Servitute de trecere. Jurisprudenta. Decizia 304/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă,de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 304/R/2010
Ședința publică din: 11.02.2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Ana Ionescu
JUDECĂTOR 2: Andrea Chiș Marta Carmen
- -
GREFIER:
S-a luat în examinare, recursul formulat de pârâta împotriva deciziei civile nr. 453/A din 08.10.2009 pronunțată de Tribunalul Bistrița N, în dosarul nr- privind și pe intimații reclamanți, având ca obiect servitute.
La apelul nominal făcut în cauză se constată că nu au răspuns părțile.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei după care, având în vedere hotărârea nr. 79/17.12.2009, privind constituirea completelor de judecată pe anul 2010, în compunerea completului intră doamna judecător aflată pe prima poziție din planificarea de permanență.
Se constată că la dosar s-a depus prin registratura instanței de către recurenta și de către intimații reclamanți și, concluzii scrise.
dezbaterilor și concluziile orale ale părților, au fost consemnate în încheierea de ședință din data de 4.02.2010, încheiere, ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 1066/11 decembrie 2008 pronunțată în dosarul nr- al Judecătoriei Huedina fost admisă în parte acțiunea civilă precizată, formulată de reclamanții și împotriva pârâtei, a fost admisă în parte cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă reconvențională împotriva reclamanților și și în consecință: a fost obligată pârâta să recunoască reclamanților dreptul de servitute de trecere asupra fondului teren înscris în CF 989 nr. top. 113/2/2 în favoarea fondului înscris în CF 1040, cu nr.top. 113/2/1/2 pietonal și auto, pe un drum de acces în lățime de 4 metri și lungime de 105 metri, delimitată și descrisă conform raportului de expertiză judiciară întocmit de către dl. expert, care face parte integrantă din hotărâre. a fost obligată pârâta să înlăture toate obstacolele materiale ridicate pe calea de acces descrisă mai sus.
Instanța a dispus intabularea în CF 989 asupra parcelei cu nr.top. 113/2/2 a dreptului de servitute în favoarea imobilului teren înscris în CF 1040 nr. top. 113/2/1/2 în favoarea reclamanților.
Au fost respinse alte pretenții ale reclamanților.
Reclamanții și au fost obligați la ridicarea latrinei amplasate pe parcela amplasată pe parcela cu nr.top. 113/2/2 înscrisă în CF 989 și să amenajeze și întrețină drumul de servitute pe cheltuială proprie.
Au fost respinse alte pretenții ale pârâtei-reclamante reconvențională.
Pârâta a fost obligată să le plătească reclamanților suma de 504 lei reprezentând cheltuieli de judecată: onorariu expert, compensând celelalte cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanții sunt proprietarii unui teren în sup. de 1400 mp. înscris în CF 1040, parcela 113/2/1/2, iar pârâta este proprietara unui teren în suprafață de 8100 mp. înscris în CF 989, parcela cu nr.top. 113/2/2. Reclamanții și pârâta au dobândit dreptul de proprietate asupra acestor terenuri pe cale judecătorească, prin executare silită atipică a unor antecontracte de vânzare-cumpărare care au avut ca și promitenți vânzători pe același persoane, respectiv și.
Prin contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată încheiat la data de 4 septembrie 1988 și au vândut reclamanților casă de locuit aflată în sat, la nr.280, cu terenul aferent. S-a mai stipulat că, "accesul cumpărătorului până la casă (traversând terenul vânzătorului), este permis în orice anotimp. De asemenea, accesul vânzătorului în perimetrul proprietății care face obiectul prezentului contract este permis în orice anotimp".
Aceste prevederi convenționale nu pot fi calificate decât ca un drept de servitute de trecere acordat cumpărătorilor. Existența sa este neîndoielnică.
La data încheierii acestei convenții, promitenții vânzători mai aveau în posesie și un alt teren care a ulterior a fost înstrăinat pârâtei.
Instanța a apreciat că servitutea constituită convențională între fam. și reclamanți, este o servitute născută prin voința proprietarului, întrucât prin convenție s-a stipulat drept de trecere în favoarea, respectiv în sarcina celor două fonduri.
La data încheierii convenției de către pârâtă, imobilul cumpărat de aceasta era deja grevat de sarcină impusă de către promitentul vânzător, grevare ce s-a realizat în favoarea fondului deținut de către reclamanții reconvenționali.
Acțiunea reclamanților a fost întemeiată pe disp. art. 616 Cod civil, precum și destinația proprietarului, art. 624, 625 Cod civil. Chiar dacă ultimul temei nu a fost motivat în fapt, instanța a fost investită cu această motivare, fiind obligată să se pronunțe.
Probele testimoniale administrate în cauză și cercetarea la fața locului, duc la concluzia că imobilul aparținând reclamanților are caracterul unui loc înfundat, că reclamanții au traversat terenul deținut în prezent de pârâtă, pentru a ajunge la terenul lor, atât cu mașina cât și cu piciorul, accesul la imobilul construcție, în prezent aparținând reclamanților, s-a făcut pe terenul deținut de către pârâtă, că a existat o cale de acces folosită de către cetățeni, prin care aceștia mergeau cu căruțele la un atelier ce a existat amplasat lângă imobilul construcție al reclamanților.
Apărarea pârâtei că și terenul său are categoria de loc înfundat, a fost infirmată de declarația martorului, solicitat de pârâtă, care a arătat că dacă se trece doar pe terenul pârâtei, nu este nevoie a se trece din calea publică pe terenul altei persoane. Și acest martor a declarat că fam. după ce se cosea iarba, mergea cu mașina la proprietatea lor.
Este adevărat că la fața locului acest drum nu a mai fost determinat în materialitatea sa, prin semne exterioare, însă existența acestuia a fost neîndoielnic stabilită, raportat la declarațiilor martorilor. Expertiza tehnică efectuată în cauză și planul topografic de încadrare în zonă ( 198) confirmă faptul că există un drum de acces peste proprietatea imobilului teren deținut în prezent de pârâtă, până la imobilul teren al reclamanților, așa cum acesta a fost indicat de reclamanți.
Apărările pârâtei cum că ar exista un alt drum pe care ar putea fi stabilită servitutea de trecere, dar pe terenul altor persoane, nu poate fi primit.
Din interpretarea prev. art. 1349 cod civil invocat de către reclamanți, rezultă că în cazul în care cumpărătorul dacă nu ar fi cunoscut existența unor servituți, poate cere rezoluțiuna contractului.
În cazul de față, pârâta nu s-a prevalat de aceste dispoziții legale, ci mai mult, a solicitat validarea antecontractului pe cale judecătorească.
De aceea, cumpărătoarea este ținută să execute toate obligațiile asumate de către persoana care i-a înstrăinat ei bunul.
Or, în asemenea condiții, având în vedere dublul temei al cererii reclamanților, instanța nu poate obliga ca servitutea să se facă pe un alt teren aparținând unor terțe persoane pentru confortul pârâtei.
In conformitate cu prev. art. 6 din 50/1991 modificată, reclamanții au depus și certificatul de urbanism nr. 3 înregistrat sub nr. 3143/28.05.2008 emis de Consiliul local.
Apărarea pârâtei cu privire la activitatea de agricultură ecologică ce dorește să o desfășoare pe terenul proprietatea sa, nu sunt de natură a schimba obligațiile sale și nici să impună reclamanților o anumită conduită. De altfel, înscrisurile depuse de către pârâtă cu privire la agricultura ecologică nu relevă decât o intenție a acesteia și nu fapt de care să se țină cont.
Cererea reclamanților de autorizare a lor să facă lucrări pentru înlăturarea obstacolelor de către pârâtă, în cazul în care aceasta nu o va face, a fost respinsă, pentru următoarele considerente:
O hotărâre judecătorească se aduce la îndeplinire în mod benevol de către cel obligat. Doar în cazul în care executarea obligației stabilite prin hotărâre judecătorească nu a fost realizată, se poate purcede la executarea silită, conform art. 580/1 Cod pr.civilă. Insă, și acest text legal are în vedere doar situația neexecutării obligației de a face pusă în sarcina debitorului. De aceea, până nu se va constata o opoziție a celui obligat la executarea unei obligații, nu se poate începe executarea sa silită.
În ceea ce privește cererea reconvențională, aceasta a fost admisă în parte, raportat la achiesările reclamanților, anume: amenajarea drumului de acces și ridicarea latrinei.
Cererea privitoare la despăgubiri formulată de reclamanta reconvențională a fost respinsă pentru următoarele considerente:
În cazul unei servituți a locului înfundat, titularul fondului aservit este îndrituit la despăgubiri. Insă, în cauză, servitutea s-a stabilit în baza unui alt temei legal și de aceea nu se impune acordarea de despăgubiri, pârâta fiind obligată să execute obligația asumată de autorul său.
În ceea ce privește cheltuielile de judecată, având în vedere că ambele cereri au fost admise în parte, că pentru cererile admise părțile au fost de acord, sau în principiu de acord, doar onorariul de expert putând fi acordat (parte din onorariul de expert fiind achitat deja de către pârâtă), instanța, văzând și prev. art. 274 și urm. Cod pr.civilă, doar pentru onorariul de expert putându-se reține culpa pârâtei, a obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 504 lei reprezentând cheltuieli de judecată onorariu expert, compensând celelalte cheltuieli de judecată.
Prin decizia civilă nr. 453/8.10.2009 a Tribunalului Cluja fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr.1066 din 11.12.2008, pronunțată în dosar nr- al Judecătoriei Huedin, care a fost menținută în totul. Apelanta a fost obligată să le plătească intimaților și suma de 800 lei cheltuieli de judecată în apel.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul reținut, referitor la solicitarea apelantei pentru desființarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, că potrivit art. 296. proc. civ. " în cazul în care constată că, în mod greșit, prima instanță a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va desființa hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe".
Tribunalul a constatat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute mai sus, întrucât prima instanță a analizat fondul cauzei. In ceea ce privește susținerile apelantei privind existența, între proprietatea sa și drumul public a unei porțiuni de teren care aparține unei alte persoane ( ), chiar dacă ar fi reală, nu poate conduce la soluția menționată mai sus, întrucât conform principiului disponibilității, stabilit prin art. 112 si art. 129 alin. 6.proc.civ. reclamantul este cel care stabilește limitele cererii de chemare în judecată cu privire la obiect și la părți, instanța urmând să hotărască în aceste limite. In consecință, prima instanță s-a pronunțat asupra obiectului cererii de chemare în judecată, așa cum a fost determinat de reclamanți și față de părțile pe care aceștia au înțeles să le cheme în judecată, iar instanța de apel nu poate să trimită cauza spre rejudecare, în vederea împrocesuării altor persoane, întrucât ar încălca principiul menționat mai sus.
Dacă susținerile apelantei ar fi reale, iar intre drumul public și parcela apelantei ar exista o parcelă care ar aparține unei terțe persoane, hotărârea judecătorească nu ar fi opozabilă acesteia, iar reclamanții ar fi obligați să formuleze o cerere separată pentru recunoașterea dreptului de servitute.
Raportat la probatoriul administrat în cauză, respectiv raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat în cauză de exp., raportul de expertiză tehnică judiciară efectuat de exp. în dosarul nr.284/2006 al Judecătoriei Huedin, în care s-a pronunțat sentința în baza căreia apelanta a dobândit dreptul de proprietate, procesul-verbal încheiat de prima instanță cu ocazia cercetării la fața locului, tribunalul a constatat că terenul apelantei are acces direct la drumul public. Apelanta a depus in apel două fotografii din care rezultă că între drumul comunal si poarta de acces la terenul său există o porțiune acoperită cu iarbă, de aproximativ 1, despre care a susținut că s-ar afla în proprietatea numitului si a familiei, fără să facă în nici un fel dovada acestor susțineri, în conformitate cu dispozițiile art.1169 civ.
In privința criticilor apelantei, în sensul că instanța a dat ceea ce nu s-a cerut, tribunalul a constatat că reclamanții au invocat în motivele de fapt din cererea de chemare în judecată o clauză din convenția prin care au cumpărat terenul, în baza căreia au dobândit dreptul de servitute de trecere de la vânzători, care la acea dată erau proprietarii terenului pârâtei, iar prima instanță a motivat soluția de admitere a cererii raportat la această convenție, reținând că servitutea de trecere a fost stabilită prin titlu. Așadar chiar dacă prima instanță s-a referit în motivare si la servitutea prin destinația proprietarului, iar conform dispozițiilor art.625 civ. nu se pot constitui în acest mod decât servituți continue și aparente, în final a admis cererea reclamanților în temeiul titlului, reținând că pârâta este ținută să execute toate obligațiile asumate de persoana care i-a înstrăinat terenul.
Așadar, criticile apelantei au fost apreciate ca fiind nefondate, atât timp cât în motivarea cererii de chemare în judecată reclamanții au invocat dobândirea dreptului de servitute prin titlu, iar prima instanță a analizat cauza sub acest aspect, nefiind vorba despre ultra petita.
În ce privește legalitatea clauzei contractuale prin care s-a stabilit servitutea tribunalul a reținut că în cazul instituirii dreptului de servitute prin act juridic între vii nu se cere nici o condiție de formă. Nici susținerile apelantei privind lipsa calității de proprietari a vânzătorilor nu pot fi primite, deoarece persoanele de la care au cumpărat terenurile apelanta si intimatei au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune, iar efectul acesteia este retroactiv, în sensul că uzucapantul este considerat proprietar de la data la care a început posesia, care în cauză este anterioară datei încheierii convenției.
Chiar dacă prin convenție nu s-a stabilit traseul efectiv al drumului de servitute, această împrejurare nu poate afecta valabilitatea titlului, întrucât, așa cum rezultă din probele testimoniale administrate în cauză, reclamanții si-au exercitat efectiv dreptul de servitute, fără ca între si fostul proprietar al terenului aservit să existe neînțelegeri, iar abia după ce apelanta le-a îngrădit accesul a devenit necesară stabilirea exactă a acestui traseu.
Instanța de apel a înlăturat și criticile apelantei privind expertiza efectuată în cauză, întrucât raportat concluziile acesteia, precum și la răspunsul la obiecțiuni depus la dosar în apel, coroborate cu restul probatoriului, dar mai ales datorită caracterului servituții, aceasta fiind stabilită prin titlu, nu se poate stabili un alt drum de servitute pe terenul altor persoane. Din același motiv nu poate fi luată în considerare nici adresa nr. 4788/2008 a Primăriei comunei, în care se arată că ambele drumuri publice sunt deschise accesului auto, având aproximativ aceleași dimensiuni.
Tribunalul a considerat lipsită de relevanță pentru soluționarea cauzei împrejurarea că pârâta desfășoară pe terenul său activități de agricultură ecologică, aceasta nefiind o cauz de înlăturare a obligațiilor sale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul legal pârâta, solicitând modificarea deciziei atacate în sensul stabilirii unui drept de servitute de trecere strict pietonal, pietruit asupra fondului aservit înscris în CF 989, nr. top 113/2/2 în favoarea fondului dominant înscris în Cf nr. top 113/2/1/1.
În motivarea recursului întemeiat pe disp. art. 304 pct. 6, 8 Cod proc.civ. recurenta a arătat următoarele:
Instanța de apel interpretat și aplicat greșit actul juridic intitulat "contract de vânzare-cumpărare"încheiat la 4.09.1988 între intimații și pe de o parte și și pe de altă parte, reținând greșit că prin acest act juridic s-ar fi instituit un drept de servitute de trecere atât pietonal, cât și auto.
Din analiza convenției părților rezultă fără putință de tăgadă că prin aceasta s-a stabilit doar un drept de trecere pietonal, nu și auto, concluzia reieșind din exprimarea folosită de părți "traversând" care implică trecerea cu piciorul. Instanța trebuia să interpreteze actul juridic dedus judecății cu respectarea principiului "in dubio pro reo", așa cu rezultă din art. 983.civil.
Aceeași concluzie rezultă și din caracterul bilateral al acestui drept de servitute, caracter nesesizat de cele două instanțe. Astfel, părțile au stabilit că "de asemenea, accesul vânzătorului în perimetrul proprietății care face obiectul prezentului contract este permis în orice anotimp", ceea ce duce la concluzia că părțile au stabilit un drept de trecere pietonal.
Această interpretare a convenției este conformată de declarația autentică a vânzătorului, cât și de susținerile martorilor audiați în cauză.
Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unei dovezi administrate hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, prin aceea că nu a analizat declarația autorului comun al părților,. Acesta a dat o declarație autentificată sub nr. 2/17.01.2007 în care precizează că dreptul de servitute se referă doar la accesul pietonal, nu și la accesul auto.
Chiar dacă instanța de apel constată că, deși acest aspect nu afectează valabilitatea titlului, prin convenția părților nu s-a stabilit traseul efectiv al drumului, motiv pentru care se impunea efectuarea unei expertize care să stabilească traseul căii de acces pietonal cel mai scurt și care să creeze cele mai puține inconveniente. Administrarea acestei probe era necesară, având în vedere și contractul de colaborare pe care recurenta îl are încheiat cu și care, în situația fragmentării parcelei de teren nu și-ar putea respecta obligațiile asumate.
Recurenta a criticat decizia pronunțată și cu privire la faptul că instanța de apel nu i-a soluționat cererea reconvențională privind obligarea reclamanților la amenajarea și întreținerea pe cheltuiala proprie a drumului de servitute. Este real că cele două instanțe au admis cererea lor sub acest aspect, dar nu au precizat modalitatea în care urmează să se realizeze acest drum de acces, care sunt materialele din care urmează să fie realizat și nivelul finisajelor pe care trebuie să le aibă.
Prin întâmpinarea depusă intimații și s-au opus admiterii recursului.
În ce privește primul motiv de recurs întemeiat pe disp. art. 304 pct. 6 Cod proc.civ. intimații au arătat că acest text de lege nu este incident în speță, pentru că instanța de apel nu a acordat nimic, ci doar a constatat că instanța de fond a acordat ceea ce s-a cerut.
În ce privește cel de-al doilea motiv de recurs, intimații au arătat că criticile recurenților sunt neîntemeiate în primul rând pentru faptul că recurenta a înțeles să invoce pentru prima dată în recurs recunoașterea constituirii dreptului de servitute pietonal prin titlu, fără a se apăra și a-l pune în discuția instanțelor de fond și apel.
Celelalte apărări ale recurentei cu privire la traseul căii de acces, la declarația autentică a numitului sunt neîntemeiate. propus de expertul este exact vechea cale de acces la care au făcut referire martorii audiați în cauză. Oricum, chiar dacă prin convenția părților nu s-a stabilit traseul efectiv al drumului de servitute, această împrejurare nu poate afecta valabilitatea titlului.
Examinând recursul declarat, prin prisma motivelor invocate raportat la disp.art. 304 pct. 6 și 8 Cod proc.civ. curtea apreciază că este nefondat și în baza art.312 alin. 1 Cod proc.civ. urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:
În ce privește primul motiv de recurs întemeiat pe disp. art. 304 pct. 6 Cod proc.civ.:
Conform dispozițiilor acestui text de lege " modificarea hotărârii atacate se poate cere dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut".
Acest motiv de casare nu poate fi invocat decât în măsura în care tribunalul, găsind întemeiat apelul, ar fi schimbat soluția primei instanțe, și pronunțându-se asupra fondului pretențiilor, ar fi acordat mai mult decât a constituit obiectul cererilor deduse judecății.
În cauză, apelul a fost respins cu menținerea sentinței civile nr. 1066/11.12.2008 a Judecătoriei Huedin, astfel că disp. art. 304 pct. 6 Cod proc.civ. nu-și găsesc aplicare în cauză.
În ce privește motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 8 Cod proc.civ.:
Conform dispozițiilor acestui text de lege "modificarea hotărârii atacate se poate cere când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia".
Reclamanții și pârâta au dobândit dreptul de proprietate asupra terenurilor în litigiu prin executarea antecontractelor de vânzare-cumpărare care au avut ca vânzători aceleași persoane, și.
În actul sub semnătură privată din 4.09.1988 încheiat de promitenții vânzători cu reclamanții s-a prevăzut că "accesul cumpărătorului până la casă este permis în orice anotimp, de asemenea accesul vânzătorului în perimetrul proprietății care face obiectul prezentului contract este permis în orice anotimp.
Ulterior, numiții s-au obligat să vândă parcela proprietatea lor pârâtei.
Susținerile acesteia privind legalitatea clauzei contractuale referitoare la servitutea construită între proprietarii vânzători și și reclamanți sunt nefondate. Servitutea constituită convențional între vânzătorii și reclamanți este o servitute născută prin destinația proprietarului.
Promisiunea de vânzare-cumpărare încheiată între numiții și și pârâtă s-a încheiat ulterior promisiunii încheiate cu reclamanții, astfel că la data încheierii acesteia, imobilul promis spre înstrăinare pârâtei era deja grevat de o sarcină impusă promitentului vânzător în favoarea reclamanților.
Art. 625.civil invocat de reclamanți dispune că, "destinația proprietarului ține loc de titlu în privința servituților continue și aparente, că nu poate fi destinația proprietarului decât numai când se va dovedi că cele două fonduri acum despărțite au fost averea aceluiași proprietar, și că prin - însul s-au pus lucrurile în starea din care a rezultat servitutea". De asemenea, prin art. 627.civil, se mai prevede că "dacă proprietarul a două proprietăți, între care există un semn văzut de servitute, înstrăinează una din proprietăți, fără ca contractul să conțină nici o convenție atingătoare de servitute, ea urmează de a exista într-un mod activ sau pasiv în favoarea fondului înstrăinat sau asupra fondului înstrăinat".
Problema care se pune în speță este aceea dacă a ști dacă se pot constitui prin destinația proprietarului servituți necontinue, cum este cazul în speță al servituții de trecere în favoarea locului înfundat. Raportat la dispozițiile legale mai sus reținute, practica judiciară a recunoscut existența unei servituți de trecere în favoarea locului înfundat, soluția fiind impusă de constatarea existenței situației de loc înfundat în care se găsește fondul înstrăinat reclamanților, în sensul art. 616.civil.
Interpretarea dată de recurentă convenției dintre părți este nefondată. Cele două instanțe pe baza probelor administrate în cauză au concluzionat legal că calea de acces propusă de expert și însușită de instanță este vechea cale de acces avută în vedere de părți la data încheierii convenției din 4.09.1988, că trecerea s-a făcut atât pietonal, cât și auto.
Recurenta a negat în faza judecării cauzei în fond și apel clauza contractuală referitoare la accesul cumpărătorului și vânzătorului, în totalitatea ei, pentru ca în faza recursului să recunoască faptul că, prin convenție, părțile au constituit doar un drept de trecere pietonal, nu și auto, că în măsura în care părțile ar fi avut în vedere și această modalitate de trecere, trebuiau să o prevadă în mod expres.
Cu privire la acest aspect, curtea reține următoarele: pot forma obiect al recursului hotărârile judecătorești pronunțate în apel, indiferent de soluția la care s-a oprit instanța de apel. Prin urmare, recursul nu poate fi exercitat "omissio medio", adică trecând peste calea de atac a apelului, concluzie impusă de disp. art. 377 Cod proc.civ. potrivit cărora, hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel, sunt nu numai definitive, ci și irevocabile. Curtea constată că recurenta invocă pentru prima dată aceste motive doar în calea de atac a recursului, fără le fi invocat la instanța de fond sau prin motivele apelului declarat.
Recurenta de fapt prin invocarea acestui motiv urmărește o reinterpretare a probelor, criticile formulate nu se înscriu în motivul de recurs prev. de art. 304 pct. 8 Cod proc.civ. pentru că nu se referă la interpretarea greșită a actului dedus judecății, ci la greșita apreciere a probelor.
Declarația autentică făcută de vânzătorul în anul 2007 nu a fost administrată la instanța de fond, a fost făcută după promovarea cauzei și în contextul tuturor probelor administrate, curtea o apreciază ca fiind făcută pro causa.
Urmare respingerii recursului, în baza art. 274 Cod proc.civ. curtea va obliga recurenta să plătească intimaților și suma de 800 lei, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu avocat, conform chitanței de la fila 34.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta împotriva deciziei civile nr. 453 din 8 octombrie 2009 Tribunalului Cluj pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă pe recurentă să plătească intimaților și suma de 800 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 11.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI GREFIER
- - - - -
Red. IA dact. GC
5 ex/10.03.2010
Jud.apel:,
Președinte:Ana IonescuJudecători:Ana Ionescu, Andrea Chiș Marta Carmen
