Pretentii civile. Speta. Decizia 946/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTELE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-
(nr. dosar în format vechi 6007/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 946R
Ședința publică de la 23februarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Dorina Zeca
JUDECĂTOR 2: Amelia Farmathy
JUDECĂTOR 3: Magdalena Petre
GREFIER - - -
Pe rol soluționarea recursului formulat de intimatul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBETĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.1001/18.05.2009 pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ în dosarul nr-, în contradictoriu cu contestatorii, C, G-, -, intimații TRIBUNALUL TELEORMAN, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, citat în calitate de expert, având ca obiect - drepturi bănești - spor 15%.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu au răspuns părțile.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință că recurentul a solicitat prin cererea de recurs judecata cauzei în lipsă, potrivit dispozițiilor art. 242 Cod procedură civilă, precum și faptul că la dosarul cauzei au fost transmise relațiile solicitate de la Tribunalul Teleorman - Serviciul Contabilitate, privind veniturile reclamanților pentru perioada indicată, după care:
Curtea constată cauza în stare de judecată, iar în baza art.150 Cod procedură civilă reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Prin recursul înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților a criticat sentința civilă nr.1001/18.05.2009 pronunțată de Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ în dosarul nr-, invocând dispozițiile art.304 pct.4 și 9 Cod pr.civilă.
În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul Ministerul Justiției și Libertăților a susținut că prin soluția pronunțată de instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești, ignorând Decizia Curții Constituționale nr.838/27.05.2009 și a dat o soluție lipsită de temei legal câtă vreme nicio dispoziție legală nu prevede dreptul magistraților de a primi sporul de confidențialitate, nici pentru perioada prezentă nici pentru viitor.
Asupra recursului formulat, Curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.329 alin.3 Cod pr.civilă, în vigoare la data soluționării cauzei atât de instanța de fond cât și de instanța de recurs, dezlegarea dată de Înalta Curte de Casație și Justiție problemelor de drept judecate în recursurile în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe.
Același efect obligatoriu îl au și deciziile Curții Constituționale.
Decizia Curții Constituționale la care fac referire recurenții, respectiv Decizia nr.838/2009, s-a pronunțat pentru soluționarea unui conflict între autoritatea judecătorească pe de o parte și puterea legislativă și executivă pe de altă parte.
Pentru a invalida o decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în interesul legii, decizia Curții Constituționale trebuia să prevadă în mod expres în dispozitivul deciziei neconstituționalitatea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care a fost consacrat, cu de practică unitară și obligatorie, dreptul magistraților la sporul de confidențialitate de 15%.
Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.46/15.12.2008 interpretează o problemă de drept soluționată neunitar de instanțele judecătorești și o asemenea interpretare, dacă este să privim jurisprudența recentă a Curții Constituționale (a se vedea în acest sens deciziile nr.818 și 820/2008 ale Curții Constituționale) ar putea face obiectul controlului de constituționalitate, câtă vreme Curtea Constituțională de declarat, în repetate cazuri, neconstituționale anumite interpretări ale unor texte de lege iar nu textele de lege înseși, însă, cel puțin până la momentul soluționării prezentului recurs, Curtea Constituțională nu a declarat neconstituțională vreo decizie în interesul legii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și, cu atât mai puțin, nu a declarat neconstituționalitatea deciziei nr.46/15.12.2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
Tehnica juridică folosită de însăși Curtea Constituțională implică redarea în conținutul dispozitivului deciziei a textului de lege declarat neconstituțional sau în legătură cu care o anumită interpretare este apreciată ca neconstituțională.
În mod similar, pentru a permite tuturor celor interesați să ia cunoștință de numărul deciziilor în interesul legii pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție și declarate neconstituționale, este necesar a se preciza în dispozitivul deciziei Curții Constituționale, numărul și data deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție, fiind îndeobște cunoscut că Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat, în exercitarea atribuțiilor conferite încă de dispozițiile art.329 Cod pr.civilă, zeci, poate chiar sute de asemenea decizii.
În lipsa unor asemenea precizări, aprecierile generice devin inaplicabile, câtă vreme decizia prin care a fost soluționat un recurs în interesul legii are un caracter obligatoriu și nu poate fi ignorată de instanțele judecătorești.
Decizia nr.838/27.05.2009 a Curții Constituționale soluționează un așa-zis conflict între cele trei puteri ale Statului, trasând la nivel de principiu limitele competențelor în care instanțele judecătorești în frunte cu Înalta Curte de Casație și Justiție ar trebui, în opinia Curții Constituționale, să își exercite atribuțiile jurisdicționale, dar nu declară neconstituționale, prin referiri exprese la număr și dată, decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție care constituie, prin forța juridică atribuită lor de dispozițiile art.329 alin.3 Cod pr.civilă, un element cu putere juridică egală cu legea pe care o interpretează.
Dacă s-ar considera că decizia nr.838/27.05.2009 a Curții Constituționale poate, în absența oricăror elemente care să permită concluzia că această instituție a declarat neconstituționale, în mod clar și neechivoc, decizii ale Înalta Curte de Casație și Justiție date în recursul în interesul legii, invalida sau lipsi de efectele juridice prevăzute de art.329 alin.3 Cod pr.civilă decizia nr.46/15.12.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-ar ajunge în situația nefirească în care Curtea Constituțională, prin decizia dată într-un conflict între puterile Statului, să pronunțe un veritabil recurs în anulare împotriva unei decizii obligatorii pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. O asemenea cale de atac nu mai este prevăzută de Codul d e procedură civilă nici măcar în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție (ca efect al multiplelor condamnări ale Statului Român de către, în numeroasele cazuri în care o hotărâre irevocabilă a fost schimbată în urma exercitării și admiterii recursului în anulare) și nu este prevăzută în Legea nr.47/1992 care stabilește prerogativele Curții Constituționale.
Nu există în opinia Curții nicio modalitate prin care o soluție pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii să fie invalidată, Înalta Curte de Casație și Justiție constituind autoritatea judecătorească supremă și singulară de interpretare unitară a dispozițiilor legale.
Nu în ultimul rând este de subliniat că aspectele soluționate ca efect al pronunțării asupra conflictelor între puterile Statului nu pot afecta drepturile individuale ale unor persoane care și-au cerut drepturile în calitate de persoane asimilate salariaților, iar nu în calitate de reprezentanți ai puterii judecătorești aflată în conflict, așa cum a apreciat Curtea Constituțională, cu celelalte două puteri ale Statului. Acest conflict soluționat de către Curtea Constituțională prin afirmarea unor principii nu poate afecta un număr semnificativ de persoane asimilate salariaților care au calitatea de reclamanți în diferite cauze, reclamanți care nu se situează în cadrul noțiunii de autoritate judecătorească în litigiile în care își revendică anumite drepturi salariale.
Din acest motiv, ei nu au avut posibilitatea obiectivă de a se apăra și de a-și expune punctul de vedere în fața Curții Constituționale și tot din acest motiv soluția Curții Constituționale nu le poate vătăma sau limita substanța unor drepturi, câtă vreme prerogativa Curții Constituționale de a soluționa conflictele între puterile Statului nu se confundă cu prerogativa de a soluționa excepții de neconstituționalitate concrete referitoare la texte de lege sau interpretări ale acestora.
Așa cum instanța de control judiciar a arătat în considerentele ce preced, până în prezent Curtea Constituțională nu a declarat neconstituțională, în concret, cu referire la număr și dată, nicio decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată pentru soluționarea recursurilor în interesul legii.
Doar în această modalitate, neexplorată până în prezent de Curtea Constituțională, s-ar putea pune problema inaplicabilității deciziei nr.46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, evident doar la data publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curții Constituționale.
Pe cale de consecință, susținerile recurentului relativ la incidența Deciziei nr.838/2008 a Curții Constituționale nu își găsesc justificarea legală, câtă vreme decizia nr.46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost în mod expres și concret declarată neconstituțională, iar dispozițiile art.329 alin.3 Cod pr.civilă nu au fost abrogate, acestea din urmă obligând Tribunalul Teleorman, ca și instanță de control judiciar, să-și însușească punctul de vedere care îndreptățește pe magistrați să primească sporul de confidențialitate de 15%.
Pronunțând soluția, Tribunalul Teleorman nu și-a depășit atribuțiile, câtă vreme decizia nr.838/2009 a Curții Constituționale nu fusese publicată în Monitorul Oficial și, prin urmare, din punct de vedere juridic aceasta nu exista, în vreme ce decizia nr.46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție își producea efectele juridice obligatorii pe care instanța de fond nu avea posibilitatea să le ignore sau să le refuze aplicarea.
În privința acordării pe viitor a contravalorii sporului de 15%, Curtea reține din formularea clară a dispozitivului deciziei în interesul legii nr.46/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție că acesta reprezintă, prin raportare la dispozițiile art.155 din legea nr.53/2003, un drept salarial.
Salariul se acordă salariaților pentru perioada cât persoanele își păstrează această calitate. Din acest motiv acordarea pe viitor a acestui spor are acoperire în menținerea calității de salariat a recurenților-reclamanți care au dreptul să primească lunar salariul din care trebuie să facă parte și contravaloarea sporului de 15%.
Față de faptul incontestabil că plata acestui spor nu a fost făcută de către angajator, nemenționarea obligării sale pentru viitor la plata acestui spor, ar deschide calea ignorării în fapt a acestui drept, cu consecința neplății acestuia ulterior pronunțării deciziei.
Dreptul la salariu, din care face parte și dreptul la acordarea sporului de 15%, se naște odată cu dobândirea calității de salariat, doar pentru datoriile restante operând termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art.283 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003. Este important a nu se confunda dreptul la salariu, cu faptul plății salariului la termenele lunare stabilite de angajator. Acordând pe viitor acest spor pentru magistrați, Curtea nu are în vedere împrejurarea plății efective a salariului pentru care există un termen de exigibilitate ulterior pronunțării deciziei, ci dreptul la primirea salariului complet din care face parte și sporul de confidențialitate, câtă vreme raporturile de muncă se mențin, iar recurenții-reclamanți își păstrează calitatea de magistrați.
Curtea cunoaște că la data soluționării recursului au intrat în vigoare dispozițiile Legii nr.330/2009 în ceea ce privește categoria de personal salarizat de Ministerul Justiției.
Potrivit dispozițiilor art.3 lit.c din acest act normativ sistemul de salarizare reglementat prin prezenta lege are la bază, printre alte principii, principiul luării în considerare a sporurilor, a adaosurilor salariale, a majorărilor, a indemnizațiilor cu caracter general sau special, precum și a altor drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a prezentei legi prin hotărâri judecătorești.
O normă cu valoare de principiu se aplică cu prioritate în fața oricărei alte dispoziții întrucât chiar legiuitorul i-a statuat valoarea fundamentală,în contextul ansamblului reglementării.
Pe cale de consecință, în speță, începând cu data de 18 mai 2009 indemnizațiile și salariile reclamanților-pârâți cu excepția asistentului judiciar, trebuia să conțină contravaloarea sporului de 15% pentru că exista un titlu executoriu reprezentat de sentința pronunțată de Tribunalul Teleorman.
În realitate, îndemnizațiile și salariile au fost plătite fără includerea acestui spor deși există un titlu executoriu, însă această împrejurare a cărei culpă exclusivă o poartă ordonatorii de credite nu poate conduce la lipsirea reclamanților intimați de beneficiul drepturilor care le-au fost recunoscute printr-o hotărâre judecătorească înainte de intrarea în vigoare a Legii nr.330/2009.
Faptul că din luna noiembrie 2009 legiuitorul a înțeles să mărească cu 25% indemnizațiile și salariile personalului din instanțe nu au relevanță pentru că această opțiune nu invalidează drepturile câștigate deja prin hotărâri judecătorești executorii și care trebuie puse în plată pentru că într-un Stat de Drept o hotărâre judecătorească se execută, legea neputând fi un pretext de neexecutare, cu atât mai mult cu cât chiar legea, respectiv art.3 din Legea nr.330/2009, recunoaște, la nivel de principiu, punerea în executare a hotărârii judecătorești și reflectarea acestora în cuantumul drepturilor salariale.
Recursul formulat, prin prisma dispozițiilor art.304 pct.9 Cod pr.civilă, este întemeiat în privința pretențiilor formulate de reclamanții, și.
Pentru, și, raporturile de serviciu au încetat la 01.04.2009. Prin urmare, după această dată nu subzistă temeiul legal pentru acordarea sporului de confidențialitate, întrucât la data pronunțării instanței de fond cele trei persoane mai sus enumerate erau pensionate. În aceeași situație se re găsește, conform evidențelor comunicate de Tribunalul Teleorman și reclamanta, pensionată din luna ianuarie 2009.
În privința reclamantului, Curtea reține că acesta îndeplinea funcția de asistent judiciar.
Funcția de asistent judiciar nu se confundă și nu este similară cu funcția de magistrat. cu magistrații în privința unor drepturi și obligații nu creează premisele pentru confundarea celor două categorii socio-profesionale.
Asistenții-judiciari sunt numiți de către Ministerul Justiției pe o perioadă limitată de 5 ani, cu posibilitatea reînnoirii, posibilitate lăsată la aprecierea unui reprezentant al puterii executive, respectiv Ministerul Justiției.
Sporul de confidențialitate reprezintă partea variabilă a salariului, rolul acestuia, ca de altminteri a tuturor sporurilor, fiind acela de a recompensa pecuniar o anumită atitudine.
Asistentul judiciar este în interiorul sistemului doar temporar, opiniile pe care și le exprimă neputând influența decisiv soluția pe care o pronunță judecătorii în litigiile de muncă.
În afara acestui aspect, Curtea reține că dispozitivul deciziei în interesul legii nr.46/15.12.2008 nu enumeră, între categoriile de personal îndreptățite să primească sporul de confidențialitate, asistenții judiciari.
Pentru a putea reține discriminarea, instanța de fond trebuia să verifice în ce măsură este vorba despre situații comparabile. Prin prisma deosebirilor fundamentale ce există între magistrați și asistenții judiciari, care nu beneficiază de inamovibilitate, nu pronunță hotărâri, ci doar emit opinii consultative, nu au asigurată continuitatea exercitării atribuțiilor, Curtea consideră că nu poate fi vorba despre situații comparabile pentru care tratamentul salarial trebuie să fie identic.
În privința acordării sporului de 15% pentru reclamanții-grefieri după intrarea în vigoare a OG nr.8/2007, Curtea reține următoarele:
Decizia în interesul legii care statuează dreptul la sporul de confidențialitate a fost pronunțată în anul 2008, la peste un an după aprobarea OG nr.8/2007.
Prin urmare, este logic a se presupune și a se afirma cu certitudine că la data la care Înalta Curte de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra recursului în interesul legii (15.12.2008), instanța supremă a avut în vedere toată legislația în vigoare, inclusiv OG nr.8/2007, dar a apreciat implicit că dispozițiile acesteia nu sunt relevante în ceea ce privește problema de drept ce a format obiectul recursului în interesul legii.
Întrucât decizia nr.46/2008 nu limitează în timp obligația acordării contravalorii sporului de 15% pentru personalul auxiliar de specialitate, neexistând referiri în acest sens la OG nr.8/2007, Curtea nu poate decât să constate că în ceea ce privește problema de drept dezlegată, personalul auxiliar de specialitate are dreptul de a primi și ulterior datei de 01.02.2007 contravaloarea sporului, atât timp cât își păstrează calitatea de personal auxiliar de specialitate.
Cu excepția situației reclamanților, și, și, recursul care îi privește pe ceilalți reclamanți-intimați este nefondat în considerarea argumentelor ce preced.
În exercitarea controlului judiciar, Curtea este chemată să verifice legalitatea sentinței raportat la dispozițiile legale în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată. Împrejurarea că după pronunțarea sentinței și înainte de judecata recursului a intervenit o nouă lege, respectiv Legea nr.330/2009, nu poate conduce la modificarea sentinței în privința obligației de acordare a sporului de 15% pentru perioade ulterioare datei pronunțării pentru că această dispoziție era legală la momentul la care a fost dispusă.
Chiar dacă a intervenit o nouă reglementare, această împrejurare urmează să fie avută în vedere de angajator începând cu data la care legea a intrat în vigoare, drepturile bănești urmând a se plăti de la această dată conform noii reglementări, însă cu respectarea principiului expus în art.3 lit.c din Legea nr.330/2009, respectiv cu reflectarea în noul cuantum al drepturilor bănești a contravalorii sporului de confidențialitate, chiar dacă această preluare se va regăsi sub o altă titulatură, respectiv de "adaos",
Prin urmare, intervenirea unei noi reglementări este o chestiune strict administrativă, ce cade în sarcina angajatorului la momentul la care va plăti drepturile salariale în acord cu noua lege. Cu alte cuvinte perioada viitoare la care face referire sentința este supusă respectării legii în vigoare la momentul la care perioada viitoare devine prezent, iar drepturile salariale sunt, la rândul lor, scadente.
Pentru ca angajatorul să respecte noua reglementare nu este nevoie ca o hotărâre legal pronunțată să fie modificată pentru că instanța de control judiciar exercită controlul asupra sentinței în raport de dispozițiile legale aplicabile la data formulării cererii sau, după caz, la data pronunțării sentinței.
În plus, față de principiul înscris în art.3 lit.c din Legea nr.330/2009, rezultă că și după intrarea în vigoare a noii reglementări suma reprezentând contravaloarea acestui spor trebuie să se regăsească în cuantumul drepturilor salariale, chiar dacă purtând o altă titulatură în acord cu termenii noului act normativ.
În ceea ce privește practica judiciară invocată cu titlu de exemplu de recurent, Curtea observă că toate hotărârile judecătorești menționate sunt anterioare deciziei în interesul legii nr.46/15.12.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, prin urmare, irelevante, câtă vreme prin decizia sa Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că aceste instanțe au aplicat greșit legea atunci când au negat drepturile magistraților și personalului auxiliar de specialitate la acordarea sporului de confidențialitate.
Având în vedere ansamblul argumentelor mai sus expuse, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod pr.civilă cu referire la art.304 pct.9 Cod pr.civilă, va admite recursul, cu consecința modificării în parte a sentinței recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de intimatul MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBETĂȚILOR împotriva sentinței civile nr.1001/18.05.2009 pronunțate de Tribunalul Teleorman - Secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ în dosarul nr-, în contradictoriu cu contestatorii, C, G-, -, intimații TRIBUNALUL TELEORMAN, CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII.
Modifică în parte sentința recurată în sensul că:
Obligă pe pârâții Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul Teleorman și Ministerul Justiției și Libertăților la plata drepturilor bănești reprezentând contravaloarea sporului de confidențialitate în cuantum de 15%, sume actualizate cu indicele de inflație, de la data scadenței debitului și până la data plății efective pentru reclamanții, și pentru perioada 16.01.2008-01.04.2009 și pentru reclamanta pentru perioada16.01.2008-1 ianuarie 2009.
Respinge cererea formulată de având ca obiect acordarea sporului de confidențialitate în cuantum de 15% și efectuarea cuvenitelor mențiuni, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./22.03.2010
Jud.fond:;.
Președinte:Dorina ZecaJudecători:Dorina Zeca, Amelia Farmathy, Magdalena Petre
