Solicitare plata drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 24/2009. Curtea de Apel Timisoara
| Comentarii |
|
România
Curtea de Apel Timișoara
Secția de litigii de muncă și asigurări sociale
Dosar nr-
Decizia civilă nr. 24
Ședința publică din 14 ianuarie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Carmen Pârvulescu
JUDECĂTOR 2: Ioan Jivan
JUDECĂTOR 3: Vasilica Sandovici
Grefier: - -
Pe rol se află judecarea recursului declarat de către pârâta-recurentă Școala cu cl.I-VIII M împotriva sentinței civile nr. 3158 pronunțată la 2 octombrie 2008 de către Tribunalul Timiș în dosarul nr-, in contradictoriu cu reclamantul Sindicatul Învățământului Preuniversitar T, afiliat la Federația Educației Naționale și pârâții Consiliul Local M, Primăria, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se constată lipsa părților, pârâta recurentă solicitând judecarea cauzei și în lipsă.
Procedura de citare este îndeplinită legal.
Recursul este scutit de taxă de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care văzând că s-a solicitat judecarea și în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 Cod procedură civilă, instanța constată cauza în stare de judecată și o reține spre soluționare.
Instanța
Deliberând asupra recursurilor de față a constatat următoarele:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Timiș la 8 iulie 2008 sub nr. 6053/30, reclamantul Sindicatul Învățământului Preuniversitar T afiliat la Federația Educației Naționale a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local M și Primăria M - instituția Primarului, Școala cu clasele I-VIII M, solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care va pronunța, să oblige pârâții la plata retroactivă a salariului minim garantat prin contractul colectiv de muncă unic la nivel național 2007-2010 față de personalul din învățământ încadrat pe funcții, care îndeplinește condiția de a avea studii superioare, în conformitate cu prevederile art. 40 alin. 1 litera a și d, alin. 2 și alin. 4 din același contract, începând cu data de 1 ianuarie 2007 și până la pronunțarea sentinței, actualizată în funcție de rata inflației la data plății.
In motivarea acțiunii arată că deși art. 40 alin. 4 raportat la alin. 1 și 2 din pe anii 2007-2010 prevede salariile de bază minime brute pentru un program complet, contractul fiind aplicabil pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din țară, salariile plătite membrilor de sindicat sunt inferioare limitei minime instituite de art. 40.
In drept și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 112 cod procedură civilă, art. 283 alin. 1 litera c Codul Muncii, art. 67 din Legea nr. 168/1999, art. 28 din Legea sindicatelor nr. 54/2003, art. 41 alin. 2 și 5 din Constituția României, art. 2,3,40 din pe anii 2007-2010, art. 236 alin. 4, art. 241 alin. 1 lit. d și 243 Codul Muncii, art. 11 și art. 30 din Legea nr. 130/1996, art. 7,8,48 și 50 din Legea nr. 128/1997.
Prin sentința civilă nr. 3210 pronunțată la 9 octombrie 2008, instanța a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că potrivit dispozițiilor art. 40 alin. 1 din CCM la nivel național pe anii 2007-2010 se stabilesc coeficienții minimi de ierarhizare pentru următoarele categorii de salarați:
a) muncitori
- necalificați - 1
- calificați - 1,2
b) personal administrativ încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este
- liceală - 1,2
- postliceală - 1,25
c) personalul de specialitate încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este:
- școala de maiștri - 1,3
- studii superioare de scurtă durată - 1,5
d) personal încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este cea de studii superioare - 2,
acești coeficienți aplicându-se la salariul minim negociat pe unitate.
A mai reținut ca în conformitate cu dispozițiile art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații, instituțiile bugetare și că prin aceste contracte nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale; că potrivit art. 3 alin. 3 din pe anii 2007-2010, CCM se pot încheia și pentru salariații instituțiilor publice, cu precizarea că prin aceste contracte nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare și al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
A concluzionat că salariile fiind stabilite prin dispoziții legale de la care nu se poate deroga pe calea negocierii, acțiunea reclamantului este neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr. 3158 pronunțată la 2 octombrie 2008 de către Tribunalul Timiș în dosarul nr-, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâții să plătească reclamanților drepturile salariale neachitate reprezentând diferența dintre salariul de bază minim brut garantat prin contractul colectiv de muncă la nivel național și salariul plătit, sume actualizate cu indicele de inflație la momentul plății efective, a respins in rest acțiunea precizată.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că, prevederile Legii nr. 128/1997 nu există nici un articol in care să se arate cuantumul salariului minim de bază brut garantat in plată la nivelul ramurii de invatamant și că în speță nu devin aplicabile dispozițiile art. 12 din Legea nr. 130/1996 atâta timp cât legiuitorul nu a stabilit un nivel minim al salariului aplicabil personalului didactic care ocupă funcții pentru care condiția de pregătire este de studii superioare.
A reținut că prevederile art. 40 din contractul colectiv de muncă unic la nivel național nr- sunt aplicabile și personalului didactic din instituțiile publice, deci implicit și celui din cadrul Ministerului Educației Cercetării și T, relevanță având prevederea din art. 95 din Legea nr. 129/1997 care arata ca personalul de la toate nivelurile invatamântului are drepturi și obligații care decurg din legislația in vigoare, din statut, din carta universitară, precum și din prevederile contractului colectiv de muncă.
A mai reținut că părțile nu au negociat salariul minim pe unitate la care să se aplice coeficientul de ierarhizare prevăzut de art. 40 alin. 1 și că în conformitate cu dispozițiile art. 238 alin. 2 Codul Muncii, contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractul colectiv de muncă, coeficientul de ierarhizare urmând a se aplica la salariul de bază minim stabilit prin contractul colectiv de muncă unic la nivel național nr- și drept consecință remunerația părților reclamante are drept componență primară salariul de bază minim lunar.
Întrucât între momentul scadenței obligației de acordare a dreptului și momentul plății efective a avut loc un proces de erodare a leului, a apreciat că se impune actualizarea drepturilor salariale cu indicele de inflație.
Cererea de obligare a pârâților la plata daunelor interese a fost respinsă cu motivarea că prin actualizarea sumelor cu indicele de inflație, reclamanților le-a fost reparat prejudiciul produs.
In termen legal, împotriva sentinței civile menționate mai sus, declarat recurs Școala cu cl.I-VIII
Arata ca reclamanții sunt angajați in instituții de învățământ și sunt salarizați potrivit OUG nr. 8/2000, lege specială aplicabilă acestei categorii de personal, care in art. 1 alin. 4 prevede ca valoarea coeficientului de multiplicare 1.oo se stabilește anual prin hotărâre a guvernului, după aprobarea legii bugetului de stat, in limita fondurilor alocate de la bugetul de stat pentru cheltuielile cu salariile, în vederea realizării obiectivelor, programelor și proiectelor stabilite; ca art. 3 alin. 2 din contractul colectiv de muncă prevede că contractele colective de muncă se pot încheia și pentru salariații instituțiilor publice, însă prin aceste contracte nu pot fi negociate clauze referitoare la drepturile a căror acordare și al căror cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, aceeași precizări fiind cuprinse și în art. 12 alin. 1 din Legea nr. 130/1996.
Față de prevederile art.1 alin.4 din OUG nr.8/2000 ale HG 18825/2006,ale art.2 și ale art.5 din Legea nr.154/1008, ale art.49 din Legea nr.128/1997, ale OG nr.10/2007 și ale OG 11/2007, cererea reclamantului este neîntemeiată, iar recurenta nu poate aplica contractul colectiv de muncă unic la nivel național deoarece drepturile salariale sunt stabilite prin dispoziții legale.
In drept, recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 cod procedură civilă coroborat cu art. 3041cod procedura civila.
Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor art. 304 pct. 9 coroborat cu art. 3041cod procedura civila, instanța a apreciat recursul întemeiat, urmând a-l admite cu următoarea motivare:
Începând cu anul bugetar 2007, prin art. 14 alin. 5 din Legea nr. 486/2006, dispoziție preluată și în Legea nr. 388/2007, fondurile necesare pentru finanțarea învățământului preuniversitar provenite de la bugetul de stat nu mai sunt repartizate consiliilor locale de către consiliile județene, ci de către directorul Direcției generale a finanțelor publice județene.
Potrivit art. 33 litera a din Normele metodologice privind finanțarea și administrarea unităților de învățământ preuniversitar de stat aprobate prin HG nr. 2192/30 noiembrie 2004, în procesul de fundamentare a deciziilor cu privire la volumul fondurilor alocate învățământului, în subordinea Ministerului Educației Cercetării și T funcționează Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Preuniversitar.
Acest organism consultativ propune spre aprobare nivelul costurilor standard corespunzătoare finanțării de bază a unităților din învățământ și întocmește un raport trimestrial/anual privind necesarul financiar din învățământul preuniversitar de stat, pe baza informațiilor centralizate transmise de către inspectoratele școlare județene.
Si consiliul local și primăria, prin primar, au calitate procesuala pasivă în cauză in condițiile in care potrivit art. 16 din aceleași norme metodologice, finanțarea unităților de invatamânt preuniversitar de stat se asigura din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale in a căror rază își desfășoară activitatea.
In mod greșit a apreciat instanța de fond ca in cauză sunt aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă unic la nivel național privind salariu de bază minim garantat brut negociat pentru personalul încadrat pe funcții pentru care este condiția de pregătire de a avea studii superioare este de 880 lei.
Art. 48 (1) din Legea nr. 128/1997 prevede că salariul personalului didactic se compune din salariul de bază, stabilit conform legii, și o parte variabilă constând în adaosuri, sporuri și alte drepturi salariale suplimentare. 2 al art. 48 prevede că drepturile salariale suplimentare, drepturile cu caracter social, alte drepturi și facilități ale personalului didactic auxiliar și nedidactic, al căror cuantum este stabilit de lege între limite maxime și minime, se negociază, în limitele legii prin contractul colectiv de muncă încheiate între angajatori și organizațiile sindicale reprezentative din învățământ potrivit legii.
Aceste dispoziții se coroborează cu cele ale art. 12 din Legea nr. 130/1996 care reglementează supremația legii în raport cu contractele colective de muncă, dispoziție care se regăsește și în art. 3 alin. 2 din contractul colectiv de muncă la nivel unic național pentru anii 2007-1010, care prevede că prin contractul colectiv de muncă nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Rezultă din coroborarea textelor legale menționate mai sus că în privința determinării salariilor de bază în învățământ, contractul colectiv de muncă la nivel național nu are aplicabilitate.
de bază ale personalului din învațamânt sunt stabilite prin OUG nr. 8/2000, valoarea coeficientului de multiplicare 1.00 fiind reglementată anual prin ordonanțe de guvern (OUG nr. 18/2005, OG nr. 4/2006, OG nr. 11/2007, OG nr. 15/2008).
Față de dispozițiile legale mai sus enunțate, având în vedere că salariile de bază ale personalului din învățământ sunt stabilite prin lege, neputând face obiectul negocierii, în baza art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, va modifica în tot sentința recurata in sensul că va respinge acțiunea formulată de către reclamantul Sindicatul Independent al Învățământului Preuniversitar T împotriva pârâților Școala cu cl.I-VIII M, Consiliul Local M și Primăria comunei M - Instituția Primarului.
PENRTU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
HOTARASTE:
Admite recursul declarat de către pârâta-recurentă Școala cu cl.I-VIII M împotriva sentinței civile nr. 3158 pronunțată la 2 octombrie 2008 de către Tribunalul Timiș în dosarul nr-, in contradictoriu cu reclamantul Sindicatul Învățământului Preuniversitar T, afiliat la Federația Educației Naționale și pârâții Consiliul Local M, Primăria
Modifică în tot sentința recurată menționată mai sus, în sensul că respinge acțiunea formulată de către reclamantul Sindicatul Învățământului Preuniversitar împotriva pârâților de obligare a pârâților Școala cu cl.I-VIII M, Consiliul Local M și Primăria comunei M - Instituția Primarului.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, 14 ianuarie 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
Cu opinie separată
Grefier,
Red.26.01.2009
Tehnored./26.01.09
2 ex.
Judecatori,
Motivarea opiniei separate
Am opinat în sensul respingerii recursului declarat de pârâta Școala cu clasele I-VIII cu sediul în -M, și a menținerii sentinței civile nr. 3158 pronunțată de Tribunalul Timiș, pentru următoarele considerente:
Prin dispozițiile art. 40 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național nr. 2895/21 din 29.12.2006 s-a stabilit că salariul de bază minim brut negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore în medie este de 440 lei începând cu 1.01.2007, iar pentru personalul încadrat pe funcții pentru care condiția de pregătire este cea de studii superioare, coeficientul minim de ierarhizare, este egal cu 2, deci de 880 începând cu 1.01.2007.
În art. 3 alin. 2 din Contract se arată că se pot încheia contracte colective de muncă și pentru salariații instituțiilor publice dar nu se pot negocia clauze referitoare la drepturile a căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale.
Prevederile acestor două articole din Contractul colectiv de muncă la nivel național trebuie interpretate prin raportare la prevederile Legii 130/1996 art. 8 cât și al Legii 53/2003, art. 239, în care se arată că prin dispoziții legale se poate stabili un cuantum minimal al drepturilor salariaților iar prevederile contractului colectiv de muncă se aplică tuturor salariaților indiferent dacă aceștia sunt din instituții publice sau din unități din sectorul particular.
Pe de altă parte, potrivit art. 13 din același act normativ părțile au obligația să precizeze în fiecare contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și de ramură de activitate, unitățile în cadrul cărora se aplică clauzele negociate.
Potrivit dispozițiilor art. 40 alin. 1 lit. d din Contractul colectiv de muncă unic la nivel național nr. 2895/29.12.2006 pe anii 2007-2010, cum părțile aflate în litigiu nu au negociat salariul minim pe unitate la care să se aplice coeficientul de ierarhizare prevăzut la alin. 1, dar cum, în conformitate cu disp. art. 238 alin. 2 din Codul Muncii, contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractul colectiv de muncă, coeficientul de ierarhizare se va aplica la salariul de bază minim brut stabilit prin Contractul colectiv de muncă unic la nivel național.
De altfel, în Anexa 7 Contractului Colectiv de Muncă, Ministerul Educației și Cercetării figurează ca parte semnatară, iar în Anexa 4 părțile au stabilit lista ramurilor pentru care se vor încheia contracte colective de muncă la pct. 27 figurând ramura învățământ cu un număr de 115 835 de salariați, iar convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, trebuind a fi executate cu bună-credință, așa cum dispun dispozițiile art. 969 alin. 1 cod civil și respectiv art. 970 alin.1 Cod civil.
Pe de altă parte, în Legea nr. 128/1997 nu există nici un articol în care să se arate cuantumul salariului minim de bază brut garantat în plată la nivelul ramurii învățământ, astfel că nu devin aplicabile dispozițiile art. 12 din Legea 130/1996 atâta timp cât legiuitorul nu a stabilit un nivel minim al salariului aplicabil personalului didactic ce ocupă funcții pentru care condiția de pregătire este de studii superioare.
În altă ordine de idei, cu privire la stabilirea existenței sau inexistenței pretențiilor reclamantului, prin neacordarea drepturilor salariale cuvenite, conform dispozițiilor legale ale art. 40 din contractul colectiv de muncă pe anii 2007-2010, trebuie cercetată situația în care se găsesc membrii de sindicat (personal din învățământul preuniversitar) în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Nu poate fi reținut ca refuz al acordării drepturilor negociate și stabilite în Contractul colectiv de muncă unic la nivel național pe anii 2007-2010 dispozițiile art. 12 din Legea nr. 130/1996, având în vedere Directiva 2000/CE/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare; în sens contrar s-ar încălca și dispozițiile Constituției care prevăd că "dacă există neconcordanță între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile".
De asemenea, în materia dreptului muncii, Contractul colectiv de muncă unic la nivel național reprezintă izvor de drept și dispozițiile sale produc efecte directe în planul drepturilor și obligațiilor părților contractului individual de muncă, chiar dacă prevederile respective nu au fost cuprinse în contractul individual de muncă.
Judecător,
Red:
:
26.01.2009
Președinte:Carmen PârvulescuJudecători:Carmen Pârvulescu, Ioan Jivan, Vasilica Sandovici
