Pretentii civile. Speta. Decizia 861/2008. Curtea de Apel Galati
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL GALAȚI
SECȚIA CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.861/
Ședința publică din 10 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Marioara Coinacel
JUDECĂTOR 2: Virginia Filipescu
JUDECĂTOR 3: Benone Fuică
Grefier - -
-.-.-.-
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea în cauza privind judecarea recursurilor declarate de pârâta CURTEA DE CONTURI A ROMÂNIEI, cu sediul în B,--24, sector 1 și reclamanți, R, -, - împotriva sentinței civile nr.433/13.06.2008 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr- în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII și chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANȚELOR, având ca obiect drepturi bănești.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din 8.12.2008 care s-au consemnat în încheierea din aceeași zi, când instanța având nevoie de timp pentru deliberare, a amânat soluționarea cauzei la data de 10.12.2008.
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față.
Examinând actele și lucrările dosarului constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.433/13.06.2008 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-, a fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanții, R, -, - în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României.
A fost obligată pârâta Curtea de Conturi a României să plătească reclamanților despăgubiri egale cu primele de vacanță pe perioada 2004-1 ianuarie 2008 actualizate cu rata inflației la data plății.
A fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în garanție.
Pentru a pronunța hotărârea judecătorească, prima instanță a reținut următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr.597/113/3.03.2008 pe rolul Tribunalului Brăila, reclamanții, R, și, au cheamat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României pentru a fi obligată la plata de despăgubiri egale cu primele pentru concediul de odihnă neacordate în perioada 2001-2007, actualizate cu rata inflației la data plății.
În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că, în calitate de controlori financiari și angajați cu contracte individuale de muncă în cadrul Camerei de Conturi Județene B în perioada 2001-2007, au avut dreptul la prima de concediu, care nu le-a fost acordată pe motiv că nu fac parte din categoria funcționarilor publici; iar art. 35 al.2 din Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici nu le este aplicabil.
În acest fel, reclamanții au susținut că sunt discriminați și prejudiciați cu sumele neîncasate ca prime de concediu.
În sprijinul acțiunii, reclamanții au invocat și prevederile Declarației universale a Drepturilor Omului semnată de România la 14 1955, care consacră egalitatea în fața legii și dreptul la protecție împotriva oricărei discriminări.
Reclamanții au depus copii de pe hotărâri judecătorești pronunțate în spețe similare.
Pârâta Curtea de Conturi a României prin întâmpinare a invocat în temeiul art. 166 codul muncii și art. 1 din Decretul 167/1958 excepția prescripției dreptului la acțiune pentru perioada 2001-2005.
În fond a cerut respingerea acțiunii. Pârâta s-a apărat, arătând că reclamanții nu sunt discriminați prin neacordarea primei de vacanță. În acest sens a depus și Hotărârea nr. 250 din 22.04.2008 a, care a fost pronunțată la sesizarea controlorilor financiari încadrați la Curtea de Conturi a României. Ei au statut de personal de execuție de specialitate, drepturile salariale le sunt reglementate de Legea 50/1995.
În lipsa unui act normativ care să prevadă în mod expres dreptul reclamanților la prima de concediu, pârâta a susținut că nu poate fi obligată la despăgubiri.
Aceeași pârâta a chemat în garanție Ministerul Economiei și Finanțelor pentru ca în cazul în care va cădea în pretenții, chematul în garanție să-i asigure fondurile necesare.
Din actele și lucrările de la dosar, tribunalul a reținut cele ce vor fi arătate în continuare:
Reclamanții sunt angajați cu contract individual de muncă la Curtea de Conturi Județeană B, îndeplinind funcția de controlori financiari.
Drepturile salariale pentru munca prestată sunt reglementate de Legea 50/1995 cu privire la salarizarea membrilor și personalului Curții de Conturi.
Nici unul din aceste acte normative nu prevede dreptul la primă de concediu.
El este stipulat însă pentru funcționarii publici din cadrul Camerei de Conturi Județene, precum și pentru alte categorii de salariați sau funcționari publici.
Ca urmare a sesizării CNCD de către controlorii financiari din cadrul Curții de Conturi a României s-a pronunțat Hotărârea nr. 250/22.04.2008.
Hotărârea constată prin dispozitiv că nu există o discriminare între cei ce au făcut sesizarea și ceilalți salariați pe motiv că primii nu primesc primă de concediu.
Totuși, în motivarea hotărârii se arată că în cazul controlorilor financiari există o discriminare, pe criteriul profesional și a restrângerii de drept social, prima de concediu fiind un astfel de drept.
Pentru aceste considerente, tribunalul a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 2 corob. cu art. 1 din OG 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.
Astfel spus, reclamanții sunt prejudiciați în sensul prevăzut de art. 20 din OG 137/2000 cu primele de vacanță neîncasate ca urmare a faptului că legiuitorul a înțeles să acorde acest drept numai pentru o parte din salariații și funcționarii aceleiași instituții.
Cu privire la perioada pentru care urmează să se admită acțiunea, instanța a constatat că reclamanții au investit instanța de fond cu soluționarea cererii lor la data de 3.III.2008.
În baza art. 283 al.3 codul muncii cererile pentru plata drepturilor salariale neacordate sau a unor despăgubiri, se pot face în termen de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune.
În speță, termenul de mai sus, este cuprins între: 2004 și 1 ianuarie 2008.
Susținerea reclamanților, potrivit căreia termenul de prescripție a dreptului la acțiunea fost suspendat prin actele normative de suspendare a plății dreptului nu poate fi primită.
Obiectul dedus judecății îl constituire plata de despăgubiri, nu plata primelor de vacanță. Plata despăgubirilor nu a fost nici suspendată, nici întreruptă de nici o reglementare legală.
Pentru toate argumentele expuse, tribunalul a admis în parte acțiunea și în temeiul art. 20 din OG 137/2000 a obligat pe pârâtă la plata de despăgubiri egale cu primele de vacanță pe perioada 2004-1 ianuarie 2008.
În baza art. 161 al.4 codul muncii urmează ca sumele de mai sus să fie actualizate cu rata inflației la data plății.
Cu privire la cererea de chemare în garanție tribunalul a respins-o ca nefondată, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art.60 Cod procedură civilă.
În vederea executării hotărârii, pârâta nu se poate îndrepta împotriva Ministerului Economiei și Finanțelor pentru despăgubiri, fiind necesar ca în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, să prevadă în bugetul propriu sumele necesare plăților.
Împotriva sentinței civile au declarat recurs pârâta Curtea de Conturi a României și reclamanții, R,.
Pârâta Curtea de Conturi a României a criticat hotărârea primei instanțe ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, pentru următoarele motive:
Nu s-a avut în vedere Hotărârea nr.250/22.04.2008 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării prin care s-a statuat asupra faptului că neacordarea primei de concediu controlorilor financiari nu reprezintă o discriminare prin raportare la prevederile art.2 și art.1 al.3 din OG nr.137/2000, extrăgându-se un fragment din această hotărâre fără a se observa întreaga motivație dată și dispozitivul acesteia.
În perioada 2001-2008, drepturile salariale ale reclamanților au fost stabilite conform OUG nr.160/2000 cu modificările și completările ulterioare.
Nu există vreun text de lege în cuprinsul acestor acte normative care să prevadă dreptul controlorilor financiari la acordarea primei de concediu, salarizarea acestora realizându-se potrivit principiului prestabilirii drepturilor salariale prin lege.
A mai invocat prevederile referitoare la reglementarea dreptului la concediul de odihnă plătit, respectiv art.26 din Legea nr.50/1995, art.3 din Legea nr.6/1992, Codului muncii.
Prin Hotărârea nr.136/2000 a Plenului Curții de Conturi a României modificată și completată prin Hotărârea nr.65/28.11.2007, s-a prevăzut pentru perioada concediului de odihnă ca salariatul să beneficieze doar de o indemnizație de concediu care nu poate fi mai mică decât valoarea totală a drepturilor salariale cuvenite pe perioada respectivă.
Faptul neatacării în contencios administrativ a actului ar reprezenta o recunoaștere a temeiniciei și conformității a hotărârii cu prevederile legale în vigoare, care erau aplicabile.
A solicitat admiterea recursului, modificarea sentinței civile și respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamanților pentru obligarea la plata primelor de concediu aferente perioadei 2004-ianuarie 2008.
În drept a invocat dispozițiile art.304 pct.9, 3041pr.civilă.
Reclamanții, R, au criticat hotărârea primei instanțe ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii sub aspectul excepției prescripției dreptului la acțiune, considerând-o soluționată greșit față de faptul suspendării acordării primelor de concediu până la data de 31.12.2008, în baza actelor normative enumerate.
Suspendarea succesivă a plății primelor de vacanță în perioada 2001-2006 a împiedicat curgerea termenului de prescripție.
Suspendarea prescripției pentru funcționarii publici din cadrul Curții de Conturi a operat până la data indicată, începând cu 1 ianuarie 2007 născându-se în mod nediscriminatoriu dreptul și pentru controlorii financiari de a solicita acordarea primelor de concediu.
Un argument invocat în acest sens au fost și prevederile OUG nr.146/2007.
Ca temei al pretențiilor au invocat discriminarea produsă față de alți controlori financiari ale căror drepturi au fost recunoscute pentru perioada 2001-2007, fiind inadmisibil ca pentru muncă egală drepturile să fie diferite, situația de discriminare fiind lipsită de o justificare rezonabilă și obiectivă.
Au solicitat admiterea recursului, și modificarea sentinței civile în sensul respingerii excepției prescripției dreptului la acțiune și obligării pârâtei Curtea de Conturi a Românei la plata despăgubirilor egale cu primele de vacanță și pe perioada 2001-noiembrie 2004.
Au depus la dosarul cauzei practică judiciară.
În drept și-au întemeiat recursul pe dispozițiile art.304 pct.9 pr.civilă.
Prin întâmpinare, recurenta- intimată Curtea de Conturi a României a solicitat respingerea recursului reclamanților invocând intervenirea prescripției dreptului la acțiune potrivit art.283 al.1 lit.c și art.166 al.1 muncii.
Cauzele de suspendare sau întrerupere a termenului de prescripție sunt de strictă interpretare și au caracter imperativ nefiind aplicabile în speță iar instanțele de judecată nu pot crea o normă juridică nouă substituindu-se legiuitorului( Deciziile nr.818-821/3.07.2007 ale Curții Constituționale).
Prin întâmpinare, recurenții reclamanți au solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, invocând discriminarea intervenită față de funcționarii publici din cadrul aceleiași instituții și controlorii financiari, dreptul la egalitate de șanse și tratament.
Au reiterat apărările privind excepția prescripției dreptului la acțiune invocând curgerea prescripției de la momentul punerii în executare a hotărârilor judecătorești privindu-i pe controlorii financiari.
Instanța de fond nu s-a aflat în situația de a crea norme pe cale judiciară sau de a aplica prevederi cuprinse în alte acte normative.
Examinând recursurile astfel promovate, pe baza motivelor invocate și dispozițiilor legale incidente în materia discriminării, sub toate aspectele de fapt și de drept, curtea reține următoarele:
În ceea ce privește recursul declarat de recurenții-reclamanți, motivul invocat vizează exclusiv problema prescripției dreptului la acțiune pentru plata primelor de concediu aferente perioadei 2001-2004.
Un asemenea motiv de recurs este găsit neîntemeiat pentru următoarele considerente:
Prin cererea introductivă din data de 3.03.2008, recurenții-reclamanți au solicitat obligarea recurentei -pârâte Curtea de Conturi a României la plata de despăgubiri reprezentând contravaloarea primelor de concediu pentru perioada 2001-2007, actualizate cu coeficientul de inflație calculat la data la care trebuiau plătite drepturile și până la data achitării integrale a acestora.
Rezultă că pretențiile intimaților - reclamanți vizează un drept de creanță, solicitat în urma neacordării drepturilor salariale reprezentând prime de concediu în perioada 2001-2007.
Potrivit art.281 al.1 lit.c muncii, în situația în care obiectul conflictului constă în plata unor drepturi salariale nealocate sau a unor despăgubiri către salariați, cererea poate fi formulată într-un termen de 3 ani de la data emiterii dreptului la acțiune.
În speță dreptul la acțiune al intimaților-reclamanți s-a născut la momentul plecării în concediu pentru fiecare an în parte, potrivit dispozițiilor invocate, respectiv prevederile art.35 al.2 din Legea nr.188/1999 aplicabile doar funcționarilor publici, față de care au invocat crearea unei situații discriminatorii.
Astfel, potrivit acestor prevederi funcționarul public are dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat.
Drept urmare, curgerea termenului de prescripție a început la momentul plecării pentru efectuarea concediului anual, împlinindu-se 3 ani de la acest moment.
Față de data introducerii acțiunii, care a avut ca efect întreruperea termenului de prescripție respectiv 25.02.2008, rezultă ca fiind prescrise pretențiile intimaților-reclamanți, solicitate cu un asemenea titlu pe perioada 2001-2005.
Se are în vedere faptul că fiind vorba despre drepturi salariale ce se acordau anual, dreptul la acțiune pentru fiecare din aceste prestațiuni s-a stins printr-o prescripție deosebită, potrivit art.12 din Decretul nr.167/1958 privind prescripția extinctivă.
Este adevărat că prevederile referitoare la acordarea primelor cu ocazia plecării în concediul de odihnă au fost suspendate succesiv prin legile bugetare anuale de salarizare a funcționarilor publici.
Însă, potrivit art.4 și 11 din Legea nr.500/2002, legile bugetare anuale și-au produs efectele pe perioada de un an, care corespunde exercițiului bugetar.
Toate operațiunile de încasări și plăți efectuate în cursul unui an bugetar în contul unui buget aparține exercițiului corespunzător de execuție a bugetului respectiv.
Pentru perioada 2001- 31.12.2003, suspendările intervenite prin dispozițiile art.III din OUG nr.33/2001, Legea nr.743/2001 și Legea nr.631/2002 și-au produs efectele până la data de 31.12.2003.
Este interpretarea ce rezultă din redactarea actelor normative invocate, termenul prevăzut de art.III din OUG nr.33/2001 fiind prelungit succesiv până la data de 31.12.2003.
Ulterior, suspendarea acordării primelor de vacanță s-a realizat prin legile bugetare anuale, respectiv art.9 al.7 din Legea nr.507/2003, art.8 al.7 din Legea nr.511/2004 care au avut efect anual, suspendarea acordării dreptului la prima de concediu încetând la data de 31.12.2004, respectiv 31.12.2005.
Ulterior încetării suspendării s-a născut dreptul la acțiune, însă intimații-reclamanți au promovat cerere de chemare în judecată abia la data de 03.03.2008.
În ceea ce privește Decizia nr.23/12.02.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, interpretarea dată efectelor suspendării dreptului vizează o altă chestiune de drept, respectiv existența dreptului la prima de concediu recunoscut magistraților și personalului auxiliar până la data de 1.01.2003, dreptul ca atare subzistând și pe perioada suspendării acordării sale 2001-2002.
Nici din analiza dispozițiilor OUG nr.146/2007 nu rezultă o altă concluzie, aceasta referindu-se limitativ la categoriile de personal cărora le sunt aplicabile, respectiv funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din justiție, membrii corpului diplomatic și consular al României, precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale, începând cu anul intrării în vigoare.
În speță, recurenții-reclamanți au calitatea de angajați cu contract de muncă pe durată nedeterminată iar salarizarea acestora s-a realizat în baza unor acte normative cu caracter special, respectiv OG nr.160/2000, cu modificările și completările ulterioare.
Pe fond, recurenții-reclamanți și-au întemeiat pretențiile formulate în cauză solicitând despăgubiri în echivalentul primelor pentru concediu de odihnă pe perioada anilor 2001-2007 în sume actualizate cu indicele de inflație până la momentul plății efective a acestora, invocând dispozițiile art.27 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare republicată cu modificările și completările ulterioare.
Potrivit art.1 din OG nr.137/2000 au caracter discriminatoriu prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane aflate în situații comparabile.
Și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu ocazia interpretării art.14 din Convenție, a statuat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se fac distincții între situații analoage sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.
Curtea a apreciat prin jurisprudența sa că statele contractante dispun de o marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferențele de tratament aplicate.
În speță, recurenții-reclamanți îndeplinesc funcțiile de controlori financiari în cadrul Camerei de Conturi Județeană B, aflându-se în raporturi juridice de muncă specifice raporturilor de serviciu cu recurenta-pârâtă Curtea de Conturi a României.
Se invocă discriminarea intervenită între categoria reclamanților și cea a funcționarilor publici ori personalului contractual care își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași instituții.
În primul rând, funcția de controlor financiar este salarizată pe baza unor reglementări distincte, prevăzute de Anexa 2 la Legea nr.50/1995 cu privire la salarizarea membrilor și personalului Curții de Conturi.
În ceea ce privește concediul de odihnă, prevederile art.26 din Legea nr.50/1995 stabilesc doar dreptul la o indemnizație cuvenită cu acest titlu, stabilită în conformitate cu dispozițiile Legii nr.6/1992 și prin regulamentul aprobat de Plenul Curții de Conturi.
În perioada 2001-2007 salarizarea controlorilor financiari din cadrul Curții de Conturi a României s-a realizat în baza OUG nr.160/2000, cu modificările și completările ulterioare, text de lege care nu prevede dreptul la acordarea primei de concediu.
Spre deosebire de aceștia, funcționarii publici au un statut aparte reglementat de prevederile Legii nr.188/1999, care în art. 35 al.2 reglementează pentru această categorie dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării, care se impozitează separat.
A constituit astfel opțiunea legiuitorului de a reglementa prin actele normative enumerate stabilirea unui asemenea drept categoria funcționarilor publici, iar examinarea soluției alese excede cadrului legal al discriminării stabilit prin OG nr.-.
În acest sens, prin Decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale s-au considerat ca fiind neconstituționale prevederile art.27 al.1 din OG nr.137/2000, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Totodată, Curtea Constituțională a constatat că unele dispoziții ale Ordonanței Guvernului nr.137/2000, și anume prevederile art.1, art.2 al.(3) și art.27 al.(1), lasă posibilitatea desprinderii unui înțeles neconstituțional, în virtutea căruia, așa cum s-a și întâmplat în cauzele în care au fost ridicate excepțiile, instanțele judecătorești au posibilitatea să anuleze prevederile legale pe care le consideră discriminatorii și să le înlocuiască cu alte norme de aplicare generală, neavute în vedere de legiuitor sau instituite prin acte normative în cazurile deduse judecății.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art.1 al.(4) din Constituție, precum și prevederile art.61 al.(1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, Parlamentul și, prin delegare legislativă în condițiile art.115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală.
Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiție-art.126 al.(1) din Legea fundamentală, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Ca atare, apare ca nelegală constatarea de către prima instanță a discriminării de ordin legislativ a recurenților-reclamanți față de categoria funcționarilor publici, fiecare dintre acestea având un statut și o reglementare distinctă, proprie.
De menționat faptul că prin Hotărârea nr.250/22.04.2008 a Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării,s-a reținut că faptele de natura celor invocate de recurenții-reclamanți nu ar reprezenta o discriminare în sensul prevăzut de art.2 combinat cu art.1 al.3 din OG nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
Așa cum s-a arătat mai sus, statutul controlorilor financiari, drepturile și obligațiile, raporturile de muncă ale acestei categorii diferă semnificativ de cele ale categoriei funcționarilor publici și, prin urmare, nu există o situație analoagă care să conducă la concluzia existenței unei discriminări.
În privința practicii judiciare invocată de recurenta-reclamantă pentru acordarea dreptului în discuție categoriei controlorilor financiari, apărările astfel formulate nu pot fi primite.
Astfel cum s-sa reținut de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Beian contra României (6 2007), divergențele dejurisprudență constituie,prin natura lor,consecința inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanțe de fond, având autoritate asupra competenței lor teritoriale.
curții vizează exclusiv rolul unor instanțe supreme în reglementarea contradicțiilor jurisprudenței,situație care își găsește mecanismul legal de rezolvare pe calea recursului în interesul legii reglementat de prevederile art.329 Cod procedură civilă.
În consecință, pentru toate considerentele arătate, va fi admis recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, împotriva sentinței civile nr.433/13.06.2008 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-.
Va fi modificată în parte sentința civilă nr.433/13.06.2008 a Tribunalului Brăila, în sensul că:
Va fi respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții, R, -, -.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate.
Va fi respins ca nefondat recursul declarat de reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, cu sediul în B,--24, sector 1, împotriva sentinței civile nr.433/13.06.2008 pronunțată de Tribunalul Brăila în dosarul nr-.
Modifică în parte sentința civilă nr.433/13.06.2008 a Tribunalului Brăila, în sensul că:
Respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții, R, -, -.
Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 10.12.2008.
PREȘEDINTE JUDECATOR JUDECATOR
- -
Grefier
-
dec.jud.-/22.01.2009
Tehnored./2 ex./26.01.2009
Fond:-
Asistenți jud.-
Judecători:Marioara Coinacel, Virginia Filipescu, Benone Fuică
