie cu minimum de aparatură de specialitate, o asemenea discuție fiind purtată chiar cu câteva luni înaintea prezentării pârâtei la locul de muncă. Pârâta a arătat că la data prezentării sale la unitatea spitalicească a constatat lipsa totală de dotări în privința cabinetului în care urma să-și desfășoare activitatea, salariata desfășurându-și consultațiile - în prima lună - în cabinetele altor medici.
S-a susținut că nu s-a realizat nici o dotare a cabinetului oftalmologic, promisiunile făcute rămânând nefinalizate, cu toate că specializarea pârâtei impunea asigurarea de către spital a condițiilor optime pentru desfășurarea activității medicului specialist.
În aceste condiții pârâta a fost nevoită să participe la un concurs pentru ocuparea unui post într-o altă unitate sanitară, în care putea să-și desfășoare activitatea.
Prin sentința civilă nr. 1202/31.10.2008 pronunțată de Tribunalul Constanțas -a respins acțiunea ca nefondată.
Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut următoarele:
La 03.04.2000 a fost încheiat contractul individual de muncă între Spitalul Orășenesc Cernavodă, în calitate de angajator și, ca medic rezident, privind efectuarea stagiului obligatoriu de 5 ani, cu începere de la 01.04.2005 în specialitatea oftalmologie.
La aceeași dată s-a încheiat actul adițional, prin care unitatea sanitară reclamantă s-a obligat să suporte, în condițiile legii, cheltuielile pentru pregătirea în specialitate a medicului pe întreaga perioadă a rezidențiatului și
să-i mențină postul pe timpul cât acesta se află în centrul universitar metodologic.
S-a menționat că pregătirea pe timpul rezidențiatului va consta în frecventarea unui curs de specialitate într-un centru universitar și prin efectuarea de stagii practice în clinici universitare, medicul rezident obligându-se, la rândul său, să-și însușească pe perioada stagiilor cunoștințele teoretice și practice de specialitate, iar după finalizarea pregătirii, să se prezinte la examenul pentru specializare.
Prin pct. 5 din actul adițional s-a stabilit că medicul rezident are obligația să lucreze în unitatea unde a ales postul, cel puțin cinci ani de la data când a obținut titlul de medic specialist:,Nerespectarea acestei obligații atrage după sine plata unei despăgubiri reprezentând cheltuielile făcute de unitate, respectiv plata drepturilor salariale și plata școlarizării pe perioada rezidențiatului.
După finalizarea rezidențiatului, pârâta și-a depus demisia, fapt necontestat cu ocazia formulării răspunsului la interogatoriu.
Aspectele asupra cărora s-au materializat apărările pârâtei, referitoare la neasigurarea condițiilor necesare desfășurării activității ca medic specialist, urmează a fi înlăturate de plano, întrucât analiza dispozițiilor cuprinse în actul adițional exclude condiționarea invocată, referitoare la dotarea cabinetului.
Este de principiu că activitatea unui medic oftalmolog, ca de altfel a oricărui medic specialist, implică dotarea corespunzătoare la locul de muncă, această obligație revenind spitalului angajator.
Cu toate că existența condițiilor optime de desfășurare a activității ca medic specialist nu a fost efectuată de reclamant, existând prezumția - în condițiile art. 287 Codul muncii - că susținerile pârâtei sunt întemeiate pe acest considerent, chestiunea pusă în discuție în analiza temeiniciei prezentei acțiuni în răspundere patrimonială o reprezintă însă legalitatea clauzei instituite prin pct. 5 din actul adițional încheiat la 03.04.2000.
În speță, deși nu se poate ridica prin prisma prevederilor art. 283 alin. 1 lit d Codul muncii nulitatea unei clauze care nu a fost încheiată sub imperiul actualei reglementări date de Legea nr. 53/2003, clauza contractuală urmează a fi analizată, din perspectiva legalității, prin raportare la normele și principiile generale care guvernează raporturile de dreptul muncii.
Astfel, Codul muncii adoptat prin Legea nr. 10/1972, cu modificările și completările ulterioare ( sub imperiul căruia a fost încheiat contractul ), nu conferea cadrul legal al încheierii unor astfel de acte adiționale; prin art. 12 se prevedea că, Drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
La data încheierii contractului de muncă și a actului adițional, în materia rezidențiatului ca formă de pregătire în specialitate a medicilor erau incidente dispozițiile Ordinului Ministerului Sănătății nr. 1214/1993, care nu prevedeau posibilitatea includerii unei asemenea clauze penale.
Ulterior, organizarea și finanțarea rezidențiatului a făcut obiectul reglementării prin nr.OUG 259/7.12.2000, care a impus obligativitatea includerii în contractul individual de muncă încheiat între rezident și unitatea sanitară a unei clauze conform căreia nerespectarea obligației de a lucra cel puțin 5 ani a unitatea angajatoare atrage răspunderea materială a rezidentului, în sensul obligării acestuia la plata unei sume echivalente cu cel puțin 36 de salarii medii pe economie, sumă calculată la data încetării contractului individual de muncă din inițiativa rezidentului.
Norma enunțată a fost, însă, statuată printr-un act normativ intrat în vigoare ulterior încheierii actului adițional în discuție.
Obligația de a lucra la unitatea sanitară publică cu care a încheiat contractul individual de muncă cel puțin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidențiat, precum și de a suporta toate cheltuielile ocazionate de pregătirea profesională a medicului specialist (cu limitarea însă a acestora la cheltuielile de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat, precum și la prima de instalare, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită), s-a păstrat și în cuprinsul reglementării date prin nr.OG 12/2008, aprobate prin Legea nr. 179/2008.
Așadar, nici o normă din cele incidente la momentul încheierii actului adițional în cauză nu statua, prin urmare, dreptul angajatorului de a impune medicului specialist ca, în cazul nerespectării termenului de 5 ani de activitate în cadrul unității sanitare, să restituie integral salariul primit pe întreaga perioadă a rezidențiatului. O asemenea clauză este nelegală, întrucât contravine principiului recunoscut în orice legislație, conform căruia pentru munca prestată salariatul are dreptul la o remunerație, neputând renunța la acest drept fundamental.
Această dispoziție, care îmbracă forma unei clauze penale în materia raporturilor de muncă, generează o impunere excesivă și dezechilibrată între drepturile salariatului și cele ale angajatorului, în sensul restituirii acestor sume indiferent de perioada lucrată efectiv în unitate ori de perioada rămasă până la împlinirea terenului de 5 ani.
În literatura juridică s-au exprimat anumite opinii legate de posibilitatea legală a angajatorului de a insera, în contractul individual de muncă, a unei clauze penale, de natură a limita libertatea salariatului în ce privește alegerea unui loc de muncă sau exercitarea, pe o perioadă de timp determinată, a unui anumit tip de activitate. Aceste clauze, de natura celor privind confidențialitatea sau neconcurența, sunt perfect legale chiar în prezența unei sancțiuni de natură patrimonială, doar în măsura în care este justificată, rațională, proporțională și fondată pe un interes legitim al angajatorului.
Ori, inserarea unei clauze în care salariatul este obligat la achitarea unei penalități vădit disproporționate cu timpul alocat obligației și cu drepturile salariale, este abuzivă și contrară legii.
În egală măsură, clauza potrivit căreia medicul specialist urma să restituie salariul plătit pe perioada rezidențiatului, dacă nu lucrează în unitatea în care
și-a ales postul pe o perioadă de cinci ani, este abuzivă și excesivă, nefiind fundamentată pe nici o prevedere legală. Salariatul nu poate fi obligat să restituie salariul primit pentru munca depusă, iar eventualele despăgubiri datorate angajatorului care a suportat cheltuielile de salarizare (ca și pe cele de pregătire profesională) nu pot fi egale cu drepturile primite pentru munca depusă și nici neconcordante cu perioada de timp nelucrată în cadrul unității.
Astfel fiind, constatând că obiectul prezentei acțiuni îl constituie valorificarea acestei clauze abuzive exclusiv prin raportare la drepturile salariale primite de medic pe perioada rezidențiatului, și că, în prezent, o asemenea clauză exprimă prin însăși forma indusă de Legea nr. 179/2008 necesitatea respectării unei proporționalități și a echității în stabilirea răspunderii patrimoniale, acțiunea a fost respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei soluții a formulat recurs reclamantul. În motivare a arătat că instanța de fond a respins acțiunea pentru motive care nu au fost puse în discuția părților și astfel i s-a încălcat dreptul la apărare și s-a încălcat art. 129 al.4 Cod.pr.civ.; mai mult, a arătat că pârâta nu a invocat niciodată caracterul abuziv al clauzelor contractuale din cuprinsul actului adițional; un alt motiv invocat a fost acela că motivarea instanței de fond este contradictorie în sensul că, pe de o parte, se arată că nu se poate invoca o nulitate absolută a clauzei în discuție iar, pe de altă parte, ulterior, se reține că respectiva clauză este abuzivă și contrară legii; acțiunea a fost respinsă ca nefondată deși instanța nu a analizat fondul cauzei ci numai excepția de nelegalitate a clauzei contractuale invocate de reclamant; instanța nu mai putea pune în discuție nevalabilitatea clauzei întrucât aceasta nu mai este în ființă iar în perioada în care contractul individual de muncă a fost în ființă - între anii 2000 - 2005, pârâta nu a invocat nulitatea acestei clauze fiind aplicabile dispozițiile art. 73 lit. b din Legea nr. 168/199 și art. 283 al.1 din Codul Muncii; deși instanța de fond a analizat toată legislația aplicabilă în materie nu a identificat nici un act normativ care să interzică o astfel de clauză.
Prin întâmpinare, intimata pârâtă a arătat că recursul este nefondat arătând că instanța de fond nu putea pune în discuția părților motivarea viitoarei hotărâri pentru că s-ar fi antepronunțat în cauză. A mai arătat că respectiva clauză era într-adevăr abuzivă și nu există nici un act normativ care să permită includerea unei astfel de clauze în contractul individual de muncă.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, a susținerilor părților, a prevederilor legale aplicabile și a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 3041Cod.pr.civ. Curtea constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:
1. Este adevărat că din actele dosarului nu rezultă ca instanța de fond să fi pus în discuția părților nulitatea sau caracterul abuziv al clauzei invocate de reclamant în susținerea pretențiilor formulate în cererea introductivă.
Dar, trebuie avut în vedere că instanța de fond nu a dispus anularea și nici nu a constatat nulitatea clauzei respective, astfel încât nu se poate considera că s-ar fi pronunțat asupra unor chestiuni care nu i s-au cerut, ci dimpotrivă, a respectat limitele învestirii, astfel cum impune art. 129 al.6 Cod.pr.civ. Ca urmare, nu se poate reține că instanța de fond a hotărât asupra unor aspecte care să nu fi fost puse în discuția părților și în consecință nu se poate reține că aceasta ar fi încălcat prevederile art. 127 Cod.pr.civ. principiul contradictorialității și dreptul la apărare al reclamantului.
În realitate, instanța de fond a procedat la o interpretare a clauzei cuprinse în actul adițional la contractul individual de muncă încheiat de părți, interpretare necesară pentru a stabili efectele acestei clauze respectiv obligațiile la care ea dă naștere în sarcina pârâtei. O astfel de interpretare este necesară pentru a analiza temeinicia acțiunii formulate de reclamant.
Astfel, o regulă a interpretării convențiilor, aplicabilă și în materia dreptului muncii astfel cum stabilește art. 295 al.1 din Codul Muncii, este aceea enunțată de art. 978 din Codul civil, potrivit cu care, "când o clauză este primitoare de două înțelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce niciunul". Pentru a aplica această regulă de interpretare instanțele trebuie să verifice dacă o clauză poate primi două sau mai multe înțelesuri și dacă vreunul dintre aceste înțelesuri ar face astfel încât clauza să nu poată produce efecte pentru că este contrară legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, ceea ce constituie și motive de nulitate. Așadar, în mod implicit, în aplicarea acestei reguli de interpretare, instanțele trebuie să verifice dacă o anumită interpretare a unei convenții ar însemna că acea clauză este lovită de nulitate iar în caz afirmativ să nu rețină această interpretare ci acea interpretare care este conformă cu legea, ordinea publică și benele moravuri.
Această regulă trebuie aplicată împreună cu celelalte reguli de interpretare a convențiilor, inclusiv regula cuprinsă în art. 983 din Codul civil care prevede că atunci "când este îndoială, convenția se interpretează în favoarea celui ce se obligă".
Din aceste motive, nu are relevanță că pârâta nu a invocat niciodată caracterul abuziv al clauzelor contractuale din cuprinsul actului adițional, întrucât pentru soluționarea fondului cauzei, instanța trebuia să facă această analiză.
Din aceleași considerente motivarea instanței de fond nu este contradictorie pentru că aceasta nu s-a pronunțat asupra nulității unei clauze contractuale ci a procedat la o interpretare a acesteia.
Sigur că potrivit art. 129 al.4 Cod.pr.civ., cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicații, oral sau în scris, precum și să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare.
Așa cum indică acest text legal, instanța are posibilitatea să pună în discuția părților aceste aspecte însă nu și o obligație absolută. În sistemul actualului Cod de procedură civilă, aplicarea acestor prevederi legale trebuie făcută astfel încât prin invocarea din oficiu a unor aspecte legate de cauză, judecătorul să nu se regăsească în situația în care s-ar considera de către părți că și-a spus părerea în cauză sau a anticipat soluția pe care o va pronunța astfel încât să nu devină aplicabile prevederile art. 27 pct. 7 Cod.pr.civ. și să nu fie afectată aparența de imparțialitate a instanței la care se referă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Așa cum s-a arătat însă, în cauză este vorba de o chestiune de interpretare a unei convenții a părților care vizează analiza în fond a cauzei, iar nu de o excepție de fond sau de procedură care să fie invocată din oficiu de instanță și pusă în discuția părților.
Din acest motiv și susținerile recurentului în sensul că instanța a soluționat cauza în baza unei excepții privind nulitatea clauzei contractuale invocate de reclamant în susținerea pretențiilor sale, iar nu cu privire la fondul ei, este neîntemeiată.
Sigur că este preferabil ca instanța să pună în discuția părților cât mai multe aspecte care pot avea o anumită înrâurire asupra soluției finale, însă o astfel de omisiune nu constituie o încălcare a dreptului la apărare de natură a afecta însăși dreptul de acces la o instanță sau dreptul la un proces echitabil garantate de prevederile art. 6 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale întrucât în materie civilă nu este garantat accesul la un dublu grad de jurisdicție, iar reclamantul a avut posibilitatea să își prezinte în fața instanței de recurs apărările referitoare la legalitatea clauzei pe care o invocă în susținerea pretențiilor, iar aceste apărări au fost analizate de instanța de recurs așa cum se va arăta în continuare, având în vedere caracterul devolutiv al recursului în această materie, impus de prevederile derogatorii ale art. 3041Cod.pr.civ. În acest mod, dreptul la un proces echitabil este realizat, reclamantul având posibilitatea de a-și expune argumentele în fața unei instanțe care în mod efectiv le-a analizat.
Astfel, în mai multe ocazii, Curtea Constituțională a reținut că dispozițiile art.21 din Constituție, interpretate în spiritul pe care Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale îl conferă principiul liberului acces la justiție prin art.6 pct.1, exceptând situația cauzelor penale, nu prevede în mod explicit dreptul de a ataca o hotărâre judecătorească dar nici implicit din aceste prevederi nu rezultă acest drept. Curtea Constituțională a invocat în sprijinul acestei soluții faptul că, pe de o parte, art.21 din Constituție nu prevede un asemenea drept, iar pe de altă parte că, potrivit prevederilor constituționale ale art.125 alin.(3) și art.128, competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt stabilite prin lege căreia părțile interesate și Ministerul Public trebuie să i se supună în exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătorești (Decizia nr.73 din 4 iunie 1996). În același sens, Curtea Constituțională a mai arătat că accesul liber la justiție nu presupune accesul la toate căile de atac și instanțele judecătorești prevăzute în Constituție. (Decizia nr.66 din 14 aprilie 1997).
Aceste soluții de principiu se mențin în referire la textele constituționale corespunzătoare, care au primit o nouă numerotare după modificarea și republicarea acesteia.
Ca urmare, motivele referitoare la împrejurarea că instanța de fond a soluționat cauza având în vedere aspecte pe care nu le-a pus în discuția părților nu sunt întemeiate.
Cu privire la termenul în care se putea constata nevalabilitatea clauzei în discuție, se reține mai întâi că este vorba de o interpretare a acestei clauze, astfel cum s-a arătat, iar nu de soluționarea unei contestații, astfel încât art. 73 lit. b din Legea nr. 168/199 și art. 283 al.1 din Codul Muncii nu sunt aplicabile. Oricum, această clauză, chiar dacă a fost inserată în contractul individual de muncă printr-un act adițional, constituie o convenție în sine, asemănător unei clauze penale, și își produce efectele, astfel cum rezultă chiar din conținutul său, abia după eventuala încetare a contractului individual de muncă în interiorul termenului prevăzut de părți. Așadar, această convenție a părților nu a încetat să producă efecte odată cu încetarea contractului individual de muncă ci dimpotrivă, abia de la acea dată a început a produce consecințe juridice, astfel încât, chiar aplicând art. 73 lit. b din Legea nr. 168/199 și art. 283 al.1 din Codul Muncii, nu se poate reține că nu ar mai fi putut fi analizată valabilitatea acestei clauze.
Instanța a fost însă chemată să stabilească în ce limite și care sunt efectele produse de această convenție.
În acest scop, este necesar a se stabili care este natura drepturilor bănești primite de pârâtă în perioada rezidențiatului.
Din toate actele normative aplicabile acestei forme de pregătire profesională în perioada anterioară și ulterioară încheierii contractului individual de muncă și a actului adițional de către părți rezultă că în perioada rezidențiatului, medicul rezident are calitatea de angajat în baza unui contract individual de muncă și primește un salariu, ca echivalent al muncii prestate.
În acest sens sunt următoarele prevederi normative: art. 7 al.1 și 2 și art. 11 din Metodologia privind pregătirea în specialitățile medicale și farmaceutice prin rezidențiat aprobată prin Ordin nr. 1214/1993 emis de Ministerul Sănătății, art. 4 din HG nr. 325/1997, art.3 alin. 1, 2 și 3 și art. 6 din OUG nr. 259/2000, art. 3 al.4 și art.5 din OUG nr. 58/2001, art. 5 al.6 din HG nr.899/2002.
În aceste condiții, sunt aplicabile prevederile speciale, derogatorii de la dreptul comun, cuprinse în legislația muncii, privitoare la actele de dispoziție care ar avea ca obiect drepturi salariale.
Astfel, art. 18 din Codul Muncii în vigoare anterior adoptării Legii nr. 53/2003 prin care a fost adoptat un nou cod al muncii, prevedea că "drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacții, renunțări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu". Acest text legal era în vigoare și aplicabil la data încheierii contractului individual de muncă și a actului adițional de către părți.
Ulterior, art. 38 din noul Cod al, aprobat prin Legea nr. 53/2003, a stabilit în mod similar că "salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute prin lege; orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi este lovită de nulitate".
În cauză, prin pct. 5 din actul adițional s-a stabilit că medicul rezident are obligația să lucreze în unitatea unde a ales postul, cel puțin cinci ani de la data când a obținut titlul de medic specialist iar,Nerespectarea acestei obligații atrage după sine plata unei despăgubiri reprezentând cheltuielile făcute de unitate, respectiv plata drepturilor salariale și plata școlarizării pe perioada rezidențiatului.
În acest mod, practic părțile au căzut de acord ca medicul rezident să restituie sumele de bani primite cu titlu de salariu, deci să renunțe la drepturile sale salariale primite pentru activitatea depusă în cadrul unității medicale.
Drepturile bănești primite de pârâtă nu au reprezentat o bursă de studiu, chiar dacă rezidențiatul este o formă de învățământ postuniversitar ci au reprezentat, așa cum s-a arătat, o remunerație pentru munca depusă în cadrul unității medicale, astfel cum rezultă din art. 11 din Metodologia privind pregătirea în specialitățile medicale și farmaceutice prin rezidențiat aprobată prin Ordin nr. 1214/1993 emis de Ministerul Sănătății, art. 4 din HG nr. 325/1997, art.3 alin.1 și art. 6 din OUG nr. 259/2000, art.5 din OUG nr. 58/2001, art. 5 al.21și 6 din HG nr.899/2002.
Din acest punct de vedere, plata de către unitatea medicală a salariului unui medic rezident nu este de natură a produce un prejudiciu întrucât drepturile salariale achitate constituie echivalentul muncii prestate de medicul rezident.
Pe de altă parte, art. 21 din Legea nr. 1/1970 stabilea că unitatea care trimite un salariat la o școală, curs de perfecționare sau la specializare, cu scoatere din producție, sau organizează, potrivit legii, cursuri de pregătire ori de ridicare a calificării la locul de muncă, va încheia cu salariatul respectiv un act adițional la contractul de muncă, în care va trebui să se prevadă următoarele:
a) obligația unității de a suporta parțial sau integral, în condițiile legii, cheltuielile pentru instruirea salariatului;
b) îndatorirea salariatului de a lucra în unitatea respectivă cel puțin 5 ani de la terminarea formei de instruire;
c) obligația salariatului ca în cazul nerespectării îndatoririi prevăzute la litera b să plătească o despăgubire reprezentând cheltuielile făcute de unitate sau alte organe pentru pregătirea lui profesională.
Această prevedere nu se referea deci la restituirea salariilor încasate pentru munca depusă.
Metodologia privind pregătirea în specialitățile medicale și farmaceutice prin rezidențiat aprobată prin Ordinul nr. 1214/1993 emis de Ministerul Sănătății, nu cuprindea nici o prevedere în referire la acest aspect.
Raportat la prevederile legale indicate anterior, trebuie interpretată clauza invocată de recurent în susținerile pretențiilor sale.
Dacă această clauză este interpretată în sensul că pârâta ar trebui să restituie salariile încasate pentru munca depusă în cadrul unității medicale, această clauză ar fi nulă și nu ar putea produce efecte întrucât ar contraveni art. 18 din Codul Muncii anterior adoptării Legii nr. 53/2003 astfel încât ea trebuie interpretată în conformitate cu art. 978 din Codul civil și art. 983 din Codul civil în sensul în care poate produce efecte juridice și în favoarea celui care s-a obligat, respectiv pârâta. În condițiile în care art. 18 din Codul Muncii anterior adoptării Legii nr. 53/2003 se opunea unei convenții prin care angajatul să renunțe la drepturile sale salariale iar art. 21 din Legea nr. 1/1970 nu oferea un temei juridic derogatoriu pentru o astfel de convenție, singura interpretare posibilă, astfel încât clauza să producă efecte, este aceea că pârâta trebuie în cazul în care nu respectă obligația asumată, să restituie cheltuielile efectuate de angajator iar în categoria cheltuielilor făcute de angajator sunt incluse cheltuielile pentru pregătirea profesională a angajatului și drepturi de natură salarială altele decât salariul încasat pentru munca depusă, cum ar fi alte eventuale beneficii primite de angajat, de exemplu prima de instalare la care se referă în prezent art. 6 al.71din OG nr. 12/2008. Reclamantul nu a pretins însă restituirea unor sume încasate cu acest titlu de pârâtă ci restituirea salariilor primite de aceasta.
De altfel, nici ulterior, în actele normative aplicabile nu s-a prevăzut posibilitatea inserării în contractul individual de muncă al medicilor rezidenți a unei astfel de clauze, cum susține recurentul în referire la OG 12/2008 (invocată în concluziile orale asupra recursului de către apărătorul său).
Astfel, art. 3 al.3 din OUG nr. 259/2000 se referea la o clauză penală în baza căreia rezidentul să achite o despăgubire egală cu 36 de salarii medii pe economie, despăgubire care din economia textului rezultă că era menită să acopere prejudiciul determinat de efectuarea cheltuielilor de pregătire profesională iar nu să constituie o restituire a salariilor încasate în perioada în care a lucrat în timpul rezidențiatului. Nici art. 3 al.5 din OUG nr. 58/2001 nu făcea referire la restituirea salariilor încasate ci la răspunderea materială prevăzută în contractul individual de muncă. Articolul 6 al.71din OG nr. 12/2008 prevede că nerespectarea de către salariat a obligației asumate de a activa la unitatea sanitară publică cu care a încheiat contractul individual de muncă cel puțin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidențiat îl obligă pe acesta la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidențiat, precum și la restituirea primei de instalare, proporțional cu perioada nelucrată din perioada stabilită, conform actului adițional la contractul individual de muncă. În nici un caz, nici acest text nu face referire la restituirea salariului.
În orice caz, pentru a verifica dacă o anume interpretare a clauzei ar face ca aceasta să nu poată produce efecte întrucât ar fi nulă, analiza trebuie să se facă în raport de prevederile legale în vigoare la data la care s-a încheiat convenția respectivă, prin raportare la condițiile impuse de aceste acte normative pentru valabila încheiere a convenției, astfel încât, acte normative ulterioare, chiar dacă ar oferi un temei juridic unei astfel de clauze nu ar putea avea relevanță întrucât legea civilă dispune numai pentru viitor.
Totodată, într-o astfel de analiză trebuie avută în vedere ierarhia actelor normative, în sensul că un act cu forță juridică inferioară nu poate constitui temei juridic derogatoriu de la prevederile unui act normativ cu forță juridică de lege organică cum este Codul Muncii.
Recurentul nu a solicitat însă prin cererea introductivă plata cheltuielilor de pregătire profesională ci în mod expres echivalentul drepturilor salariale achitate pârâtei în perioada anilor 2000 - 2005 în cuantum de 47.706,70 lei.
Din adresa nr. 1496/28.06.2005 transmisă de reclamant către pârâtă, rezultă că această sumă este compusă din 34.7959,866 lei reprezentând salarii, 12.038,2504 lei reprezentând contribuții aferente salariilor și 872,5 lei valoarea unor tichete de masă.
În cauză s-a administrat proba cu expertiză contabilă (expert - raport înregistrat sub nr. 1936/16.10.2008 la Biroul de expertize din cadrul Tribunalului Constanța ). Obiectivul expertizei au fost: determinarea cuantumului cheltuielilor efectuate de reclamant cu plata drepturilor salariale și plata școlarizării pentru pârâtă în perioada rezidențiatului.
În raportul de expertiză s-a stabilit că reclamantul a achitat pârâtei doar salarii, în cuantum total de 38.677,26 lei (venituri nete și contribuții legale aferente).
În raportul de expertiză nu s-a stabilit că pârâta ar fi beneficiat și de tichete de masă și în ce cuantum și nu s-a stabilit efectuarea unor cheltuieli de școlarizare.
Reclamantul nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, așa cum s-a consemnat și în partea introductivă a sentinței recurate.
Rezultă astfel că, contrar art. 287 din Codul Muncii, recurentul nu a probat existența unor cheltuieli rezultând din acordarea tichetelor de masă sau din acordarea altor beneficii pârâtei și nici realizarea unor cheltuieli de școlarizare, de altfel nesolicitate.
Actul adițional în discuție nu constituie nici o clauză prin care părțile să determine pe cale convențională, anticipat, valoarea în bani a prejudiciului pe care unitatea medicală l-ar suporta în cazul nerespectării obligațiilor asumate de pârâtă prin contractul individual de muncă întrucât în mod evident, din formularea folosită, părțile nu au înțeles să facă o astfel de evaluare anticipată a valorii unui eventual prejudiciu raportat la cheltuielile de pregătire profesională ci s-a urmărit restituirea unor cheltuieli de pregătire profesională și a unor sume primite de pârâtă în derularea raportului de muncă, în cuantumul lor determinat la data la care încetează contractul individual de muncă.
Ca urmare, în mod corect prima instanță a respins acțiunea ca nefondată.
În consecință, în temeiul art. 312 Cod.pr.civ. va fi respins recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul civil formulat de recurentul - reclamant SPITALUL ORĂȘENESC CERNAVODĂ, cu sediul în Cernavodă,-, județul C, împotriva sentinței civile nr.1202 din 31.10.2008 pronunțate de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - pârâtă, domiciliată în C,-, -.D,.64, județul C, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi 02.03.2009.
Președinte, Judecători,
- - - -
- -
Grefier,
- -
Jud.fond:;
Tehnored.Jud.-/27.03.2009
Tehnored.dispozitiv gref./2ex./31.03.2009
Președinte:Răzvan AnghelJudecători:Răzvan Anghel, Maria Apostol, Jelena Zalman
