Pretentii civile. Speta. Decizia 75/2009. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.75/
Ședința publică din 20 Ianuarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Benone Fuică
JUDECĂTOR 2: Mihaela Neagu
JUDECĂTOR 3: Alina Savin
Grefier - -
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea în cauza privind soluționarea recursului declarat de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, împotriva sentinței civile nr.583/3.09.2008 pronunțată de Tribunalul Brăila, în contradictoriu cu intimații CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII, intimat MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 16.01.2009 care s-au consemnat în încheierea de ședință din aceeași zi când instanța având nevoie de timp pentru deliberare a amânat pronunțarea în cauză la data de 20.01.2009.
CURTEA
Asupra recursului privind conflictul de drepturi, curtea reține următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la Tribunalul Brăila cu nr-, reclamanții și, cu domiciliul ales la sediul Camerei de Conturi, în B,-, județul B, au solicitat obligarea pârâtei Curtea de Conturi a României, cu sediul în B,--24, sector 1, la plata drepturilor bănești, reprezentând prima de concediu pe anii 2001- 2007, actualizate cu rata inflației la 31 12.2007.
În motivarea cererii, s-a susținut că neplata primei de concediu, reglementată de art. 35(2) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, și personalului contractual din cadrul instituției pârâte, se constituie în limitarea unui drept legal, care încalcă dispozițiile art.39 din Codul muncii, ale art.1 al.2 lit. e din Ordonanța Guvernului nr.137/2000, precum și ale art.53 din Constituția României.
S-a invocat, totodată, art.114 din Legea nr.188/1999 și art.1 din Legea nr.92/1992.
Pârâta, Curtea de Conturi a României, prin întâmpinare, a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001-2005 față de dispozițiile art.166 din Codul muncii, coroborate cu art.1 din Decretul nr.167/1958, iar pe fondul cauzei a susținut că prevederile art. 35(2) din Legea nr.188/1999 nu se aplică reclamanților, care fac parte din personalul contractual al instituției, salarizat în baza Legii nr.50/1995.
De asemenea, s-au invocat prevederile art.157 al.2 din Codul muncii, potrivit cărora sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice se stabilește prin lege și s-a apreciat că egalitatea în drepturi nu înseamnă tratament egal pentru situații diferite.
Instituția pârâtă a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, pentru ca în baza dispozițiilor Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, acesta să asigure fondurile necesare plății drepturilor pretinse de către reclamanți.
Ministerul Economiei și Finanțelor, prin întâmpinare, a solicitat respingerea cererii ca nefondată, învederând faptul că fondurile pot fi solicitate în baza titlurilor executorii, nefiind îndeplinite condițiile art.60 din Codul d e procedură civilă.
Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a depus punctul său de vedere cu privire la obiectul cauzei, potrivit căruia se impune să se constate existența unei situații comparabile tratate diferit conform art.2 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000.
Prin Sentința Civilă nr. 583/03.09.2008 Tribunalul Brăilaa admis acțiunea civilă formulată de reclamanții și și a obligat instituția pârâtă să plătească reclamanților drepturile bănești, reprezentând prima de concediu pe anii 2001- 2007, actualizate cu rata inflației până la data plății.
A respins ca nefondată cererea de chemare în garanție formulată de Curtea de Conturi a României împotriva Ministerul Economiei și Finanțelor.
În motivare instanța a reținut că reclamanții fac parte din personalul contractual al Camerei de Conturi Județeană
Personalul instituției este format atât din funcționari publici, cât și din personal contractual.
Potrivit prevederilor art.157 al.2 din Codul muncii sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice se stabilește prin lege.
Art.35(2) din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici prevede dreptul funcționarului public la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, pe lângă îndemnizația de concediu.
Legea nr.188/1999 privind Statutul funcționarilor publici se constituie în reglementare cu caracter special pentru cei care se află în raporturi de serviciu cu instituțiile publice.
Personalul contractual al Curții de Conturi a României este salarizat în baza Legii nr.50/1995.
Se constată, prin urmare, că în timp ce funcționarii publici pe perioada concediului de odihnă sunt beneficiarii, pe lângă îndemnizația legală, și a unei prime de concediu, personalul contractual nu primește o asemenea primă, fapt ce se constituie în tratament diferit în situații similare.
Or, drepturile bănești aferente concediului de odihnă nu se justifică să fie reglementate diferit pentru cei care își desfășoară activitatea în aceeași instituție publică, având în vedere scopul unui astfel de concediu și regimul juridic al acestuia, precum și faptul că sumele la care salariații sunt îndreptățiți în perioada respectivă au rolul de a contribui la realizarea scopului urmărit.
Concluzia de mai sus se impune și față de principiul înscris în art.38 din Codul muncii, cu atât mai mult cu cât, conform art. 41 din Constituție, dreptul la muncă nu poate fi îngrădit, iar art.53 din legea fundamentală stabilește limitativ situațiile de excepție în care exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns prin lege.
Totodată, textul prevede în mod expres că restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică, măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății.
Cu privire la prescripție:
Acțiunea a fost motivată cu discriminarea creată prin prevederile art.35(2) din Legea nr.188/1999, conform art.2 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000.
Prin urmare, reclamanții sunt îndreptățiți la prima de concediu pe toată perioada în care, în baza acestui act normativ primele de concediu au fost plătite funcționarilor publici.
Aplicarea textului a fost suspendată succesiv prin art.3 al.1 din OUG nr.33/2001, art.12 al.4 din Legea nr.743/200, art.10 al.3 din Legea nr.631/2002, art.9 pct.7 din Legea nr.507/2003, art.8 al.7 din Legea nr.511/2004 și art.5 al.5 din Legea nr.379/2005 privind bugetul de stat, funcționarii publici beneficiind de drepturile legale în limita fondurilor bugetare alocate.
Dispozițiile legale de suspendare a punerii în aplicare au întrerupt cursul prescripției dreptului la acțiune.
În consecință, faptul că aplicarea textului de lege pe o perioadă a fost suspendată, iar dispozițiile de suspendare nu au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.38/2005 de către Curtea Constituțională, nu duce la concluzia că s-a
pierdut definitiv dreptul de a beneficia de sumele prevăzute de art.35(2) din Legea nr.188/1999.
Prin urmare, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001-2005 invocată față de dispozițiile art.166 din Codul muncii, coroborate cu art.1 din Decretul nr.167/1958, este nefondată.
Cu privire la cererea de chemare în garanție:
Cerere de chemare în garanție împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor a fost motivată cu competențele acestei instituții în elaborarea bugetului de stat, respectiv în asigurarea fondurilor necesare pentru plata sumelor datorate reclamanților.
Având în vedere faptul că instituția pârâtă, în calitatea sa de ordonator de credite, are posibilitatea de a solicita acestui minister alocarea fondurilor bănești necesare achitării sumelor datorate în baza titlurilor executorii, cererea de chemare în garanție, formulată în baza art. 60 din Codul d e procedură civilă, este nefondată.
Împotriva acestei sentințe a formulat recurs Curtea de Conturi a României.
În motivare a arătat că hotărârea pronunțată de Tribunalul Brăilaa fost dată cu aplicarea greșită a legii(art. 304 pct.9 Cod de procedură civilă) din următoarele considerente:
1. în mod eronat a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001-2005, motivând discriminarea creată prin prevederile art.35(2) din Legea nr.188/1999, conform art.2 din Ordonanța Guvernului nr.137/2000. Această situație nu se încadrează în categoria cauzelor legale de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției.
Mai mult, reclamanții îndeplinesc funcții administrative, de secretar-dactilograf, respectiv șofer, iar potrivit art. 6 lit.a din Legea 188/1999, republicată, prevederile acestei legi nu se aplică personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice, care desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, pază, precum și altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii;
2. Motivarea instanței, în sensul că drepturile bănești aferente concediului de odihnă nu se justifică să fie reglementate diferit pentru cei care își desfășoară activitatea în aceeași instituție publică încalcă Deciziile nr. 818-821 din 03.07.2008 ale Curții Constituționale, care a reținut că din dispozițiile art. 27 alin. (1) din ordonanță 137/2000 instanța de judecată poate să înțeleagă - ceea ce s-a și petrecut în una din cauzele analizate - că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, precum și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că hotărârea Tribunalului Brăila este legală și temeinică.
Examinând hotărârea recurată atât prin prisma criticilor formulate de recurent cât și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conf. cu disp. art. 3041Cod procedură civilă, Curtea apreciază că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Reclamanții îndeplinesc funcții administrative, de secretar-dactilograf, respectiv șofer, în cadrul Camerei de Conturi Județeană B, iar potrivit art. 6 lit.a din Legea 188/1999, republicată, prevederile acestei legi nu se aplică personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităților și instituțiilor publice, care desfășoară activități de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreținere-reparații și de deservire, pază, precum și altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică. Persoanele care ocupă aceste funcții nu au calitatea de funcționar public și li se aplică legislația muncii.
Potrivit art. 1 din Decretul Nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege.
Termenul prescripției este de 3 ani, conform art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii.
În mod greșit a reținut instanța de fond că a intervenit întreruperea prescripției prin similitudine cu funcționarii publici, ale căror drepturi au fost suspendate prin acte normative succesive, având în vedere că personalului contractual i se aplică legislația specifică a muncii, iar nu legislația referitoare la funcționarii publici.
În consecință, pentru drepturile anterioare datei de 25.02.2005 a intervenit prescripția, iar acțiunea trebuia respinsă în acest sens.
Referitor la fondul cauzei, curtea reține că nu există nici un temei juridic pentru care reclamanții să aibă dreptul la plata unei prime de vacanță.
Aceștia fac parte din categoria personalului contractual, angajat cu contract individual de muncă, salarizat în baza unor legi speciale, care nu prevăd și dreptul la primă de vacanță.
Este adevărat că funcționarii publici beneficiază prin lege de aceasta primă, dar, pentru a exista discriminare este necesar ca deosebirea să se aplice în mod nejustificat unor persoane aflate în situații identice sau analoage.
Or, în speță este vorba de categorii diferite de salariați, pentru fiecare în parte indemnizația sau salariul fiind stabilite de legiuitor în funcție de complexitatea și răspunderea funcției, de interdicțiile și incompatibilitățile prevăzute de lege pentru aceste funcții sau de alte criterii, nefiind suficient faptul că reclamanții își desfășoară activitatea în aceeași instituție publică.
Instanța constată că rolul instanțelor de judecată nu este să cenzureze soluția aleasă de legiuitor în stabilirea retribuției unor categorii profesionale și să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege, instituindu-se astfel, pe cale judiciară, sisteme de salarizare paralele cu cele prevăzute prin actele normative, întrucât s-ar încălca astfel rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării și principiul separației puterilor în stat.
În mai multe decizii ale sale pronunțate în anul 2008, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate ridicată de Ministerul Justiției și a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
În consecință, în baza art. 312 Cod de procedură civilă, instanța va admite recursul, va modifica în parte sentința recurată, iar în rejudecare va respinge acțiunea ca prescrisă, pentru perioada anterioară datei de 25.02.2005 și ca nefondată pentru perioada ulterioară acestei date.
Va menține dispozițiile sentinței recurate referitoare la soluționarea cererii de chemare în garanței, având în vedere că pârâta nu a căzut în pretenții, așa cum prevede art. 60 Cod de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, împotriva sentinței civile nr.583/3.09.2008 pronunțată de Tribunalul Brăila.
Modifică în parte sentința civilă nr.583/2008 a Tribunalului Brăila și în rejudecare:
Respinge ca fiind prescrisă acțiunea formulată de reclamanții și pentru drepturile anterioare datei de 25.02.2005.
Respinge ca nefondată acțiunea pentru celelalte drepturi solicitate.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței recurate.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 20 Ianuarie 2009.
Președinte, - - | Judecător, - - | Judecător, - - |
Grefier, - - |
dec.jud.-/17.02.2009
Tehnored./2 ex./ 17 Februarie 2009
Fond:-
Asistenți jud.-
Președinte:Benone FuicăJudecători:Benone Fuică, Mihaela Neagu, Alina Savin
