Servitute de trecere. Jurisprudenta.
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PLOIEȘTI
-Secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie-
Dosar nr-
D C ZIA NR.711
Ședința publică din data de 14 octombrie 2009
PREȘEDINTE: Aurelia Popa
JUDECĂTORI: Aurelia Popa, Elena Staicu Mioara Iolanda
- - -
Grefier -
Pe rol fiind judecarea recursului declarat de reclamanții, ambii domiciliați în P,-, cod poștal -, jud.P și, domiciliată în P, B-dul -,.15.C,.25, cod poștal -, județul P,împotriva deciziei civile nr.105 din 6 februarie 2009, pronunțată de Tribunalul Prahova,în contradictoriu cu pârâții G și, ambii domiciliați în P,-, cod poștal -, județul
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns recurenții reclamanți, asistați de avocat din cadrul Baroului P, reprezentată de același avocat, intimații pârâți G și asistați de avocat din cadrul Baroului
Procedura legal îndeplinită.
Recursul este timbrat cu taxă judiciară de timbru în cuantum de 10 lei, conform chitanței nr.- și timbru judiciar în valoare de 2,00 lei, care au fost anulate la dosar.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat instanței că intimații pârâți au depus la dosar întâmpinare.
Avocat, pentru recurenta, depune la dosar procura autentificată sub nr.4482/22.06.2006 BNP și o notă de cheltuieli de judecată.
Părțile, având pe rând cuvântul prin apărători, declară că nu mai au alte cereri de formulat în cauză.
Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților în susținerea și dezbaterea recursului.
Avocat, având cuvântul pentru recurenții reclamanți, susține oral motivele de recurs, arătând că decizia atacată este nelegală, fiind afectată de dispozițiile art.304 pct.9 cod pr.civilă, dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art.620, 969, 982 cod civil, în sensul că în mod eronat, tribunalul a apreciat că sunt nefondate susținerile reclamanților în ceea ce privește greșita interpretare a actului dedus judecății și aplicarea dispozițiilor legale incidente în
cauză, deoarece, așa cum și-au precizat acțiunea, reclamanții au solicitat, în baza disp.art.620 cod civil, ca pârâții să le recunoască existența unui drept de servitute asupra terenului ce îl dețin în proprietate, drept pe care autoarea acestora l-a dobândit prin contractul de vânzare cumpărare din anul 1913.
Solicită admiterea recursului, modificarea ambelor hotărâri și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost precizată și obligarea pârâților să le respecte servitutea de trecere conform raportului de expertiză în varianta marcată cu albastru pe schița de plan.
Solicită obligarea intimaților pârâți la plata cheltuielilor de judecată, conform notei de cheltuieli depusă la dosar.
Avocat, având cuvântul pentru intimați pârâți, solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea celor două hotărâri pronunțate în cauză, ca legale și temeinice, cu cheltuieli de judecată, având în vedere că terenul intimaților pârâți este distinct de cel deținut de recurenții reclamanți, iar clauza inserată în contractul de vânzare-cumpărare din 1913, nu se poate răsfrânge asupra imobilului deținut de pârâți, astfel că în mod corect s-a reținut că, în cauză, nu sunt incidente disp.art.620 cod civil.
Solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA:
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr. 13333/2004, reclamanții, și au chemat în judecată pe pârâții G, și, solicitând să se dispună obligarea pârâților la respectarea dreptului de servitute de trecere către calea publică pe terenul lor.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că prin titlurile de proprietate ce le dețin s-a creat în favoarea lor dreptul de accede la calea publică, și anume la str. -, pe proprietatea aflată la aceeași adresă, adică str. -, nr. 250, ce aparține pârâților.
Au mai arătat reclamanții că până la începutul lunii octombrie au avut acces la proprietatea lor pe drumul creat sub formă de servitute de trecere pe terenul proprietatea părților, servitute ce se înființa de la stradă și continua până în spatele unității militare situată pe str. -, respectiv până la terenul reclamantei, dat fiind faptul că fostele proprietare care locuiau de o parte și de alta a drumului era surori. Totodată, acest drum avea o lățime de cca. 3.
De asemenea, reclamanții au arătat că, după ce li s-a restituit în natură imobilul, pârâții au demarat lucrări de îngrădire proprietății lor, deoarece pentru ajunge la locuințele lor, ei circulau pe o alee de cel mult 30 cm lățime.
Mai mult, întrucât drumul este complet blocat de la locuința reclamantei, reclamanții și trebuie să acceadă la terenurile lor prin curtea reclamantei, deși până la acel moment ei aveau intrări separate, direct din drumul creat drept servitute.
Se mai susține că servitutea constituită prin chiar titlul de proprietate a fost recunoscută nu numai de autorii reclamanților și ai pârâților, dar și de către fostul S
Popular al Orașului (așa cum rezultă din adresa nr.7764/15.09.1954 eliberată de Secțiunea de și ), iar apoi de actuala Primărie Municipiului P, prin chiar decizia de restituire în natură a imobilului.
La termenul de judecată din 09.12.2004, pârâții au formulat întâmpinare și cerere reconvențională prin care au solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată, arătând că încă din anul 1913, prin actul de vânzare-cumpărare încheiat între (vânzător) și și (cumpărători), s-a stabilit accesul la proprietatea dobândită, fără a se face referire la proprietatea pârâților, dobândită în anul 1907 de la .
Rezultă că dobânditorii, adică părțile din prezenta cauză, păstrează proprietățile așa cum ele au fost transmise de către autorii lor, inclusiv modalitatea de acces la calea publică.
Au mai arătat pârâții că, în prezent, reclamanții, care nu au proprietățile delimitate, pot accede la calea publică pe proprietatea reclamantei și ulterior, pe o lungime de aproximativ 16m, pe proprietatea pârâților.
Pe calea cererii reconvenționale, pârâții-reclamanți au solicitat obligarea reclamanților la plata sumei de 10.000 lei lunar, reactualizată lunar în funcție de rata inflației, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru teren proprietatea lor, calculată pentru fiecare metru pătrat de teren ce le permite reclamanților accesul la proprietățile lor.
La termenul de judecată din data de 04.01.2005, pârâții-reclamanți au precizat cuantumul sumei pe care o pretind prin reconvențională, la 600 lei pe an, de la data introducerii cererii reconvenționale, pentru ca, la termenul din 25.09.2006, să renunțe la capătul din cererea reconvențională privind despăgubirile.
Prin sentința civilă nr. 5088/25.05.2007, Judecătoria Ploieștia respins acțiunea formulată de reclamanți, ca neîntemeiată, iar cererea reconvențională formulată de pârâții-reclamanți, ca fiind lipsită de obiect.
Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că reclamanții au beneficiat de dispozițiile Legii nr.10/2001, în sensul că prin Dispoziția nr. 4037 din 26.04.2004 dată de Primarul Municipiului P, au obținut restituirea în natură imobilului situat în P,-, jud. P, compus din construcție și teren în suprafață de 584 mp.
De asemenea, s-a reținut că prin sentința civilă nr.475/19.01.2004 pronunțată de Judecătoria Ploiești, reclamanta a dobândit dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii asupra terenului în suprafață de 150 mp, situat la aceeași adresă, în continuarea proprietății restituită prin Dispoziția nr. 4037 din 26.04.2004.
Se mai arată că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, prin cumpărare de la numita, așa cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 09.02.1953, în timpul căsătoriei cu numitul, decedat ulterior, conform certificatului de moștenitor nr.2867/12.11.1987 eliberat de fostul notariat Județean de Stat
Reclamanții și-au precizat cererea la termenul din 07.05.2007, cât și prin concluziile scrise, în sensul că ei au formulat o acțiune confesorie prin care au solicitat obligarea pârâților la respectarea dreptului de servitute deja existent, dar care era tulburat.
Se mai arată că, potrivit art.628 Cod civil, titlul constitutiv al servituții în privința servituților ce nu se pot dobândi prin prescripție, nu poate fi înlocuit decât printr-un titlu de recunoaștere a servituții și dat din partea proprietarului fondului aservit, or, din actele succesive de transmitere a proprietății asupra terenului ce se pretinde a fi fond aservit, nu rezultă că acesta ar fi fost grevat de un drept de servitute în orice fel ar fi fost constituit.
Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, criticând- pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând, în esență, faptul că instanța de fond nu și-a exercitat rolul activ prevăzut de dispozițiile art.129 cod pr. civilă, întrucât, fără a solicita lămuriri suplimentare sau completare de probatorii, a apreciat că reclamanții nu au dovedit existența unei convenții de instituire a servituții de trecere.
O alta critică a apelanților vizează interpretarea greșită actului juridic dedus judecății și aplicarea eronată a dispozițiilor legale incidente, arătând că din probatoriul administrat în fața instanței de fond a rezultat că există o servitute de trecere instituită convențional, care a fost respectată începând cu anul 1913 și până în cursul anului 2004, când pârâții au blocat trecerea.
S-a arătat că apelanții au prezentat actul prin care s-a instituit servitutea, așa încât dispozițiile art.628 cod civil nu erau aplicabile în cauza și că au dovedit împrejurarea că dreptul de servitute le-a fost recunoscut de proprietarii pe care i-a avut de-a lungul timpului fondul aservit în perioada mai sus menționată.Faptul că în actele de vânzare-cumpărare de care se prevalează intimații, nu se menționează că terenul ar fi fost grevat de servitute, nu poate fi imputabil apelanților, iar dreptul de servitute al acestora a fost recunoscut de autorii pârâților și inițial, chiar de către aceștia.
La data de 17.12.2008, intimații G și au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului ca nefondat, arătând că nu este afectată legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe.
Tribunalul Prahova, prin decizia civilă nr.105 din 6.02.2009, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții, și, fiind obligată apelanta la plata sumei de 200 lei cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din Camera de Consiliu din 30.04.2009 s-a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de petenții G și și s-a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în decizia civila nr. 105/06.02.2009 pronunțată de Tribunalul Prahova, în sensul ca greșit s-a tehnoredactat că "obligă apelanții la plata sumei de 200 lei cheltuieli de judecată", în loc de "obligă apelanții la plata sumei de 2000 lei cheltuieli de judecată către intimații - pârâți", cum este corect.
Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că este nefondată critica privind lipsa de rol activ a primei instanțe, întrucât din actele dosarului rezultă că judecătorul fondului a exercitat rol activ pe tot parcursul soluționării cauzei, atât înainte, cât și după ce reclamanții și-au precizat temeiul de drept al acțiunii și au beneficiat de apărare calificată.
Faptul că dispozițiile art. 129 pr.civilă au fost respectate de prima instanță, rezultă și din împrejurarea că, după administrarea probatoriilor, judecătorul a insistat ca reclamanții să precizeze temeiul de drept al cererii de chemare în judecată pe care au formulat-o, însă faptul că aceștia nu și-au dovedit acțiunea, nu poate fi imputabil instanței, întrucât principiul exercitării rolului activ nu poate constitui temeiul substituirii instanței de judecată în poziția procesuală a uneia sau alteia dintre părți și în apărarea intereselor acesteia.
Nefondate au fost apreciate și susținerile apelanților în ceea ce privește greșita interpretare actului juridic dedus judecății și aplicarea eronată a dispozițiilor legale în materie, deoarece așa cum și-au precizat acțiunea, reclamanții au solicitat în baza dispozițiilor art.620 Cod civil ca pârâții să le recunoască existența unui drept de servitute asupra terenului pe care îl dețin în proprietate, drept pe care autoarea lor - l-ar fi dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la nr. 44203 din 17.09.1913.
S-a mai arătat că terenul deținut în prezent de intimații-pârâți fost dobândit de autoarea lor, de la, teren care este distinct de cel deținut de apelanții - reclamanți.
Instanța de apel a apreciat că judecătorul fondului în mod corect a reținut că, asupra imobilului, nu se poate răsfrânge clauza inserată de același vânzător în contractul de vânzare - cumpărare încheiat cu - în anul 1913.
Ceea ce trebuiau să dovedească apelanții - reclamanți pentru ca cererea să fie întemeiată, era faptul că autorul lor și-ar fi rezervat un drept de servitute atunci când a înstrăinat terenul ce constituie fondul aservit.
De asemenea, s-a apreciat că prima instanță în mod corect a apreciat că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art.620 și următoarele Cod civil, ce reglementează dreptul de servitute ca dezmembrământ al dreptului de proprietate, servitutea fiind o sarcina proprietății fondului aservit.
instanța că. prin adresa nr. 7764/I/15.09.1954 eliberată de fostul S Popular al Orașului P, nu rezultă că li s-a recunoscut vreun drept de servitute reclamanților, ci doar că a fost exprimat un punct de vedere cu privire la înstrăinarea unui teren.
Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții, și, criticând-o pentru nelegalitate, arătând că tribunalul a apreciat eronat că sunt nefondate susținerile lor în ceea ce privește greșita interpretare a actului juridic dedus judecății și aplicarea dispozițiilor legale în materie, deoarece, așa cum și-au precizat acțiunea reclamanții au solicitat în baza dispozițiilor art. 620 Cod civil ca pârâții să le recunoască existența unui drept de servitute asupra terenului pe care îl dețin în proprietate, drept pe care autoarea lor l-ar fi dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la nr.44203/17.09.1913.
Se mai arată că, în realitate, recurenții au formulat, în contradictoriu cu pârâții, o acțiune reală confesorie prin care au solicitat să li se respecte și ocrotească dreptul lor de servitute ce l-au exercitat de la încheierea actului menționat și până în anul 2004, când soții și-au împrejmuit terenul și nu să li se recunoască existența acestui drept, iar instanța de fond în mod greșit a constatat că din probele administrate, rezultă, indubitabil, dreptul reclamanților de a avea acces la calea publică, întrucât terenul proprietatea lor este înfundat.
Recurenții susțin că, prin acest act, a vândut fiicei sale - și soțului acesteia terenul împreună cu construcția aflată pe acesta, situat în P, - -, nr.223, actualmente -,nr.250, act din conținutul căruia rezultă că terenul vândut se învecinează la nord și la sud cu locul ce i-a rămas vânzătorului, spre cu proprietatea doamnei și spre cu
Prin acest act de vânzare s-a instituit o servitute de trecere în favoarea cumpărătorilor, acesta menționând expres "cumpărătorii vor avea întotdeauna dreptul de intrare și ieșire de la imobilele ce le-am vândut și la ele circulând în orice mod prin locul curții caselor mele care dă spre - -, afară la această stradă, fără nicio împiedicare din partea sa sau a altcuiva".
Interpretând greșit această clauză, apreciază recurenții, atât prima instanță, cât și cea de apel, au ajuns la concluzia că autorul părților,. tatăl lui - și, ar fi vândut în cursul anului 1907, acesteia din urmă, terenul pe care ar fi construit, fără acordul ei. dreptul de servitute.
În realitate, recurenții arată că numitul nu a vândut lotul aservit lui, constituirea dreptului de servitute s- făcut prin actul de vânzare din 1913, pe terenul proprietatea acestuia, care se află la sud de terenul înstrăinat celeilalte fiice -, autoarea reclamanților, iar strada se află la sud ceea ce conduce la concluzia că familia poate avea ieșire doar pe terenul vânzătorului.
De asemenea, recurenții susțin că dreptul de servitute nu a fost stabilit nici pe terenul lui G, soțul lui, astfel cum au susținut în apel pârâții, deoarece proprietatea acesteia se află la apus, iar ei solicită și în prezent să aibă ieșire la sud, spre strada -.
Ulterior, în cursul anului 1919, a vândut tot fiicei sale -, căsătorită cu, o altă suprafață de teren, situată în continuare, dar la nord de cea înstrăinată anterior, iar expresia din contractul de vânzare din 1913 prin care s-a instituit servitutea de trecere "imobilele ce le-am vândut" nu conduce la ideea că lotul aservit ar fi fost vândut anterior altei persoane, clauza contractuală fiind clară, iar interpretarea acesteia trebuia făcută potrivit art.982 Cod civil, text de lege care prevede că "toate convențiile se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.
Or, din celelalte dispoziții contractuale rezultă că terenul vândut se învecina la nord și sud cu imobilul rămas în proprietatea vânzătorului, deci servitutea nu se putea institui pe terenul altei persoane și în nici un caz pe terenul lui G, aflat la apus, cum s-a susținut pentru prima oară în apel d e către intimații-pârâți.
Așadar accesul la imobilul dobândit de familia prin cele două contracte de vânzare-cumpărare s-a făcut în continuare pe terenul lui.La decesul acestuia, imobilul a revenit prin moștenire lui, împrejurare care rezultă din actele de proprietate de care se prevalează pârâții.
Astfel, aceasta nu a cumpărat imobilul în cursul anului 1907, așa cum pretind pârâții, ci l-au dobândit în proprietate prin moștenire, această situație fiind specificată expres în actele prin care s-a transmis dreptul de proprietate asupra acestui imobil, format din suprafața de 780 mp teren și construcția aflată pe acesta, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.111/09.02.1996 între și și contractul de vânzare cumpărare nr.3145/02.12.1996 prin care vinde pârâților cota de 5/8 din imobilul menționat.
În concluzie, arată recurenții, intenția autorului comun a părților a fost aceea de asigura accesul familiei la imobilul pe care îl deține în proprietate pe terenul pe care l-a moștenit familia, iar în acest caz exista o servitute de trecere instituită convențional care a fost respectată începând cu anul 1913 și până în cursul anului 2004, când pârâții le-au blocat trecerea, situație ce rezultă și din actele depuse la dosar, respectiv adresa nr.7764/1954 eliberată de Secțiunea de și din cadrul Statului Popular, sentința civilă nr. 9929/ din 30.11.2004 a Judecătoriei Ploiești și dispoziția de restituire nr.4037/26.04.2004.
La data de 30 septembrie 2009 intimații pârâți G și au depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legale și temeinice a celor două hotărâri pronunțate în cauză.
Examinând recursul declarat în cauză, raportat la actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză, Curtea de Apel constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
În speță, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9.pr.civilă, având în vedere faptul că instanțele anterioare au interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 620, art. 969 și art. 982 Cod civil.
În acest sens, se constată faptul că instanța de fond, în baza rolului activ și pentru a da eficiență dispozițiilor art. 129.pr.civilă, a pus în vedere recurenților-reclamanți de a-și preciza temeiul de drept al acțiunii, iar aceștia, la termenul din 7 mai 2007, au precizat acțiunea în sensul că aceasta se întemeiază pe dispozițiile art. 620 Cod civil, fiind o acțiune confesorie, prin care au solicitat obligarea pârâților la respectarea dreptului de servitute asupra terenului pe care îl dețineau în proprietate, drept deja existent și pe care autoarea lor, -, l-ar fi dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 44203/17.09.1913.
Prin contractul de vânzare-cumpărare sus-arătat, numitul înstrăinat uneia dintre fiicele sale, -, terenul situat în P, fostă - - și actuala-, județ P, fiind inserată mențiunea că "se deslușește că, cumpărătorii vor avea întotdeauna dreptul de intrare și ieșire de la imobilele ce le-am vândut și la ele, circulând în orice mod prin locul curții caselor mele, care dă spre - -, fără nicio împiedicare din partea mea sau a altcuiva".
De menționat este că, potrivit aceluiași contract de vânzare-cumpărare, vecinătățile terenului înstrăinat îl reprezentau la Nord și la Sud restul proprietății vânzătorului, la proprietatea numitei și la Vest proprietatea lui G, soțul numitei, autoarea pârâților.
Aceleași vecinătăți sunt menționate și în actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 10535/11.01.1919 prin care același înstrăinează fiicei sale, -, un alt teren, învecinat cu cel cumpărat în anul 1913, în vederea întregirii proprietății acesteia.
Ca atare, în interpretarea dispozițiilor art. 969 Cod civil, potrivit cărora convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante și art. 982 Cod civil, conform căruia toate convențiile se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg, rezultă, cu certitudine, că vânzătorul a înțeles a greva restul proprietății sale cu dreptul de servitute în favoarea proprietății vândute fiicei sale -, și nicidecum în favoarea proprietății din partea de Vest, astfel cum pretind reclamanții.
Chiar din susținerile recurenților rezultă că str.- - se afla la Sud față de proprietatea vândută și că dreptul de servitute nu a putut fi stabilit pe terenul ce aparținea deja lui G, soțul lui, deoarece proprietatea acestuia se afla la apus, iar reclamanții solicită să aibă ieșire spre Sud, spre str. -.
Din studierea schiței de plan anexă la raportul de expertiză întocmit de exp., fila 233 dosar fond, rezultă, însă, că, în prezent, în continuarea proprietății reclamanților, spre Sud, unde în anul 1913 rămăsese restul proprietății vânzătorului și pe care acesta ar fi constituit dreptul de servitute, se află proprietatea numitului G, și nu proprietatea pârâților din prezenta cauză, care se află situată în partea de Vest, astfel cum, anterior era situată proprietatea lui
Întrucât proprietatea pentru care reclamanții solicită a se constata că este grevată de un drept de servitute în favoarea lor, nu coincide cu proprietatea pentru care s-a constituit dreptul de servitute prin actul de vânzare-cumpărare nr. 44203/1913, rezultă că în mod corect instanțele anterioare au apreciat că în speță nu sunt incidente dispozițiile art. 620 Cod civil, câtă vreme nici în prezent și nici anterior, reclamanții nu au făcut dovada existenței unui titlu, conform art. 624 Cod civil, care să le confere un drept de servitute asupra terenului ce aparține pârâților.
În acest sens, remarcăm că, potrivit definiției dată de art. 576 Cod civil, ervitutea reprezintă o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul și utilitatea unui imobil având un alt proprietar, astfel încât, se constată că servitutea este un drept real asupra lucrului altuia, ce constituie un dezmembrământ al dreptului de proprietate.
De asemenea, servitutea de trecere este o servitute aparentă atunci când se realizează pe o potecă sau pe un drum vizibil, dar este necontinuă, întrucât, pentru exercitarea ei, este nevoie de intervenția omului pentru a fi menținută, ea nu se poate păstra singură, independent de orice intervenție din partea proprietarului fondului dominant.
Or, potrivit art. 624 Cod civil, servituțile continue neaparente și servituțile necontinue și neaparente, nu se pot stabili decât prin titluri și câtă vreme reclamanții, având în vedere cele arătate mai sus, nu au făcut dovada existenței unui titlu prin care să se constituie dreptul de servitute asupra proprietății din partea de vest a terenului dobândit de autoarea lor, ce aparține în prezent pârâților, acțiunea întemeiată pe art. 620 Cod civil, pentru apărarea unui drept preexistent, nu este întemeiată.
Față de clauzele clare ale contractului din 1913, nu se poate aprecia și nici instanțele anterioare nu au făcut-o, că dreptul de servitute ar fi grevat terenul lui G, ci doar terenul rămas în proprietatea lui, spre Sud.
Deși recurenții susțin că imobilul vândut de către lui, prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 111/1953, reprezintă tocmai terenul ce a rămas în proprietatea lui, după ce a înstrăinat lui - parte din terenul său prin contractele încheiate în anii 1913 și 1919, din studierea vecinătăților înscrise în cuprinsul acestui contract, nu rezultă aceasta ( fila 263 dosar fond).
În acest sens, se precizează că imobilul este moștenit de la părinți și de la soțul lui, dar că acesta să învecinează la cu proprietatea lui, la Vest cu proprietatea lui, la Sud cu str. - - (actualmente -), iar la Nord cu proprietatea Ministerului Forțelor Armate.
Ca atare, din cuprinsul actului nu rezultă, iar recurenții-reclamanți nu au făcut dovada contrarie, precum că acest teren este același cu cel rămas în proprietatea lui și aflat în continuarea proprietății autoarei reclamanților, astfel încât, nu se impunea ca în cuprinsul acestuia să fie menționat faptul că era grevat de vreun drept de servitute.
De altfel, în cuprinsul acestuia se menționează că imobilul vândut este liber de orice sarcini și în acest mod a fost transmis, ulterior, de către, numiților și G, pârâții din prezenta cauză, cu contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3145/2.12.1996.
Împrejurarea că actul din 1953 conține inexactități, în sensul că la răsărit nu este indicată proprietatea fam., ci eronat proprietatea lui, care, de fapt, era vecinul de la răsărit al terenului soților, nu este dovedită în nici un mod, cu atât mai mult cu cât, din schița anexată contractului nr. 3145/1996, rezultă, în mod clar, că la ul proprietății pârâților se află proprietatea reclamanților, și nu în partea de Nord a acesteia.
Rezultă din actele dosarului că intenția autorului comun al părților a fost de a asigura accesul familiei la imobilul pe care îl deține în proprietate, dar pe restul proprietății rămasă în partea de Sud, și nu pe terenul din partea de, ce aparține pârâților, astfel încât, nu este relevant că aceștia ar fi dobândit o suprafață mai mare, de 857 mp, și nu 780 mp, față de specificul prezentei acțiuni.
Actele invocate de către recurenți, respectiv adresa nr- eliberată de Secțiunea de și din cadrul Sfatului Popular, sentința civilă nr. 9929/2004 și dispoziția de restituire nr. 4037/2004, nu fac dovada existenței și nici nu reprezentă un titlu de constituire al dreptului de servitute în favoarea reclamanților asupra terenului ce aparține pârâților.
Față de considerentele mai sus arătate, având în vedere că niciuna din criticile recurenților nu pot duce la concluzia că hotărârile atacate sunt afectate de nelegalitate, nefiind incidente în speță dispozițiile art. 304.pr.civilă, Curtea de Apel va respinge, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1.pr.civilă, recursul declarat în cauză.
Pe cale de consecință, făcând aplicarea dispozițiilor art. 274 pr.civilă, vor fi obligați recurenții la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de apărător, conform chitanței nr. 556/2009, atașată la dosarul cauzei - fila 24.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanții, ambii domiciliați în P,-, cod poștal -, jud.P și, domiciliată în P, B-dul -,.15.C,.25, cod poștal -, județul P împotriva deciziei civile nr.105 pronunțată la 6 februarie 2009 de Tribunalul Prahova,în contradictoriu cu pârâții G și, ambii domiciliați în P,-, cod poștal -, județul
Obligă recurenții, către intimați, la plata sumei de 2000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 octombrie 2009.
Președinte, JUDECĂTORI: Aurelia Popa, Elena Staicu Mioara Iolanda
- - - - - -
Grefier,
Red.
Tehnored.PJ
7 ex/29.10.2009
f- JUDECĂTORI: Aurelia Popa, Elena Staicu Mioara Iolanda
a- Tribunalul Prahova
, ta
operator de date cu caracter personal
nr. notificare 3120
Președinte:Aurelia PopaJudecători:Aurelia Popa, Elena Staicu Mioara Iolanda
