Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 1039/2008. Curtea de Apel Oradea
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL ORADEA
- SECȚIA CIVILĂ MIXTĂ -
DOSAR nr-
Complet II recurs
DECIZIA CIVILĂ NR. 1039/R/2008
Ședința publică din 18 iunie 2008
PREȘEDINTE: Aurora Popa JUDECĂTOR 2: Maria Galeș
JUDECĂTOR 3: Dana Cigan
Judecător - -
Grefier - -
Pe rol, soluționarea recursurile civile declarate de recurenții pârâțiDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în O, str - nr. 3. județul în reprezentarea MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B, sector 5,- șiMINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B, sector 5, - în contradictoriu cu intimații reclamanți, C, -, -, -,, toți cu domiciliul ales la sediul Judecătoriei Oradea, P-cul, nr. 10, județ B și intimații pârâțiGUVERNUL ROMÂNIEI, cu sediul în B, sector 1, P-ța -, nr. 1, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, sector 1, P-ța -, nr. 1-3,CURTEA DE APEL ORADEA, cu sediul în O, P-cul, nr. 10, județul și TRIBUNALUL BIHOR, cu sediul în O, P-cul, nr. 10, județ B împotriva sentinței civile nr. 214/LM din 27 februarie 2008 pronunțată de TRIBUNALUL BIHOR; având ca obiect: drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică nu se prezintă nimeni.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, învederându-se instanței că recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru; s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 cod procedură civilă, după care:
CURTEA DE APEL
DELIBERÂND:
Asupra recursul civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. nr. 214/LM din 27 februarie 2008 pronunțată de TRIBUNALUL BIHOR s-a respins excepția de necompetență materială invocată de GUVERNUL ROMÂNIEI.
S-a admis excepția lipsei capacității procesuale invocată de GUVERNUL ROMÂNIEI și în consecință respinge acțiunea față de acesta.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
S-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISTRIMINĂRII.
S-a admis acțiunea formulată de reclamanții, C, -, -, -, în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL ORADEA, TRIBUNALUL BIHOR,MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR,CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII și în consecință:
Au fost obligați pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL ORADEA, TRIBUNALUIL B, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR la plata creșterilor salariale prevăzute de nr.OG 10/2007 la art. 1 alin.1, astfel cu 5 % începând cu data de 1 ianuarie 2007, față de nivelul din luna decembrie 2006; cu 2 % începând cu data de 1 aprilie 2007, față de nivelul din luna martie 2007; cu 11 % începând cu data de 1 octombrie 2007, față de nivelul din luna septembrie 2007 în favoarea reclamanților, sume ce vor fi reactualizate cu indicele de inflație de la data plății efective.
Din considerentele sentinței se reține că instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul" nr.1/2001, p. 23-30). Într-adevăr, art.27 alin.1 din G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea.
În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
Potrivit Legii nr.500/2002, a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare, care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea majorărilor salariale anuale, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamanților la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare).
Persoanele din acest cadru al personalului din sistemul bugetar, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă, guvernat de Codul muncii, prestând o muncă și, ca efect al acestor premise, li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare, fără limitări și restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum și dreptul la tratament egal în materie de salarizare (art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003).
Deci, reclamanții se află în aceeași situație, sub acest aspect, ca și restul personalului din sistemul bugetar.
Însă, printr-o o serie de acte normative (de exemplu: G nr.10/2007; G nr.11/2007; G nr.16/2007; G nr.27/2007; Legea nr.232/2007; G nr.8/2007; G nr.20/2007; G nr.23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat, ca în fiecare an, de majorările salariale anuale, pentru anul 2007, sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor sau indemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio - profesionale, fiind de enumerat, exemplificativ: demnitarii (art.1 din G nr.10/2007); judecătorii Curții Constituționale (art.1 din G Nr.10/2007); personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din G nr.10/2007); personalul din unitățile de cult religios (art.19 din G nr.10/2007); personalul Curții de Conturi (art.2 din G nr.27/20007); personalul contractual din unitățile bugetare (art.1 din G nr.10/2007); personalul auxiliar din justiție (art.31 din G nr.8/2007); personalul didactic și didactic auxiliar (art.1 din G nr.11/2007), personalul din aparatul Ministerului Afacerilor Externe, a Ministerului Integrării Europene, a misiunilor diplomatice, a oficiilor consulare și a institutelor culturale din străinătate (art.1 din G nr.16/2007); funcționarii publici (articolul unic, pct.5 din Legea nr.232/2007); personalul din unitățile sanitare publice (art.1 pct.3 din G nr.23/2007); funcționarii publici cu statut special din sistemul administrației penitenciare (art.1 din G nr.20/2007).
de motive ale acestor acte normative (întocmite conform art.29 - 32 din Legea nr.24/2000 și potrivit art.6 din Legea nr.52/2003) au ca și numitor comun, în esență, fundamentul necesității acordării majorărilor salariale pe anul 2007 în sistemul bugetar, ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum în anul 2007 față de anul 2006, precum și tratamentul egal între diferitele categorii de personal bugetar, în sensul acoperirii devalorizării datorate creșterii inflației.
Trebuie subliniat în mod deosebit că, în nici un caz, temeiul acordării acestor adaosuri salariale nu a fost o măsură de protecție socială a categoriilor socio-profesionale cu venituri salariale în mod cert mai scăzute decât cele ale reclamanților, deoarece majorările au fost aplicate deopotrivă și demnitarilor, personalului asimilat demnitarilor, judecătorilor Curții Constituționale, membrilor Curții de Conturi și altor categorii cu venituri salariale mai ridicate decât cele ale reclamanților.
Cu toate acestea, reclamanților (personal salarizat prin G nr.27/2006) nu le-a fost acordat, în mod discriminatoriu, adaosul salarial constând în majorările salariale anuale pe anul 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra acestora, deoarece spre deosebire de majoritatea restului personalului bugetar, reclamanții nu pot obține (datorită incompatibilităților, interdicțiilor și incapacităților legale) alte venituri decât cele salariale, care însă, le-au fost erodate de creșterea indicelui prețurilor de consum, la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.
Nu corespunde adevărului faptul că, prin Legea nr.45/2007, indemnizațiile reclamanților ar fi fost majorate la fel ca și în cazul celorlalți bugetari, deoarece această lege nu indexează indemnizațiile de încadrare ale reclamanților. Dimpotrivă, această lege nu face decât să reinstituie sporul de vechime în favoarea reclamanților, tocmai datorită constatării de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a unei alte discriminări a categoriei socio-profesionale a reclamanților. Ori, este inadmisibilă operarea unei noi discriminări (constând în neacordarea majorărilor anuale destinate contracarării erodării salariilor datorită creșterii prețurilor de consum și a inflației) sub pretextul înlăturării unei discriminări preexistente (cea a neacordării sporului de vechime).
În concluzie, cu alte cuvinte, unul și același element (constând în majorarea salarială anuală pentru acoperirea devalorizării monedei în care se face plata salariului), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului din unitățile finanțate din fonduri bugetare, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio - profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație (a depunerii unei activități în muncă și a erodării salariului datorită creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației), trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: indexările salariale anuale. Din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamanții nu pot fi tratați diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul adaosului salarial anual pe 2007.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării indexărilor pe anul 2007 este unul și același: creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației în anul 2007 față de anul 2006.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului al indexării anuale, și anume existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, nerestrânse de devalorizare, pe calea unui tratament egal în salarizare din acest punct de vedere (sub aspect juridic), respectiv a perioadei de muncă prestată în aceste condiții și a plății în moneda națională (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio - profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (cea judiciară a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială echitabilă nerestrânsă de devalorizare) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestui drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării indexărilor anuale în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nici o relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamanților pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nici o legătură cu fundamentarea indexărilor anuale pentru acoperirea efectelor inflației.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile, adaosurile sau indexările salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, acoperirea efectelor negative ale creșterii prețurilor de consum și ale inflației, etc.).
În concluzie, prin neacordarea adaosurilor salariale constând în majorările anuale, reclamanții sunt în mod evident și grav discriminați, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează adaos salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de Apel București, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Deci, reclamanții sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007 nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor și a acestui adaos (condiția existenței creșterii indicelui prețurilor de consum și a inflației, concomitent cu indexarea indemnizațiilor și salariilor restului personalului bugetar), ci sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă echitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta ideea că această creștere a prețurilor de consum și inflația nu ar afecta toate salariile și puterea acestora de cumpărare.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea indexărilor anuale nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește majorările anuale pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că li se plătește salariul în aceeași monedă națională ca și reclamanților și trebuie tratați în mod egal în materie de salarizare.
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale: pentru contractarea efectelor creșterii prețurilor de consum și a inflației.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față de aceleași prestații în muncă, remunerată pentru unii într-o monedă nedevalorizată și remunerată pentru alții în monedă devalorizată.
De asemenea, conform principiilor cuprinse în art.154 din Codul muncii, este inadmisibilă crearea a două sisteme de salarizare: una în monedă devalorizată, alta în monedă cu valoare ajustată în raport cu inflația.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeași monedă.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri sau adaosuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, procentele de majorări prevăzute de art.1 din nr.OG10/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor este solidară cu cea a celorlalți pârâți mai sus menționați, deoarece în temeiul art.47 din Legea nr.507/2003, art.42 din Legea nr.511/2004, art.26 din Legea nr.379/2005, art.21 din Legea nr.486/2006 raportat la art.3 din HG nr.208/2005 și art.3 din G nr.386/2007, respectiv a Hotărârii din 24 martie 2005 Curții Europene a Drepturilor Omului (publicată în Monitorul Oficial nr.1048/2005), acest pârât are și obligația suplimentară de a acoperi suma solicitată de reclamanți, având poziția unui garant legal
Reclamanții au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză, pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor și adaosurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art.1084 din Codul civil, daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în judecată a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța o găsește întemeiată, urmând a proceda la admiterea sa.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din G nr.386/2007.
Ținând cont de toate cele prezentate anterior, fiind încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, art.1 alin.2 lit.e, pct.i din G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca întemeiată cererea reclamanților.
Împotrivaacestei sentințe au formulat recurs Ministerul Justiției B și Ministerul Economiei și Finanțelor B, prin Direcția Generală a Finanțelor Publice
Prin recursul formulat, recurentul Ministerul Justiției a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea cererii formulate.
În motivele de recurs se critică hotărârea instanței de fond pentru nelegalitate, în condițiile în care, susține recurentul, a interpreta prevederile nr.OG 137/2000 în sensul că se pot acorda despăgubiri reținându-se tratamentul diferențiat între categorii de personal totalmente distincte, tratament ce ar crea o stare de discriminare, echivalează cu încălcarea art. 1 alin. 4 și art. 61 alin. 1 din Constituție, care reglementează principiul separării puterilor în stat, respectiv calitate de unic organ legiuitor Parlamentului.
În atare situație, susține recurentul, s-au acordat reclamanților drepturi inexistente, arogându-și atribuții de legiferare, astfel că instanța de fond neîntemeiat a apreciat că există discriminare în temeiul nr.OG 137/2000.
Cât privește acordarea drepturilor salariale, instanța a stabilit alt cuantum decât cel stabilit de actul normativ incident în speță, respectiv nr.OUG 27/2007, deci s-au acordat drepturi inexistente, și acordarea unor astfel de drepturi neprevăzute de lege, reprezintă un caz vădit de depășire a atribuțiilor puterii judecătorești.
Recurentul critică hotărârea instanței pentru nelegalitate și prin prisma motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, întrucât instituirea acestor drepturi în beneficiul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și prevederea ori neprevederea în alt cuantum în beneficiul altei categorii profesionale, reprezintă o problemă de legiferare, pentru că în ultimă instanță, astfel cum a statuat constant instanța europeană, o diferențiere de tratament nu semnifică în mod automat încălcarea art. 14 din Convenție. Pentru fiecare categorie profesională se aplică acte normative speciale și diferite, justificat de statutele și situația proprie și diferită recunoscută fiecărei categorii profesionale. Invocă și Practica Curții Constituționale - Decizia nr. 693/2006, respectiv Decizia nr. 108/2006.
Prin recursul formulat, Ministerul Economiei și Finanțelor solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale a acestui minister și pe cale de consecință, respingerea cererii de chemare în garanție.
Recurentul invocă așadar excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Economiei și Finanțelor, arătând că în speță raporturile juridice s-au stabilit între reclamanți și Ministerul Justiției, care are atribuții în ce privește angajarea și salarizarea propriilor angajați, fără participarea Ministerului Economiei și Finanțelor, și în atare situație nu poate fi obligat la plata unor sporuri aparținând angajaților altor instituții. Pe de altă parte, Ministerul Economiei și Finanțelor, ca și Ministerul Justiției, sunt ordonatori principali de credite și potrivit dispozițiilor legale "creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator principal de credite".
În aceeași ordine de idei, Guvernul României răspunde de realizarea prevederilor bugetare și repartizează sumele de la buget conform destinațiilor bugetare stabilite prin legea bugetului, iar Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate să includă în bugetul pe anul viitor a unor astfel de sume, obligația revenind Ministerului Justiției, ca ordonator principal de credite pentru bugetul propriu.
Al doilea motiv de recurs invocat este inadmisibilitatea cererii de chemare în garanție, nefiind îndeplinite condițiile art. 60 - 63 Cod procedură civilă, recurentul neavând obligația de garanție față de angajații Ministerului Justiției.
În drept, invocă art. 304 indice 1 Cod procedură civilă, Legea nr. 500/2002, nr.OUG 22/2002, art. 60 - 63 Cod procedură civilă.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor invocate și din oficiu, sub aspectul nulităților de ordine publică, se apreciază că aceasta este legală și temeinică, sens în care în condițiile art. 312, 304 indice 1 Cod procedură civilă, recursurile vor fi respinse ca nefondate.
Criticile aduse hotărârii nu sunt întemeiate.
Cu privire la recursul declarat de MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, și acesta este nefondat, corect fiind respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a acestui recurent.
Potrivit articolului 131 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, activitatea instanțelor și parchetelor este finanțată de la bugetul de stat, deci "nu se autofinanțează". Articolul 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice prevede faptul că Ministerul Economiei și Finanțelor răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credit și a proiectelor bugetare locale, normă reiterată în articolul 28 lit. d, e din Legea nr. 500/2002 ce a mai adăugat și faptul că aceste proiecte au la bază politicile și strategiile sectoriale, a priorităților stabilite în formularea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite.
Așadar, din aceste dispoziții legale se reține implicit că Ministerul Finanțelor Publice întocmește proiectul de buget al României de rectificare a acestuia, pentru fiecare an calendaristic. Sigur că Guvernul răspunde de realizarea prevederilor bugetare și repartizarea fondurilor între ordonatorii principali de credite dar, pe baza proiectului întocmit și fundamentat de Ministerul Economiei și Finanțelor.
Recurentul Ministerul Justiției nu dispune de fonduri proprii și acestea îi sunt repartizate de la bugetul de stat în baza prevederilor susmenționate, iar fără efectuarea cuvenitelor rectificări incidente în bugetul de stat a sumelor ce se vor acorda, hotărârea judecătorească devine ineficientă putând fi adusă la îndeplinire - legal - doar prin executarea ori a bunurilor mobile, imobile ale recurentului, ori prin indisponibilizarea fondurilor alocate pentru lunile în curs cu titlu de salarii.
Conform articolului 19 lit. e din Legea nr. 500/2002, Ministerul Economiei și Finanțelor, deși nu este plătitor direct al drepturilor reclamanților, are atribuții de coordonator a acțiunilor ce sunt în responsabilitatea guvernului, cu privire la sistemul bugetar și la aplicarea politicii fiscal bugetare, asigurând fondurile necesare, motive pentru care corect prima instanță a reținut calitatea procesuală în cauză a acestui recurent, criticile aduse fiind nefondate. Ministerul Economiei și Finanțelor urmează a găsi soluțiile financiare necesare punerii în aplicare a dispozițiilor date de instanțe în ceea ce privește drepturile salariale, acest aspect, conform celor invocate reprezintă un drept și totodată o obligație a acestuia de a face propuneri Guvernului în acest sens fundamentat pe găsirea unor surse de finanțare.
Nici recursul formulat de Ministerul justiției nu este fondat.
Astfel cum a reținut și instanța de fond, personalul din sistemul bugetar a beneficiat de majorări salariale pentru anul trecut, reprezentând indexarea salariilor ca efect al creșterii indicelui prețurilor bunurilor de consum față de anul 2002, având ca scop acoperirea devalorizării datorită creșterii inflației, urmând a asigura astfel tratament egal diferitelor categorii de personal bugetar. Și este cert acest aspect câtă vreme din aceste indexări au beneficiat de la personalul didactic sau cel din instituțiile cultelor până la demnitari și personalul auxiliar din justiție; ori neacordarea acestor indexări reclamanților constituie o discriminare vădită față de celelalte categorii de personal bugetar.
Ori din moment ce reclamanții sunt într-o situație identică cu celelalte categorii de personal din unitățile bugetare sub aspectul desfășurării unei activități în muncă și a deteriorării venitului salarial dat fiind creșterea galopantă a prețurilor și inflației, este obligatoriu ca și aceștia să fie tratați identic, față de discriminare, refuzându-li-se adaosul salarial, indexarea pe anul 2007.
Cum, legiuitorul a stabilit un singur criteriu pentru acordarea indexărilor anuale, contracararea efectelor creșterii prețurilor și inflației, este cert că reclamanții sunt și ei îndreptățiți la aceste indexări, corect fiind reținută de către instanță discriminarea în sensul art. 2 și 6 din OUG nr. 137/2000, raportat la prevederile comunitare, critica formulată de recurent fiind neîntemeiată.
Nici celelalte critici formulate nu sunt întemeiate și de altfel nu sunt motive de nelegalitate, astfel cum prevede art. 304 alin 1 cod procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
RESPINGE ca nefondate recursurile civile declarate de recurenții pârâțiDIRECȚIA GENERALĂ A FINANȚELOR PUBLICE, cu sediul în O, str - nr. 3. județul în reprezentarea MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în B, sector 5,- șiMINISTERUL JUSTIȚIEI, cu sediul în B, sector 5, - în contradictoriu cu intimații reclamanți, C, -, -, -,, toți cu domiciliul ales la sediul Judecătoriei Oradea, P-cul, nr. 10, județ B și intimații pârâțiGUVERNUL ROMÂNIEI, cu sediul în B, sector 1, P-ța -, nr. 1, CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, cu sediul în B, sector 1, P-ța -, nr. 1-3,CURTEA DE APEL ORADEA, cu sediul în O, P-cul, nr. 10, județul și TRIBUNALUL BIHOR, cu sediul în O, P-cul, nr. 10, județ B împotriva sentinței civile nr. 214/LM din 27 februarie 2008 pronunțată de TRIBUNALUL BIHOR pe care o menține în întregime.
Fără cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședința publică din 18 iunie 2008.
Președinte, Judecător, Judecător, Grefier,
- - - - - - -
Red dcz -
17.07.2008
Jud fond, M,
Dact Ic
2ex/18.07.2008
Președinte:Aurora PopaJudecători:Aurora Popa, Maria Galeș, Dana Cigan
