Solicitare plata drepturi banesti. Jurisprudenta. Decizia 6269/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
Format vechi nr.3141/2009
ROMANIA
CURTEA DE APEL B
SECTIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILA NR. 6269/
Ședința publică de la 04 noiembrie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Farmathy Amelia
JUDECĂTOR 2: Rotaru Florentina Gabriela
JUDECĂTOR 3: Cristescu
GREFIER
*********************
Pe rol fiind pronunțarea asupra cererii de recurs formulată de recurenții, a, a, G, -, scu, R, C, escu -, ia, G, G, escu, -, escu, (fostă ), șiîmpotriva sentinței civile nr.1799 din data de 04.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.33547/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimațiiCurtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice,având ca obiect:"drepturi bănești - primă de vacanță 2001- 2007".
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică de la 28 octombrie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunțarea la data de 04 noiembrie 2009, când a dat următoarea decizie.
CURTEA,
Prin recursul înregistrat pe rolul Curții de Apel București - Secția a VII-a Civilă și pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale la data de 11.05.2009, recurenții-reclamanți, a, a, G, -, scu, R, C, escu -, ia, G, G, escu, -, escu, (fostă ), și au criticat sentința civilă nr.1799/04.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.33547/3/LM/2008, arătând că aceasta nu e motivată în privința admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală prin prisma unei interpretări eronate a textelor de lege, dispozițiile art.35 alin.2 din Legea nr.188/1999 fiind aplicabile și pentru controlorii financiari, angajați ai Curții de Conturi.
În drept, recurenții-reclamanți nu și-au întemeiat recursul prin raportare la dispozițiile art.304 și art.3041Cod pr.civilă, dar, invocând dispozițiile art.312 Cod pr.civilă, au solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate, admiterea acțiunii și a cererii de chemare în garanție.
Intimata Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.
Asupra acestuia, Curtea reține următoarele:
Potrivit dispozițiilor art.304 pct.7 Cod pr.civilă cu referire la dispozițiile art.312 alin.3 Cod pr.civilă, în cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, instanța de control judiciar este în măsură, verificând veridicitatea acestei susțineri, să procedeze la modificarea sentinței recurate, iar nu la casarea acesteia.
În privința celorlalte critici expuse în cererea de recurs, Curtea, exercitându-și rolul activ, subsumează aceste critici motivului de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod pr.civilă.
În considerentele sentinței recurate, tribunalul nu a detaliat care este motivul pentru care excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost admisă pentru perioada cuprinsă între 2001 și 09.09.2005.
Raportat la circumstanțele concrete ale speței, soluția asupra căreia instanța de fond s-a oprit este legală în considerarea următoarelor argumente:
Recurenții susțin că prin acte normative succesive dreptul la plata primelor a fost suspendat în perioada 2001-2006,fiind vorba despre o situație de întrerupere a curgerii termenului de prescripție reglementat de dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Codul muncii (Legea nr.53/2003).
Un prim aspect este dat de imposibilitatea aplicării retroactive a dispozițiilor art.283 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003, pentru perioada cuprinsă între 2001 - ianuarie 2003, drepturile angajaților fiind reglementate de Legea nr.10/1972 (fostul Cod al muncii, abrogat prin Legea nr.53/2003) și de dispozițiile generale privind prescripția generală a dreptului la acțiune cuprinse în art.3 din Decretul nr.167/1998.
Atât în Legea nr.53/2003, pentru perioada ulterioară lunii ianuarie 2003, cât și în Decretul nr.167/1958, termenul de prescripție este de 3 ani, prescripția începând să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune conform dispozițiilor art.7 din Decretul nr.167/1958.
Dreptul material la acțiune pentru plata primelor s-a născut la momentul la care acestea ar fi fost prevăzute în lege pentru categoria profesională din care fac parte recurenții-reclamanți, indiferent de reglementările ulterioare care au suspendat plata primelor de vacanță.
Prin suspendare s-a amânat doar momentul plății, dar nu a fost afectată substanța dreptului, firește, în măsura în care un asemenea drept există. Nefiind afectată substanța dreptului, analiză pe care Curtea o face la nivelul abstract al posibilității plății unor sume peste termenul de prescripție, rezultă că dreptul a continuat să subziste pe toată durata suspendării, astfel încât persoanele care îl pretindeau aveau posibilitatea legală de a cere să fie recunoscut și pentru categoria controlorilor financiari, chiar dacă plata urma să se facă mai târziu, în concordanță cu actele normative care au prevăzut suspendarea plății acestor prime.
Doar recurenții-reclamanți cunosc cu precizie motivul pentru care au rămas în pasivitate în privința cererii de recunoaștere a dreptului la primă de vacanță până la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 10.04.2009, însă această atitudine le este imputabilă câtă vreme substanța dreptului s-ar fi născut odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.188/1999 și doar plata acestui drept a fost suspendat începând cu anul 2001-2006.
În toată această perioadă de timp până la introducerea cererii de chemare în judecată, termenul de prescripție de 3 ani, raportat atât la dispozițiile art.3 din decretul nr.167/1958, cât și la dispozițiile art.283 alin.1 lit.c din Legea nr.53/2003, a continuat să curgă, nefiind întrerupt, astfel cum susțin în mod eronat recurenții-reclamanți. Întreruperea cursului prescripției extinctive se poate constata doar în condițiile reglementate de dispozițiile art.16 alin.1 lit.a din Decretul nr.167/1958.
Măsura suspendării plății primelor a amânat termenul de exigibilitate al sumelor pretinse cu acest titlu, firește în măsura în care dreptul care justifică astfel de plăți nu este prescris.
Prin suspendare, legiuitorul nici nu a contestat, nici nu a recunoscut dreptul la prime, astfel cum încearcă să sugereze recurenții-reclamanți, ci doar a amânat termenul de exigibilitate al plății acestor drepturi. Prin urmare, suspendarea plății acestor prime este o măsură neutră din perspectiva curgerii termenului de prescripție de 3 ani raportat la dreptul însuși, respectiv la dreptul de a beneficia de aceste prime de concediu, drept distinct în substanța sa juridică de relevanța pecuniară acoperită doar prin plata efectivă a unor astfel de drepturi.
Curtea subliniază încă o dată în încheierea motivării soluției privind prescripția dreptului material la acțiune că analiza raportată la această chestiune prealabilă are în vedere aspectele pur teoretice, respectiv inexistența legăturii dintre substanța dreptului invocat și măsura suspendării plății unui astfel de drept, întrucât, similar instanței de fond, apreciază că în concret acest drept nu a fost stabilit de legiuitor în favoarea categoriei profesionale din care fac parte recurenții-reclamanți.
Potrivit dispozițiilor art.35 alin.2 din Legea nr.188/1999 (în forma în vigoare la data expedierii cererii de chemare în judecată) funcționarii publici au dreptul, pe lângă indemnizația de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna plecării în concediu.
Dispozițiile cuprinse în Anexa III a Legii nr.154/1998 nu fac referiri la tratamentul salarial aplicabil controlorilor financiari.
Drepturile salariale ale acestora au fost stabilite prin OUG nr.160/2000, aprobată ulterior prin Legea nr.71/2001. Verificând conținutul OUG nr.160/2000, în forma în vigoare la data de 10.09.2005, Curtea reține că actul normativ mai sus identificat nu stabilește un drept al controlorilor financiari la acordarea primei de concediu.
Mai mult decât atât, în art.6 alin.1 din OUG nr.160/2000 (în forma în vigoare la data de 10.09.2008), legiuitorul stipulează expres următoarele: "pe data aplicării prezentei ordonanțe de urgență, prevederile referitoare la salariul de merit, sporuri, indemnizații, stimulente prevăzute de Legea nr.50/1995 cu privire la salarizarea membrilor și personalului Curții de Conturi nu mai sunt aplicabile funcțiilor de specialitate specifice Curții de Conturi". O prevedere similară se regăsește și în forma ordonanței de la data de 10.09.2005. Pe cale de consecință, orice referire a recurenților-reclamanți la dispozițiile Legii nr.50/1995 este nefondată față de dispozițiile exprese prevăzute în OUG nr.160/2000.
Conform dispozițiilor art.6 din Legea nr.94/1992 salarizarea personalului Curții de Conturi se realizează potrivit legii.
Până la momentul intrării în vigoare a OUG nr.160/2000, dar anterior momentului de la care curge termenul general de prescripție pentru pretențiile formulate, respectiv 10.09.2005, salarizarea personalului Curții de Conturi a fost reglementată de dispozițiile Legii nr.50/1995.
Nici în Legea nr.50/1995 care reglementează salarizarea membrilor și personalului Curții de Conturi nu se regăsesc trimiteri la existența unui drept de acordare a unei prime de concediu.
Cu atât mai puțin se poate susține, raportat la dispozițiile legale expuse în cererea de recurs, că există o asimilare între controlorii financiari și funcționarii publici.
Nicio dispoziție legală nu prevede această asimilare în privința drepturilor salariale între funcționarii publici și controlorii financiari.
Chiar dacă există posibilitatea ca ambele categorii să fie supuse acelorași incompatibilități și interdicții, o astfel de împrejurare nu creează prin ea însăși, în lipsa unor prevederi legale exprese, vocația unor drepturi de natură salarială similare.
În ceea ce privește argumentul discriminării, se impun câteva precizări prin prisma jurisprudenței recente, cu caracter obligatoriu pentru instanțele judecătorești.
Potrivit Deciziei Curții Constituționale nr.818/2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din aceste dispoziții legale s-ar desprinde înțelesul potrivit căruia instanțele judecătorești ar avea competența de a crea norme juridice ca urmare a judecății.
Pornind de la această Decizie, obligatorie în privința interpretării textelor de lege mai sus amintite, Curtea reține că orice instanță, prin urmare și instanța de judecată din prezenta cauză nu este în măsură să creeze norme juridice și să confere drepturi acolo unde acestea nu există întrucât, într-o asemenea ipoteză, ar fi încălcate și depășite limitele prerogativelor puterii judecătorești.
Curtea nu contestă că situația drepturilor salariale diferite pentru categorii de personal bugetar supus acelorași interdicții și incompatibilități ar putea fi privită ca inechitabilă, dar o asemenea împrejurare nu poate conduce la crearea de către instanțe a unor norme juridice. Pentru a nu lăsa nesancționat eventualul abuz în privința unei salarizări inechitabile, decizia Curții Constituționale nu ar trebui să împiedice instanțele să aprecieze asupra temeiniciei acordării unor despăgubiri, în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru angajații afectați de o salarizare inechitabilă. Doar în această manieră, instanțele nu își depășesc atribuțiile, nu edictează, nu modifică sau înlocuiesc norme juridice în vigoare, permițând menținerea unui echilibru reciproc între cele trei puteri în stat și accesul liber și efectiv al oricărui cetățean în justiție.
Din cuprinsul cererii de chemare în judecată se desprinde cu claritate obiectul acțiunii, respectiv acordarea primelor de vacanță, pretenție ce nu are niciun fundament juridic, neexistând o dispoziție legală expresă în sensul acordării unor asemenea drepturi controlorilor financiari, în condițiile în care nivelul salariilor și toate celelalte elemente ale drepturilor pecuniare pentru salariații bugetari se stabilesc prin lege, intimații-reclamanți nefăcând excepție.
Având în vedere ansamblul argumentelor mai sus expuse, Curtea, în temeiul dispozițiilor art.312 Cod pr.civilă, va respinge ca nefondat recursul.
PENTU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții, a, a, G, -, scu, R, C, escu -, ia, G, G, escu, -, escu, (fostă ), șiîmpotriva sentinței civile nr.1799 din data de 04.03.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.33547/3/LM/2008, în contradictoriu cu intimațiiCurtea de Conturi a României și Ministerul Finanțelor Publice.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi, 04.11.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
Red.
Dact.LG/2 ex./16.11.2009
Jud.fond:;
Președinte:Farmathy AmeliaJudecători:Farmathy Amelia, Rotaru Florentina Gabriela, Cristescu
