Speta drept civil. Decizia 219/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
PRECUM ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 219/
Ședința publică din data de 30 septembrie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 2: Daniela Petrovici
Grefier - - -
S-a luat în examinare apelul civil formulat de reclamantul, domiciliat în satul, comuna, județul T, împotriva sentinței civile nr. 615 din 10 aprilie 2009 pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul pârâtSTATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, sector 5, având ca obiect daune morale.
Dezbaterile asupra apelului au avut loc în ședința publică din data de 16 septembrie 2009 și au fost consemnate în încheierea de amânare a pronunțării din acea dată, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispozițiilor art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea asupra cauzei la datele de 23 septembrie 2009 și 30 septembrie 2009.
CURTEA
Asupra apelului civil de față;
Printr-o cerere formulată la 15 noiembrie 2007 și depusă la Tribunalul Tulcea reclamantul a solicitat să se constate, în contradictoriu cu Serviciul Român de Informații, că între anii 1980-1989
i-au fost îngrădite libertatea de circulație, dreptul la justiție, dreptul la gândire și la informație.
În motivarea cererii reclamantul a arătat că în anul 1980 depus la Serviciul Pașapoarte al Județului Toc erere de plecare definitivă din țară, fapt ce a atras numeroase persecuții și îngrădiri ale unor drepturi care îi erau garantate, formându-i-se dosar informativ pentru că este adventist de ziua a șaptea și pentru că audia știrile postului de radio Europa Liberă, fiind învinuit apoi de cele mai grave infracțiuni - atentat care pune în pericol securitatea statului, mărturie mincinoasă, ofensă adusă autorității de stat - cu scopul de a fi privat de libertate.
Ulterior, prin precizările depuse la termenul din 19 iunie 2008, reclamantul a solicitat obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata daunelor morale în sumă de 500.000 euro pentru încălcarea drepturilor și libertăților prevăzute de Convenția europeană a drepturilor
omului, respectiv îngrădirea libertății și vieții private prin întocmirea dosarului de urmărire informativă, limitarea dreptului la emigrare și la gândire, indicând ca temei al cererii sale art. 14 alin. 1 și 5 Cod procedură penală și apoi art. 21 alin. 1 din Constituția României și art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Reclamantul a renunțat la judecată în cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, instanța luând act de această renunțare prin încheierea din 06 martie 2009.
Prin sentința civilă nr. 615 din 10 aprilie 2009 Tribunalul Tulceaa respins ca nefondată cererea reclamantului.
În considerentele hotărârii tribunalul a reținut că Statul Român nu poate fi obligat la repararea prejudiciului moral suferit de reclamant ca urmare a unei fapte ilicite câtă vreme reclamantul nu a indicat care este fapta ilicită și culpabilă a Statului Român și nici nu s-a făcut dovada vreunei erori judiciare săvârșite în procesele penale care să dea dreptul la reparare.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul care a susținut că în mod greșit i-a fost respinsă acțiunea formulată în temeiul art. 21 alin. 1 din Constituție și art. 13 din CEDO deoarece a depus dovezi suficiente în susținerea cererii privind îngrădirea dreptul la gândire din cauza opiniilor sale religioase.
Examinând legalitatea sentinței pronunțate în raport cu criticile formulate de reclamant, instanța constată că apelul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Prin cererea formulată reclamantul a solicitat să se recunoască faptul că, în perioada anterioară evenimentelor petrecute în România în decembrie 1989, Statul Român, prin organele sale de securitate, i-au încălcat o serie de drepturi fundamentale, respectiv dreptul la liberă circulație, dreptul la justiție, dreptul la gândire și la informație și a solicitat să-i fie reparate daunele produse prin aceste încălcări, cuantificate de reclamant la 500.000 euro.
Deși temeiul juridic invocat de reclamant, respectiv art. 21 alin. 1 din Constituție - accesul la justiție - și art. 13 din CEDO - dreptul la un recurs efectiv - nu susține în fond dreptul afirmat ci doar dreptul reclamantului de a se adresa unei instanțe care să-i examineze pe fond cererea, temeiul juridic arătat de reclamant nu este obligatoriu pentru instanță, în virtutea dispozițiilor art. 129 Cod procedură civilă care consacră principiul rolului activ al judecătorului instanța fiind aceea care trebuie să dea acțiunii calificarea juridică exactă și în funcție de aceasta să verifice condițiile de admisibilitate a cererii.
Cu privire la existența unei ingerințe în dreptul reclamantului la liberă circulație, la justiție, în dreptul la gândire și la informație instanța este competentă să se pronunțe atât în virtutea art. 21 alin. 1 din Constituție și art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, dar și în virtutea dispozițiilor art. 1 și 54 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și juridice, precum și a dispozițiilor Legii nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Chiar dacă ultimul act normativ invocat nu era în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată și nici la momentul soluționării cauzei în primă instanță, incidența acestuia în speța de față este evidentă în condițiile în care prin acesta se urmărește acordarea unor reparații persoanelor care au suferit măsuri abuzive pentru manifestarea opiniilor și convingerilor lor politice considerate o împotrivire față de regimul totalitar instaurat la 6 martie 1945.
Instanța observă că deși prin Legea nr. 221/2009 s-a dorit repararea unor abuzuri mai grave săvârșite asupra cetățenilor români, respectiv condamnări penale și sancțiuni administrative ca dislocarea și stabilirea de domiciliu obligatoriu, internarea în unități și colonii de muncă, stabilirea de loc de muncă obligatoriu, ea recunoaște totuși la această epocă faptul că au avut loc încălcări ale unor drepturi și libertăți manifestate și sub alte forme (art. 4 alin. 2), toate măsurile abuzive având scopul susținerii și consolidării regimului politic comunist.
Instanța nu poate să nu remarce împrejurarea că Legea nr. 221/2009 a fost adoptată după Președintelui României privind Condamnarea, din 18 decembrie 2006, în care se propuneau o serie de măsuri legislative menite să transforme condamnarea comunismului dintr-o manieră declarativă într-o realitate juridică cu efecte clare.
Intenția statului român de a identifica abuzurile săvârșite în perioada regimului comunist în legătură cu drepturile fundamentale ale omului și victimele acestor abuzuri, în vederea adoptării unor acte sau măsuri cu scop reparatoriu, s-a concretizat și prin înființarea Institutului de Investigare a Crimelor în România, prin HG 1724/2005, al cărui scop este, printre altele, și acela de a efectua demersurile legale pentru obținerea reparațiilor morale și materiale de către victimele regimului comunist și ale fostei Securități (art. 3 alin. 1 lit. i).
Actele normative sus menționate, la care se adaugă și altele (ex. Decret-Lege nr. 118 din 30 martie 1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum și celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri; Ordonanța de Urgență nr. 24 din 5 martie 2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității) afirmă deci, în prezent, că în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securității statului, parte a poliției politice, o permanentă teroare împotriva cetățenilor țării, drepturilor și libertăților lor fundamentale și că prin aceste acte se încearcă o reparație prin obținerea unor satisfacții morale ori materiale acordate celor care au fost victimele comunismului.
Reclamantul afirmă prin cererea adresată instanței că a fost o victimă a regimului comunist din România, prin încălcarea libertății sale de circulație, a dreptului la justiție, a dreptul la gândire și la informație, susținând că potrivit documentelor obținute de la. a fost ținut permanent sub observație de către organele de securitate, fiind bănuit de fapte ilegale pe care nu le-a comis - trecerea frauduloasă a frontierei de stat; confecționarea de cartușe și arme artizanale; acțiuni
de atentat care pun în pericol securitatea statului; ofensă adusă organelor de stat; mărturie mincinoasă.
Instanța constată din probele administrate de reclamant, respectiv copiile documentelor eliberate de că, după ce a depus în februarie 1980 o cerere de plecare definitivă din România, reclamantul și familia acestuia s-au aflat permanent sub supravegherea organelor de miliție și de securitate, până în anul 1989, rapoartele întocmite în legătură cu activitatea de urmărire evidențiind încercarea agenților de securitate de intimidare a reclamantului, de compromitere sa printre vecinii și prietenii săi și chiar în fața familiei sale, în scopul de a-l determina să renunțe la intenția de a părăsi țara și de a-i anihila orice intenție cu privire la mutarea domiciliului său în altă țară, intenție care era considerată defăimătoare la adresa regimului comunist din România pentru că prin manifestarea acestei intenții se nega, indirect, existența democrației și a bunăstării poporului, proclamate de partidul comunist și de organele statului.
Deși România ratificase din anul 1974 Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care în art. 12 stipulează că "orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv propria sa țară" și promova la nivel declarativ drepturile și libertățile înscrise în Declarația universală a drepturilor omului care, prin art. 13, afirmă că "orice persoană are dreptul de a părăsi orice țară, inclusiv a sa, și de a reveni în țara sa", solicitarea reclamantului de a i se permite să emigreze în Australia, după o primă avizare favorabilă în decembrie1982, a fost ulterior respinsă.
dreptului reclamantului de pleca din România nu a fost justificat ca o măsură necesară pentru a ocroti securitatea națională, ordinea publică, sănătatea ori moralitatea publica sau drepturile si libertățile altora, ci pentru că s-a considerat că prin afirmarea dreptului de alegere a domiciliului în altă țară reclamantul are "o activitate ostilă, dușmănoasă" regimului politic de la acea vreme pe care o manifesta "sub acoperirea cultului adventist de ziua a șaptea - reformat".
Înscrisurile prezentate de reclamant susțin astfel concluzia că în mod abuziv în perioada 1980-1989 reclamantului i-a fost încălcat un drept fundamental, dreptul la liberă circulație și dreptul de a-și alege domiciliul, care se regăsesc în prezent afirmate în art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.
Instanța nu poate reține și încălcarea celorlalte drepturi reclamate prin cererea de chemare în judecată, respectiv dreptul la justiție, dreptul la gândire și la informație pentru că din documentele prezentate de reclamant nu rezultă că acesta a fost împiedicat în vreun fel să obțină la acea dată recunoașterea dreptului său în justiție ori că a încercat să obțină informații care i-au fost refuzate.
Decretul nr. 31/1954 și Legea nr. 221/2009permit o reparare pecuniară a prejudiciilor morale suferite.
Reclamantul afirmă că pentru încălcarea drepturilor sale i se cuvin despăgubiri de 500.000 euro.
Instanța nu faptul că reclamantul a suferit un prejudiciu nepatrimonial prin încălcarea de către autoritățile comuniste a dreptului său de a-și
stabili domiciliul în altă țară, dar nu poate să nu observe că reclamantul nu a adus nici o dovadă a vătămărilor cauzate prin încălcarea acestui drept, respectiv consecințele negative suferite de reclamant pe plan psihic, implicațiile acestora în viața sa socială.
De aceea, recunoașterea încălcării și acordarea unor despăgubiri în cuantum de 100 euro sunt apreciate ca echitabile și reprezintă o satisfacție suficientă acordată reclamantului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul civil formulat de reclamantul, domiciliat în satul, comuna, județul T, împotriva sentinței civile nr. 615 din 10 aprilie 2009 pronunțate de Tribunalul Tulcea în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul pârâtSTATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în B,-, sector 5, sector 5.
Schimbă în parte sentința apelată în sensul că admite în parte cererea.
Constată că reclamantului i-a fost îngrădit dreptul la liberă circulație în perioada 1980-1989.
Obligă Ministerul Finanțelor pentru Statul Român să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plății a sumei de 100 lei.
Menține restul dispozițiilor sentinței.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 30 septembrie 2009.
Președinte, Judecător,
- - - -
Grefier,
- -
Jud. fond -
Red./dact. dec. apel jud. -/13.11.2009
dispozitiv gref. -
6 ex./13.11.2009
Președinte:Mihaela PopoacăJudecători:Mihaela Popoacă, Daniela Petrovici
