Speta drept civil. Sentința 4/2008. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- SENTINȚA NR. 4/F-CM
Ședința publică din 16 Iulie 2008
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Paulina Ghimișliu JUDECĂTOR 2: Paula Andrada Coțovanu Daniel
Judecător: --- -
Asistent judiciar: -
Asistent judiciar:
Grefier:
S-a luat în examinare, pentru soluționare, în primă instanță, acțiunea formulată de reclamanta, cu domiciliul ales la Curtea de APEL PITEȘTI, în-, județul A, în contradictoriu cu pârâții CURTEA DE APEL PITEȘTI, în-, județul A, MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B,-, sector 5, STATUL ROMÂN, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, cu sediul în B,-, sector 5, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5 și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A-SERVICIUL TREZORERIE, cu sediul în Pitești,-, județul A, având ca obiect plata drepturilor salariale în mod direct, în numerar, iar nu prin metoda contului bancar.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile, respectiv reclamanta și pârâții Curtea de APEL PITEȘTI, Ministerul Justiției, Statul Român, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice A-serviciul Trezorerie.
Procedura este legal îndeplinită.
Acțiunea este scutită de plata taxei judiciare de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier ul de ședință, după care:
Curtea constată cauza în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra ei.
CURTEA,
Asupra acțiunii civile de față:
Constată că, la data de 23.06.2008, reclamanta - a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții: Curtea de APEL PITEȘTI, Ministerul Justiției, Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice A - Serviciul de Trezorerie, să fie obligați aceștia a-i face plata drepturilor salariale în mod direct, în numerar, iar nu prin metoda contului bancar.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, urmare a edictării nr.HG1104/2007 și a nr.OUG149/2007, prin care se recomandă la art.5, ca ministerele, celelalte organe de specialitate ale autorității publice centrale și locale, precum și instituțiile publice din subordinea acestora, indiferent de sistemul de finanțare, să ia măsurile necesare pentru plata drepturilor salariale ale personalului prin intermediul cardurilor, începând cu luna aprilie a anului 2008, nu i-au mai fost plătite în mod direct, în numerar, sumele cuvenite ca remunerație a pe care o desfășoară în funcția de judecător.
Reclamanta și-a întemeiat refuzul pe inexistența unei norme legale de natură a-i impune acceptarea unei astfel modalități de plată, nr.HG1104/2007 și nr.OUG149/2007 cuprinzând numai o recomandare în acest sens.
O astfel de impunere i-ar încălca reclamantei dreptul de proprietate asupra sumelor ce i se datorează cu titlu de plată a, potrivit art.39 alin.9 din Codul muncii, care se plătesc în condițiile art.162 alin.1 din același cod direct titularului sau persoanei împuternicite de acesta, alin.2 al art.161 statuând că plata salariului prin virament într-un cont bancar este un drept al salariatului, iar nu o obligație.
Potrivit art.41 alin.1 din Constituția României, dreptul fundamental la muncă nu poate fi îngrădit, prin urmare, asupra echivalentului bănesc al prestate, drept de aceeași natură, se poate legifera doar prin lege organică.
În acest sens, având în vedere dispozițiile art.4 din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, art.108 din Constituția României, art.115 din aceeași lege fundamentală, în privința dreptului fundamental la plata salariului sus-menționat, Guvernul nu era abilitat să emită ordonanțe de urgență.
De asemenea, controlul legalității unor dispoziții cuprinse în ordonanțe de urgență adoptate cu depășirea competențelor Guvernului poate fi făcut și de instanțele judecătorești în aprecierea regularității actului de abrogare și a stabilirii aplicabilității în continuare a normei abrogate, astfel cum s-a statuat de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia în interesul legii nr.21 din 10 martie 2008.
Mai mult, în situația de față, Guvernul nu a înțeles să abroge actele normative ce reglementează raporturile de muncă, prin urmare, orice interferență a puterii executive prin care s-a luat, față de reclamantă, măsura interpunerii unui comerciant între aceasta și suma ce i se datorează din raportul de muncă constituie o atingere gravă a autorității funcției și o încălcare a dreptului său de proprietate, precum și a libertății contractuale care presupune nu numai libertatea de a contracta, ci și aceea de a nu contracta.
Pe de altă parte, reclamanta invocă accesul nelimitat al eventualului comerciant la situația contului pe care îl administrează, cu încălcarea garanției de confidențialitate prevăzută de art.158 alin.1 din Codul muncii, plata prin intermediul cardului bancar neputând fi considerată o plată directă care să presupună numărarea și înmânarea sumelor de către angajator direct în mâinile angajatului sau ale împuternicitului acestuia.
Deosebit, reclamanta a invocat și încălcarea prevederilor internaționale, respectiv a Convenției nr.95/1949 privind protecția salariului, ratificată de România prin Decretul nr.248/1973, a Pactului Internațional privind drepturile economice și civile și a Cartei sociale europene ratificată prin Legea nr.95/1999 precum și a prevederilor Protocolului nr.1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Nu în ultimul rând, dirijarea salariaților către o anumită instituție bancară privată este o practică declarată ilegitimă, de reglementările comunitare, și interzisă prin dispozițiile art.7 din nr.OUG149/2007, a Legii nr.21/1996 și prevederile art.87-89 din Tratatul Uniunii Europene (actual 107-109).
În acest sens, a decis că este ajutor de stat ilicit favorizarea directă sau indirectă a unui întreprinzător comercial privat, în cazul caracterul OUG ilicit constând în acordarea de subvenții pe calea indirectă a dirijării salariilor în contul băncilor comerciale.
Un asemenea procedeu constituie o susținere statală a practicii băncilor de a impune în mod unilateral și de pe o poziție de putere consumatorului, comisioane și condiții pe care acesta nu le poate negocia.
În sfârșit, reclamanta a invocat discriminarea față de alte puteri în stat, susținând că prin Ordinul nr.938/26 martie 2008, pentru aprobarea categoriilor de instituții publice cu sediul în municipii și orașe care sunt exceptate de la prevederile nr.OUG149/2007 privind aprobarea unor măsuri în domeniul finanțelor publice, la art.1 se aprobă categoriile de instituții publice cu sediul în municipii și orașe care sunt exceptate de la prevederile ordonanței, prevăzute în anexa care face parte integrantă din ordin și printre care în mod nejustificat nu se situează membrii puterii judecătorești.
În susținerea acțiunii, reclamanta a depus la dosarul cauzei înscrisuri: Decretul nr.284/1973 pentru ratificarea unor convenții ale Organizației Internaționale a, Convenția nr.95 din 01 iulie 1949 privind protecția salariului, extras din versiunea consolidată a Tratatului Uniunii Europene, Secțiunea 2 - Ajutoarele de stat, Decizia nr.21 din 10 martie 2008 Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, Legea nr.30/1994 privind ratificarea Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și a Protocoalelor adiționale la această convenție, nr.OUG149/2007, nr.OUG37/2008, Ordinul nr.938/2008 al Ministerului Economiei și Finanțelor, cererea adresată Curții de APEL PITEȘTI și două solicitări adresate Curții de APEL PITEȘTI, însoțite de adresa nr.69679/2 din 13.06.2008 a Ministerului Justiției (4-19).
Pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și A au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, pentru aceea că opinia reclamantei, referitoare la introducerea în cauză a Ministerului Economiei și Finanțelor în calitate de pârât, este eronată, fiind confundat acesta cu Statul Român sau cu bugetul de stat.
În realitate, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor este acela de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite, precum și a proiectelor bugetelor locale, cu respectarea procedurii reglementate în art.19-35 din Legea finanțelor publice nr.500/2002.
Astfel, conform actului normativ sus-menționat, art.21 alin.1, ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare aprobate pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori secundari sau terțiari de credite, după caz, în raport cu sarcinile acestora, potrivit legii.
În speță, ordonator principal de credite al reclamantei nu este ministrul economiei și finanțelor.
Aceleași apărări au fost invocate și în ceea ce privește pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice
Pârâta Curtea de APEL PITEȘTIa solicitat, prin întâmpinare, respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.149/2007 privind aprobarea unor măsuri în domeniul finanțelor publice, care a abrogat nr.HG1104/2007 pentru introducerea sistemului modern de plată al salariilor, instituie obligația de trecere la plata drepturilor salariale prin intermediul cardurilor pentru instituțiile publice cu sedii în municipii și orașe începând cu 01.04.2008, urmărind evitarea depășirii deficitului bugetului general consolidat, diminuarea cheltuielilor determinate de asigurarea necesarului de numerar pentru plata drepturilor salariale pentru instituțiile publice din mediul și a cheltuielilor aferente transportului, pazei și procesării numerarului.
În condițiile utilizării cardurilor, plata salariilor constă în virament bancar și alimentarea conturilor de card ale salariaților, care devin titulari ai contului în care se virează salariul lunar, în temeiul unui contract liber încheiat între unitatea bancară și beneficiarul contului, reclamanta nefiind ținută de selectarea ordonatorului de credite în ceea ce privește instituția de credit care va efectua plățile prin intermediul cardului, ci poate opta pentru plata pe card prin intermediul altor instituții de credit decât cele selectate de ordonator.
Plata salariului reclamantei prin virament bancar nu nesocotește dispozițiile art.162 alin.1 din Codul muncii, nu încalcă statutul magistratului, confidențialitatea și protecția datelor personale și nu nesocotește prevederile art.164 din Codul muncii, întrucât drepturile salariale se plătesc direct titularului contului, iar pentru extragerea de numerar nu sunt percepute comisioane.
Măsurile de trecere la sistemele moderne de plată a salariilor sunt dublate de garanții legale, potrivit art.42 și urm. din Legea nr.161/2003, art.24 și urm. din Legea nr.365/2002 privind comerțul electronic.
Dreptul la salariu al reclamantei nu este afectat, cuantumul sumei de 17832 lei se află în prezent în contul 50.05 " de mandat și în depozit" deschis la Trezoreria Municipiului Pitești, suma fiind virată din contul "Cheltuieli de personal", pentru a se evita retragerea acestor disponibile în cont în ultima zi din lună.
Reclamanta este singurul magistrat care funcționează la Curtea de APEL PITEȘTI care nu s-a preocupat de alegerea unei instituții de credit prin care să fie efectuate plățile prevăzute la art.5 din nr.OUG149/2007, dând dovadă de o reticență nejustificată la sistemul modern de plată al salariilor pentru instituțiile publice.
Nu poate fi vorba de îngrădirea dreptului de proprietate al reclamantei, pentru că, așa cum s-a arătat mai sus, drepturile sale salariale sunt protejate într-un cont bancar, iar intrarea în posesia lor este doar o chestiune ce ține de voința reclamantei care, poate oricând să procure un card bancar.
Modalitatea de plată a drepturilor salariale prin intermediul cardurilor nu poate fi asimilată cu un "ajutor de stat", deoarece la momentul alimentării cardului, poate fi extrasă imediat în numerar întreaga sumă sau parțial, potrivit opțiunii fiecărui beneficiar de card.
De aceea, în cazul nr.OUG149/2007, nu se verifică susținerea reclamantei în sensul existenței indirecte a dirijării banilor de către băncile comerciale, întrucât nu aceste bănci sunt beneficiarele sumelor virate, ci titularii cardurilor respective.
Nu se verifică nici existența discriminării reclamantei față de alte puteri în stat, întrucât efectuarea acestor operațiuni prin intermediul unităților bancare este justificată, având în vedere abordarea principiului eficienței și al specializării, iar instituirea excepției prevăzute la art.8 din nr.OUG149/2007, se aplică doar din rațiuni de siguranță națională și protecția datelor cu caracter secret.
În apărare, pârâta Curtea de APEL PITEȘTIa depus la dosarul cauzei, înscrisuri (36-46).
De asemenea, a depus întâmpinare și pârâtul Ministerul Justiției, solicitând respingerea acțiunii ca neîntemeiată pentru aceea că plata salariilor pentru personalul din sistemul justiției prin intermediul cardurilor are ca suport legal nr.HG1104/2007, obligația ministerelor, a celorlalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale, precum și a instituțiilor publice din subordinea acestora de a lua măsurile necesare pentru plata drepturilor salariale fiind prevăzută anterior și prin nr.HG1551/2001.
În esență, salariații devin titulari ai contului în care se virează salariul lunar în temeiul unui contract liber încheiat de către unitatea bancară și beneficiarul contului, salariații având posibilitatea de a opta pentru plata pe card a salariilor prin intermediul și altor instituții de credit decât cele selectate potrivit hotărârii de Guvern.
Plata salariilor prin virament bancar nu este o măsură de natură să încalce prevederile art.162 alin.1 din Codul muncii, nu încalcă statutul magistratului, confidențialitatea și protecția datelor personale și nu nesocotește prevederile art.164 din Codul muncii.
Trecerea către sistemul de plată a drepturilor salariale prin intermediul cardurilor a fost determinată de considerente care vizează în principal reducerea costurilor bugetare asociate asigurării numerarului aferent, modernizarea economică și favorizarea procesului de trecere la o societate predominantă fără numerar, fiind prevăzute în acest sens și o serie de garanții legale (art.42 și urm. din Legea nr.161/2003 și art.24 și urm. din Legea nr.365/2002 privind comerțul electronic).
Analizând actele și lucrările dosarului de fond, Curtea constată că acțiunea reclamantei este întemeiată, urmând a fi admisă, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:
Reclamanta - exercită activitatea de judecător în cadrul Curții de APEL PITEȘTI, fiind numită în funcția de magistrat prin Decret al Președintelui României, potrivit dispozițiilor art. 125 și 134 din Constituție și art. 31 din Legea nr. 303/2004 privind Statutul judecătorilor și procurorilor, republicată și modificată.
În virtutea funcției exercitate, este unanim acceptat de literatura de specialitate și de practica judiciară în materie că, reclamanta, în calitate de judecător constituie o categorie ă de personal, având menirea de a înfăptui puterea judecătorească.
Prin urmare, chiar dacă au existat polemici în legătură cu caracterul său tipic sau atipic, raportul juridic de muncă intervine între reclamantă și autoritatea din care face parte, respectiv puterea judecătorească, fiindu-i aplicabil Codul muncii aprobat prin Legea nr.53/2003, cu modificările ulterioare, potrivit art. 295 alin 2 din, ale cărui prevederi nu fac altceva decât să transpună, în materie, principiile fundamentale prevăzute de Constituția României și garanțiile oferite de aceasta în ceea ce privește dreptul la muncă și la plata echivalentului bănesc al prestate, cu respectarea deopotrivă a principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale, prevăzut de art.1 alin 4 din Constituție.
În derularea acestui raport atipic de muncă, pentru activitatea desfășurată, reclamanta are dreptul la o remunerație(îndemnizație) stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege, drepturile sale salariale neputând fi diminuate sau suspendate decât în cazurile prevăzute de Legea nr.303/2004 republicată și modificată, salarizarea judecătorilor și procurorilor fiind stabilită prin lege specială.
Din această perspectivă, astfel cum vom arăta în continuare, reclamantei nu-i sunt opozabile dispozițiile recentei nr.OUG149/2007, pe de o parte pentru că acesteia, în calitate de magistrat, nu-i poate fi impusă o astfel de obligație, iar pe de altă parte, mai ales pentru aceea că sus-numita ordonanță contravine prevederilor convențiilor internaționale în materia dreptului la care România este parte, precum și altor izvoare juridice de drept internațional care, ratificate fiind de România, fac parte din dreptul intern și se aplică în mod prioritar, în conformitate cu art.11 din Constituție.
În acest sens, alin. 2 și 3 ale textului susmenționat, statuează că, tatul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, iar tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
De asemenea, potrivit art.20 din legea fundamentală, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Reluând, în ceea ce privește primul argument, așa cum în mod corect susține reclamanta, aceasta desfășoară o activitate ce implică exercițiul autorității jurisdicționale, or, potrivit art. 126 din Constituția României, ustiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege, art. 133 conferind Consiliului Superior al Magistraturii rolul de garant al independenței justiției. În același sens sunt și dispozițiile art.1alin 1 și 2 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată.
Ministerul Justiției însă, face parte din administrația publică centrală de specialitate, fiind înființat și organizat potrivit legii-art.116 și urm. din Cap.V - Administrația publică - Constituția României și art.5 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată și în această calitate asigură buna organizare și administrare a justiției ca serviciu public.
rin urmare este lesne de observat că între reclamantă, în calitate de exponent al puterii judecătorești și pârâtul Ministerul Justiției, nu iau naștere raporturi juridice de muncă, nici măcar în formă atipică, astfel încât reclamanta să poată fi considerată,personal al ministerului" ci acesta din urmă, în calitate de ordonator principal de credite, reprezintă în fapt și în drept, doar o verigă intermediară între bugetul de stat care finanțează activitatea desfășurată de reclamantă, gestionând ugetul curților de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate și al judecătoriilor, în calitate de ordonator principal de credite.
, se impune a mai observa, pe lângă împrejurarea că ordonanța de urgență nu-i poate fi impusă reclamantei, că aceasta se dovedește a interveni în sfera unor drepturi fundamentale (dreptul la muncă și dreptul asupra echivalentului bănesc al ) în care orice modificare adusă trebuie să se producă în condițiile impuse de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în funcție de ierarhia lor, de categoria din care fac parte și de autoritatea publică competentă să le adopte, categoriile de acte normative și normele de competență privind adoptarea acestora fiind stabilite prin Constituția României republicată și prin celelalte legi.
Referitor la acest aspect, se va reține că, argumentul privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe de urgență în temeiul art.108 din Constituție, potrivit căruia ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în condițiile prevăzute de aceasta, nu poate fi primit deoarece delegarea legislativă de care vorbește art.115 din legea fundamentală, este limitată doar la domenii care nu fac obiectul legilor organice.
Or, potrivit alin.6 al aceluiași articol, ordonanțele de urgență nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituționale, nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și îndatoririle prevăzute de Constituție, drepturile electorale și nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică, prin urmare nu pot afecta dreptul la salariu care, ca și dreptul la muncă, reprezintă un drept fundamental reglementat de Constituție.
Reținând că nu este vorba de o depășire a atribuțiilor puterii judecătorești, în privința ordonanțelor de urgență adoptate cu depășirea competențelor Guvernului, Înalta Curte de Casație și Justiție a constatat prin Decizia în interesul legii nr.21/10 martie 2008 că instanțele judecătorești se pot pronunța asupra regularității actului de abrogare și a aplicabilității în continuare a normei abrogate în condițiile de mai sus, în virtutea principiului plenitudinii de jurisdicție în cauza cu a cărei soluționare au fost corect investite.
Cu atât mai mult, în speță se poate observa, că Guvernul nici măcar nu a abrogat actele normative ce reglementează desfășurarea raporturilor de muncă, modificându-le însă, așa cum s-a reținut mai sus, fără a avea abilitarea cerută de lege.
În ceea ce privește cel de-al doilea aspect, acela al neconcordanței nr.OUG149/2007 cu dreptul internațional aplicabil în speță, Curtea reține următoarele:
Potrivit art. 11 alin 1 și 2 din Constituția României, tatul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, făcând parte din dreptul intern.
De asemenea, în condițiile art. 20 din legea fundamentală, dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor (iar dreptul la muncă și la contraprestația acesteia este un astfel de drept, potrivit art. 41) vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
Principiul este subliniat și în art.292 al Codului muncii aprobat prin Legea nt.53/2003, astfel încât, legislația este armonizată permanent cu normele Uniunii Europene, cu convențiile și recomandările Organizației Internaționale a, cu normele dreptului internațional al, otrivit p. obligațiilor internaționale asumate de România.
Prevederile codului se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective, prin urmare și reclamantei, căreia îi sunt garantate drepturile întocmai ca oricărui alt salariat, inclusiv în ceea ce privește modalitatea de a-i fi remisă remunerația(îndemnizația) cuvenită.
În acest sens, se observă că, potrivit art. 154 din Codul muncii, contraprestația depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, și nu numai, așa cum am mai arătat, este garantată, ca și dreptul fundamental la muncă, fiecărui salariat, sub forma unui salariu exprimat în bani.
Salariul se plătește în bani cel puțin o dată pe lună, la data stabilită în contractul individual de muncă, în contractul colectiv de muncă aplicabil sau în regulamentul intern, după caz.
Plata salariului se poate efectua prin virament într-un cont bancar, în cazul în care această modalitate este prevăzută în contractul colectiv de muncă aplicabil, în caz contrar, salariatul are dreptul de a-i fi plătit salariuldirectsau prin intermediul unei persoane împuternicite de acesta, reieșind, din coroborarea art. 161 și art 162 din Codul muncii, că regula o reprezintă plata directă a salariului iar excepția o reprezintă plata prin intermediul unei persoane împuternicite, fie că ne referim la o persoană fizică, fie că este vorba de o persoană juridică de drept privat, astfel cum sunt instituțiile bancare la care face trimitere nr.OUG 149/2007.
Or, este evident că plata prin intermediul instituțiilor bancare nu reprezintă o plată directă, ci o plată fără numerar, prin intermediul conturilor unității care emite instrucțiuni către bancă, caracterizată prin:
- flux de înregistrări în conturi (transfer de fonduri) și flux de mesaje între părți conținând instrucțiuni de plată;
- diferență de timp între momentul inițierii și cel al finalizării plății;
- intervenția a cel puțin unei bănci pentru procesare.
În același sens evidențiat mai sus sunt și prevederile art.3, 5 și 6 din Convenția nr.95/1949 privind protecția salariului, ratificată de România prin Decretul nr.284/1973, reieșind că, plata salariului trebuie făcută direct beneficiarului sau, cu acceptul acestuia, prin alt procedeu, situațiile în care se ignoră consimțământul salariatului fiind circumstanțiate unor împrejurări speciale reflectate ca atare, ori când legislația sau contractul colectiv de muncă sau o hotărâre arbitrală impun contrariul.
În toate aceste cazuri, ca și în situația la care se referă alin 2 al art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale la această convenție, ratificată de România prin Legea nr.30/1994,proporționalitatea măsurii luate trebuie să fie de natură a justifica luarea acesteia, pentru a nu aduce atingere dreptului de proprietate, garantat salariatului, asupra sumei de bani reprezentând contraprestația.
În speță, se observă că, astfel cum susține și reclamanta, pârâții nu fac dovada existenței unei situații care să fie de natură justifica obiectiv încălcarea dreptului de proprietate reclamantei, consecințele negative la care face referire executivul în preambulul ordonanței de urgență fiind nu numai incerte ci și disproporționate față de prejudiciul cauzat reclamantei prin nesocotirea voinței sale de a-și primi direct, în numerar, îndemnizația.
Astfel, sub pretextul unor posibile consecințe negative, Guvernul României a luat măsura interpunerii unui comerciant între reclamantă, ca și creditor al sumei ce i se datorează din desfășurarea raportului de muncă și echivalentul bănesc al prestate, pe calea unei ordonanțe de urgență, legiferând pe această cale obligarea reclamantei de a intra în raporturi contractuale cu un comerciant.
Reclamantei i se impune astfel încheierea unui contract comercial care dă naștere la obligații din partea acesteia către o altă persoană de drept privat, deși reclamanta nu dorește să se angreneze într-un asemenea raport, iar libertatea contractuală, deopotrivă aplicabilă în materie comercială, ca și în materie civilă, presupune nu numai libertatea de a contracta, ci și libertatea de a nu contracta.
Se ajunge astfel, laconstrângerea salariatului de a accepta interpunerea unui terț, persoană juridică ce desfășoară acte de comerț, din cele la care fac referire art. 3 pct.11 și art 7 din Codul comercial, în raportul juridic de muncă existent, în scopul încasării salariului pe card bancar și la punerea la dispoziție societății bancare a unei de bani ce nu-i aparține acesteia, în baza vreunui raport juridic născut dintr-un contract liber încheiat cu proprietarul acesteia.
Justificările vizând pretinsa întărire a securității fiscale, precum și necesitățile date de menținerea la un nivel ridicat a cheltuielilor determinate atât de asigurarea necesarului de numerar pentru plata drepturilor salariale pentru instituțiile publice din mediul, prin intermediul cardurilor bancare, cât și de asigurarea cheltuielilor aferente transportului, pazei și procesării numerarului, cu care s-a fundamentat emiterea nr.OUG149/2007, nu se regăsesc în realitate, câtă vreme nu li se impune tuturor comercianților obligativitatea de a primi plăți prin intermediul cardurilor bancare, reclamanta fiind nevoită să utilizeze tot numerar, eliberat prin intermediul cardului bancar.
De asemenea, este general cunoscut că la nivelul instanței este asigurată paza sediului și a personalului, prin intermediul unui serviciu public de specialitate - jandarmeria, paza putând fi extinsă și asupra altor activități ale instanței (spre ex. transportul dosarelor între instanțe, transportul banilor destinați plății salariilor și a altor drepturi), astfel cum în mod justificat susține reclamanta.
În ceea ce privește personalul cu atribuții de plată a acestor, prin Regulamentul operațiunilor de casă din anul 1976, aprobat prin Decretul nr.209/1976, s-a prevăzut la art.2 că operațiile de încasări și plăți în numerar se efectuează de casieri, la unitățile care nu au această funcție prevăzută în statul de funcții, atribuțiile putând fi îndeplinite de o altă persoană împuternicită de conducătorul unității.
Împuternicirea de casier poate fi dată oricărei persoane încadrată în unitate, care îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a fi gestionar. Personalul cu atribuții de control financiar și contabil poate îndeplini atribuția de casier numai cu aprobarea expresă dată de ministere, celelalte organe centrale ori de comitetele executive ale consiliilor județene și ale municipiului B, în condițiile legii.
În virtutea acestui regulament, și Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești prevede, la art.53 alin.1, că grefierul-șef al judecătoriei are, printre alte atribuții, și pe aceea de a încasa și plăti drepturile salariale ale personalului judecătoriei.
Această atribuție, privită prin prisma specificului altor instanțe, tribunale și curți de apel, poate fi îndeplinită de primul-grefier, potrivit art.50 alin.5, ca atribuție de serviciu dată de președintele instanței, tot astfel cum această atribuție mai poate fi îndeplinită și de un salariat al personalului cu atribuții de control financiar ori de contabil, în condițiile cerute de sus-menționatul regulament.
În sfârșit, se impune a fi reținută și susținerea reclamantei, în sensul că modificarea legislativă vizată de nr.OUG149/2007, poate fi privită și ca unajutor de stat nelegalacordat cu încălcarea prevederilor Legii concurenței nr.21/1996 și, mai ales, a prevederilor art.87-89 din Tratatul de Instituire a Uniunii Europene.
Astfel, prin Acordul de asociere la Uniunea Europeană încheiat în anul 2003, în Capitolul 6 - Concurența, deschis în anul 2004 pentru negocieri și prin Legea concurenței nr.21/1996, România și-a asumat obligația de a respecta normele privindlibera concurență, în această materie, autoritățile române și mai ales instanțele judecătorești, având obligația, chiar înaintea aderării, de a aplica corect prevederile legii, în spiritul și conform cu interpretarea cristalizată la nivelul comunității europene.
Or, potrivit art.87-89 din Tratatul de Instituire a Uniunii Europene și legislației secundare adoptate în baza acestuia,ajutoarele acordate de state prin intermediul resurselor de stat sub orice formă, prin care sunt favorizate anumite întreprinderi, activități sau produse, sunt incompatibile cu piața comună.
Spre exemplu, a decis că este ajutor de stat ilicit dacă, printre altele, este favorizat direct sau indirect, un întreprinzător comercial privat, intervenția nelegală a statului apreciindu-se prin prisma scopului de a se crea un efect favorabil în bilanțul acelui comerciant, fără o prealabilă notificare a Comisiei.
În cazul aflată OUG în discuție în speță, caracterul ilicit ar consta în dirijarea salariilor în contul anumitor bănci comerciale, selectate de ordonatorii de credite, asigurându-le depozite bănești în detrimentul salariaților, care sunt lipsiți chiar și pentru un interval scurt de timp de salariul cuvenit și care, ulterior, pentru ridicarea salariului ori pentru efectuarea de plăți cu cardul pot fi obligați la plata unui comision în favoarea comerciantului.
Cei vătămați în drepturile legale asupra salariilor sunt în cele mai frecvente cazuri salariații, care, pe lângă faptul că nu le este permis să negocieze condițiile în care se va desfășura raportul juridic cu instituția bancară,impunându-li-se a semna un contract de adeziune ale cărui clauze nu pot fi negociate, uneori suportă și consecințele lipsei de protecție, fiind expuși fraudelor.
În acest sens, deja au devenit de notorietate situațiile în care, urmare a unor tentative de accesare neautorizată a conturilor de card de către terțe persoane, unitatea bancară a blocat în mod unilateral accesul titularului de card, pentru a perioadă nedeterminată, lipsindu-l de mijloace de subzistență.
În sfârșit, față de cele reținute mai sus, este de prisos a mai fi analizată susținerea reclamantei referitoare la discriminarea la care este expusă, în raport de alte categorii de personal exceptate de la incidența ordonanței.
În ceea ce privește excepția calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice A, aceasta este neîntemeiată, urmând a fi respinsă.
Este real că, potrivit nr.HG386/2007, în raporturile generatoare de drepturi și obligații în care Statul participă în mod nemijlocit, acesta este reprezentat prin Ministerul Economiei și Finanțelor, însă, nu e mai puțin adevărat că, Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă ca pârât și în nume propriu.
În conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare astfel că, fără contribuția acestui pârât, precum și a Direcției Generale a Finanțelor Publice A, prin intermediul căreia sumele vor fi virate ordonatorului secundar de credite, față de cererea având ca obiect plata sumelor ce reprezintă îndemnizația lunară cuvenită reclamantei, ambii pârâți au calitate procesuală pasivă.
Față de considerentele expuse mai sus, Curtea reține că acțiunea reclamantei este întemeiată, motiv pentru care, în baza art.39, art.161, art.162 raportat la art.291 din Codul muncii, o va admite și îi va obliga pe pârâți să plătească acesteia, în numerar, indemnizația corespunzătoare exercitării funcției de magistrat.
Va respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea formulată de reclamanta -, cu domiciliul ales la Curtea de APEL PITEȘTI, împotriva pârâților CURTEA DE APEL PITEȘTI, cu sediul în Pitești,-, județul A, MINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B,-, sector 5, STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B,-, sector 5, cod -, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu același sediu și DIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE A - SERVICIUL DE TREZORERIE, cu sediul în Pitești,-, județul
Obligă pe pârâți să plătească reclamantei, în numerar, indemnizația corespunzătoare exercitării funcției de magistrat.
Respinge excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Economiei și Finanțelor și Direcția Generală a Finanțelor Publice
Definitivă.
Cu drept de recurs, în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 16 iulie 2008, la Curtea de APEL PITEȘTI - Secția Civilă pentru cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale și pentru cauze cu Minori și de Familie.
Președinte, Judecător,
- - - - -
Asistent judiciar, Asistent judiciar,
-
Grefier,
Red.
Tehnored.
8 ex./21.07.2008
Președinte:Paulina GhimișliuJudecători:Paulina Ghimișliu, Paula Andrada Coțovanu Daniel
