Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 1410/2009. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMANIA
CURTEA DE APEL TG-
SECȚIA CIVILĂ DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
DOSAR NR-
DECIZIA CIVILĂ NR. 1410/R
Ședința publică din 17 iunie 2009
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Inalta C de Casație și Justiție, cu sediul în B, sector 5, B-dul. - nr.14, și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu -M, cu sediul în Târgu-M,-, județul M, împotriva sentinței civile nr.14 din 30 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Târgu -M în dosarul nr-.
In lipsa părților.
dezbaterilor și susținerile în fond ale părților au fost consemnate în încheierea de ședință din 29 mai 2009, care face parte integrantă din prezenta decizie pronunțarea fiind amânată pentru data de 5 iunie 2009, 12 iunie 2009, apoi pentru data de 17 iunie 2009.
CURTEA DE APEL
Prin cererea înregistrată la data de 14.03.2008, reclamantul a solicitat în contradictoriu cu pârâții statul ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg., Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL MUREȘ, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării ca prin hotărâre judecătorească:
- să fie obligați în solidar pârâții la plata despăgubirilor echivalente sporului de confidențialitate de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data de 10.06.2002 și până la încetarea stării de discriminare;
- să fie obligați în solidar pârâții la plata sumelor reprezentând dobânda legală și reactualizarea drepturilor solicitate, începând cu data scadenței lunare a fiecărei sume și până la data executării efective a hotărârii;
- să fie obligați pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI să înscrie în carnetul de muncă ale reclamantului mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor bănești mai sus menționate.
În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că face parte din personalul din unitățile de justiție (fiind procuror), și este discriminată, contrar prevederilor art.1 - 6 din OG nr.137/2000 și a art.5 și al art.154 alin.3 din Codul muncii față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate.
Prin întâmpinare, pârâții au solicitat respingerea acțiunii, arătând că sporul solicitat nu este stabilit prin lege, iar prin neacordarea sporului de confidențialitate nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile, care să impună un tratament nediferențiat.
În probațiune, la dosarul cauzei au fost depuse următoarele înscrisuri în copie: carnet de muncă ( 8-62).
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție a formulat cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR
Prin sentința civilă nr.14 din 30 septembrie 2008, Curtea de Apel Tg-M a espins excepția necompetenței materiale a instanței și excepția inadmisibilității acțiunii; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile aferente perioadei 10.06.2002 - 13.03.2005; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL MUREȘ; a admite în parte acțiunea civilă, având ca obiect un conflict de drepturi, formulată de reclamantul, în contradictoriu cu pârâții sTATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg., Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL MUREȘ, cu citarea obligatorie a CONSILIULUI NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII;a bligat pârâții sTATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL BUCUREȘTI, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. M în solidar la plata în favoarea reclamantului a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data de 14.03.2005 și în continuare, până la încetarea stării de discriminare a reclamantului; la sumele menționate cuvenite reclamantului se va adăuga și dobânda legală, calculată începând cu data de 14.03.2008 și până la achitarea integrală a debitului, sume ce vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărei diferențe salariale neacordate în mod discriminatoriu și până la data executării efective a prezentei hotărâri; a obligat pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg. și Parchetul de pe lângă Curtea de APEL BUCUREȘTI să înscrie în carnetul de muncă ale reclamantului mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor bănești mai sus menționate; a respins pretențiile reclamantului formulate în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL MUREȘ, ca fiind formulate împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă; a respins restul pretențiilor reclamantului ca prescrise; a admis cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în contradictoriu cu chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR; a obligat chematul în garanție MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR să aloce în favoarea MINISTERULUI PUBLIC - Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție fondurile necesare plății drepturilor bănești acordate reclamantului prin prezenta hotărâre.
Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele.
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din G nr.137/2000, în calitatea reclamanților de persoane discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. Având în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii (în acest sens s-a pronunțat în mod unanim doctrina juridică și practica judiciară:, în "Dreptul" nr.1/2001, p. 23-30). Într-adevăr, art.27 alin.1 din G nr.137/2000 nu utilizează sintagma determinată "potrivit dreptului comun civil", ci sintagma generică "potrivit dreptului comun", care se determină, de la caz la caz, în funcție de natura raportului juridic dedus judecății, raport în cadrul căruia s-a ivit discriminarea.În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art.295 alin.1 Codul muncii (care instituie aplicabilitatea Codului muncii și raporturilor de muncă ale reclamantului), precum și ale art.5 din Codului muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
S-a reținut că acțiunea dedusă judecății este admisibilă și prin prisma deciziilor Curții Constituționale nr. 818/2008, nr. 819/2008, nr. 820/2008 și nr. 821/2008, deoarece prin această acțiune s-a solicitat acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. Deci nu s-a solicitat instanței: să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii ( art. 269 raportat la art. 295 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție. Deci, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nici o decizie a Curții Constituționale. În ceea ce privește aspectul secundar al stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul de 30% din indemnizația lunară recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamantul (dar refuzată în mod discriminatoriu reclamantului), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantului, în condițiile în care art. 3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât instanțele române sunt obligate în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție, în sensul verificării existenței unui act de discriminare, indiferent de natura lui. Subliniem că, în cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății este admisibilă și prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează "dreptul la acces la instanță". Deci instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei ( în acest sens Hotărârile contra Olandei și Rotaru contra României ).
S-a subliniat faptul că același raționament judiciar, ca și cel expus anterior, a fost consacrat recent, cu forța obligatorie dispusă de art.329 alin.3 Cod procedură civilă, prin Decizia nr.XXXVI/7 mai 2007, de către ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție, în situația similară a dreptului complementar la sporul de vechime. Este foarte important de remarcat faptul că, în considerentele acestei hotărâri judecătorești, a fost reținută existența unei decizii a Curții Constituționale prin care s-a considerat nediscriminatorie eliminarea sporului de vechime, în raport de dispozițiile art.16 alin.1 din Constituție (Decizia nr. 284/2001). Și totuși instanța supremă a statuat în sensul existenței și înlăturării discriminării, întemeindu-se direct pe dispozițiile Codului muncii (lege organică) și ale Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Într-adevăr, conform art.124 din Constituție, instanțele judecătorești sunt independente în stabilirea stării de fapt și aplicarea legii în cauzele deduse judecății, existența sau inexistența unui tratament discriminatoriu concret fiind o chestiune de fapt lăsată de lege la suverana apreciere a instanțelor de judecată. De asemenea, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art.5, art.1 alin.2 și art.295 alin.1 din Codul muncii, ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr.12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile Curții Constituționale), conform art.11 și art.20 din Constituție.
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art.5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, împreună cu cele ale Protocolului nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în acest sens al aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art.2 din Legea nr.47/1992), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art.126 alin.1 și alin.3 din Constituție).
S-a reținut că acțiunea reclamantului este prescrisă în parte, pentru perioada 10.06.2002 - 13.03.2005, deoarece acțiunea a fost înregistrată doar la data de 14.03.2008, cu încălcarea termenului de prescripție de 3 ani.
Potrivit Legii nr.500/2002 și a G nr.208/2005 și a G nr.386/2007, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Astfel, rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
De asemenea, calitatea procesuală a Ministerului Economiei și Finanțelor se justifică și prin dispozițiile art.1 din G nr.22/2002, aprobată prin Legea nr.288/2002, potrivit cărora executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă TRIBUNALUL MUREȘ este întemeiată, deoarece reclamantul nu a lucrat niciodată în această unitate sau în subordinea acesteia.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamantul face parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități bugetare care sunt finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestuia fiind guvernate de Codul muncii, conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantului, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantului la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamantului i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamanți implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperire, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariale, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamantul nu îndeplinește o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă), ori nefiind demnitar public, reclamantul se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare.
Însă, în unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din OUG nr.123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2007, art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, toate prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). Într-adevăr, conform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantului, instanța a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativă ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresă și indiscutabilă a obligației sinalagmatice și a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică. Într-adevăr, în cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatică profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamantului, implicit și de drept a instituit și o obligație de plată (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamantul se află sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanții sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamantul, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unitățile bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socioprofesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, elementelor și formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Ori, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, toate persoanele care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamantul este într-o situație identică ( nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că reclamantul nu pot fi tratat diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii sale, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, s-a subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existența obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) și a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în niciun caz, nu criteriul categoriei socioprofesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarială sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele și consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nicidecum nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții au invocat elementul categoriei socio-profesionale a reclamantului pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătură cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de bază (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantul este în mod evident și grav discriminat, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică care fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte și respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare - Curtea de APEL BUCUREȘTI, secția a VII-a, Decizia civilă nr.2814/R/2006, în Al., "Tratat de dreptul muncii", 2007, pag.617).
Astfel, reclamantul este discriminat în sensul art.2 alin.1 - 3, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține la o anumită categorie socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantului rezultă și din dispozițiile: art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la această Convenție (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă; art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și lit.f, art.154 alin.3, art.165 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările de ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Potrivit art.2 al.1 G nr.137/2000 se arată că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socioprofesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei, prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamanții).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil și posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul că este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru muncă egală ori, munca a fost prestată de reclamanți în condiții de confidențialitate, la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art.19 pct.3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța a aplicat, doar prin analogie, ca un simplu reper pentru stabilirea întinderii despăgubirilor, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 din OUG nr.57/2000, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Cât privește decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al CNCD, instanța a reținut că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicare legii), împrejurare confirmată și de art.27 din OG nr.137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
S-a reținut că nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale, deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares" (, "Justiția constituțională", Ed., 1995, p. 278-279), deci acestea nu sunt opozabile reclamanților și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară și peremptorie a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Obligația pârâților de plată a drepturilor bănești, solicitate prin acțiune, este o obligație solidară.
Astfel, conform art.295 din Codul muncii, raportul juridic dedus judecății este guvernat de prevederile Codului muncii, completate cu cele ale legislației civile.
În acest sens, Codul civil reglementează solidaritatea pasivă între debitori (art.1039 Cod civil), completând prevederile Codului muncii. Este de remarcat că în materia dreptului muncii, ori de câte ori în plata drepturilor bănești sunt implicate mai multe unități, regula este că acestea răspund solidar.
În consecință, doctrina juridică recentă de dreptul muncii a concluzionat că solidaritatea în domeniul plății drepturilor bănești este regula, iar în baza art.295 din Codul muncii raportat la art.1039 Cod civil, aceasta urmează regulile de drept comun civil. Ori, solidaritatea pasivă poate fi și solidaritate legală, potrivit art.1041 cod civil (, "Teoria generală a obligațiilor", 1998, p. 385 - 392).
În speță, solidaritatea pasivă izvorăște, din prevederile art.44, art.35 și art.36 din Legea nr.304/2004, raportate la cele ale G nr.177/2002 și G nr.27/2006, conform cărora pârâții sunt persoane juridice care ordonează (principal, secundar, terțiar), ca și credite salariale, una și aceeași sumă bănească pe care se solicită în prezenta acțiune. Cu alte cuvinte, drepturile bănești nu pot fi plătite decât după aprobarea dată de toți acești pârâți pentru plata uneia și aceleiași sume, deci răspunderea lor este solidară (pentru aceeași sumă). pârâți sunt toți obligați concomitent de lege să aprobe plata sumei pe care o datorează, fiind de neconceput și vădit ilegal ca plata să fie dispusă exclusiv numai de către unul dintre ordonatori.
Reclamantul a mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica faptul că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă finalitate eliminarea acestor discriminări.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speță este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel, potrivit practicii judiciare constatate în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Potrivit art.1084 din Codul civil, instanța a obligat pârâtele și la plata dobânzii legale.
Referitor la petitul privind efectuarea înscrierilor în carnetul de muncă, instanța a reținut că, în conformitate cu art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976, în carnetul de muncă se înscriu și orice alte situații susceptibile de a fi menționate, potrivit legii. Însă potrivit legii (art. 295 raportat la art. 5 coroborat cu art. 269 alin. 1 din Codul muncii ), în cazul în care unei persoane încadrate în muncă i se cauzează un prejudiciu printr-un act de discriminare, aceasta are dreptul de a beneficia de toate normele și principiile răspunderii civile contractuale, inclusiv de principiul reparării integrale a prejudiciului suferit și al repunerii în situația anterioară.
Deci, persoanele discriminate salarial în raporturile lor de muncă au dreptul la repararea integrală a prejudiciului suferit și la repunerii în situația anterioară, inclusiv sub aspectul reparării prejudiciului constând în afectarea majoră a stagiului de cotizare de asigurări sociale compus din drepturile salariale sau veniturile brute lunare (art. 78 alin. 1 din Legea nr. 19/2000) tocmai datorită diminuării discriminatorii a acestor drepturi de natură salarială, stagiu de cotizare salarial care se înscrie și se dovedește prin carnetul de muncă.
Or, în cauza de față, prin discriminarea salarială s-a cauzat atât o diminuare a drepturilor salariale (prejudiciu direct, susceptibil de reparare prin acordarea de despăgubiri echivalente cu drepturile salariale respective), cât și o diminuare a stagiului de cotizare (prejudiciu indirect, susceptibil de reparare prin înscrierea în carnetul de muncă a respectivelor sume salariale diminuate în mod discriminatoriu).
Rezultă, astfel, că cererea de înscriere în carnetul de muncă, a despăgubirilor solicitate prin acțiune, este legală și temeinică, atât prin prisma prevederilor permisive ale art. 1 alin. 2 din Decretul nr. 92/1976, cât mai ales prin cele ale art. 295 raportat la art. 269 alin. 1 din Codul muncii, cu atât mai mult cu cât despăgubirile acordate pentru repararea prejudiciului cauzat prin discriminare nu au caracter delictual, ci, dimpotrivă, contractual, fiind daune-interese compensatorii, deci daune care înlocuiesc o prestație salarială neacordată. Ca atare, însăși natura juridică a acestor daune, care este una contractuală (prin excelență contractuală de muncă), de înlocuire a prestației salariale, justifică pe deplin înscrierea în carnetul de muncă (situația este similară și în cazul despăgubirii prevăzute de art. 78 din Codul muncii, care și aceasta se operează în carnetul de muncă, altfel nu s-ar satisface exigențele principiului reparării integrale a prejudiciului suferit și al repunerii în situația anterioară cauzării prejudiciului).
Legat de cererea de chemare în garanție a Ministerului Economiei și Finanțelor, instanța a găsit-o întemeiată, procedând la admiterea ei.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor, coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului, cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. De asemenea, răspunderea Ministerului Economiei și Finanțelor rezultă și din prevederile art.3 din HG nr.208/2005 și ale art.3 din HG nr.386/2007.
Împotriva sentințe civile menționate a declarat îăn termen legal recurs Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M, solicitând modificarea în tot a acesteia, iar în urma rejudecării pricinii să se respingă ca nefondată acțiunea reclamantului, cu invocare motivelor prev. de aert.304 pct.4,9 pr.civ.
În dezvoltarea memoriului de recurs s-a relevat că reclamantul și-a fundamentat acțiunea pe disp.art.2 și 27 din OG nr.137/2000 care sunt neconstituționale. În acest sens Curtea Constituțională a statuat că în aplicarea textelor de lege menționate, instanțele de judecată nu au dreptul să refuze aplicarea unor acte normative și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau prevăzute în alte acte normative. În caz contrar instanțele de judecată și-ar depăși atribuțiile puterii judecătorești, exercitând atribuțiuni ce incumbă exclusiv puterii legiuitoare. De asemenea, prin decizii pronunțate de către Curtea Constituțională s-a statuat că nici Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, nu mai are competența de a constata diferențe de tratament salarial între diferite segmente ale suprastructurii, atare problemă fiind de competența legiuitorului.
Prin acordarea pe viitor în favoarea reclamantului a sporului de confidențialitate de 30% din indemnizația de încadrare brută lunară, prima instanță a procedat la un adaos la lege prin schimbarea sistemului de salarizare al magistraților, atribut exclusiv al legiuitorului.
În fine, recurentul invocă nelegala actualizare a drepturilor bănești acordate reclamantului, în funcție de rata inflației în momentul plății efective, în condițiile în care Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M nu poate să înscrie în bugetele proprii nicio plată fără bază legală.
În termen legal s-a declarat recurs și de către Ministerul Public -Parchetul de pe lângă ÎCCJ, solicitându-se modificarea în tot a hotărârii atacate, respingerea ca nefondată a acțiunii reclamantului, cu invocarea motivelor prev. de art.304 pct.4,9 pr.civ.
În cuprinsul memoriului de recurs se reiterează faptul că reclamantul și-a întemeiat acțiunea pe disp.art.27 din OG nr.137/2000 însă prin decizia nr.821/2008 a Curții Constituționale s-a statuat că prevederile menționate sunt neconstituționale. În contextul menționat instanțele de judecată nu au competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative. În caz contrar, instanțele de judecată s-ar substitui legiuitorului și, totodată, s-ar aduce atingere principiului separației puterilor în stat. Reclamantul s-a prevalat de o hotărâre a Consiliului Naționale pentru Combaterea Discriminării însă sesizările adresate consiliului având ca obiect măsurile legislative adoptate în sistemul de salarizare din sistemul bugetar, nu intră în competența de soluționare a CNCD.
În opinia MINISTERULUI PUBLIC, admiterea capătului de cerere privind plata și pe viitor a sporului de confidențialitate este un adaos la lege inadmisibil din punct de vedere juridic, iar înscrierea acestui spor în carnetul de muncă contravine prevederilor art.11 din Decretul nr.92/1976. Recurentul critică soluția instanței de fond și sub aspectul actualizării prejudiciului până în momentul plății precum și acordarea nelegală a dobânzii legale începând cu data introducerii acțiunii, ceea ce contravine dispozițiilor OG nr.9/2000 și art.1088 Cod civil.
În fine, recurentul a mai relevat faptul că, în speță nu se aplică dispozițiile legale privind plata în favoarea reclamantului a sporului de confidențialitate, care potrivit OG nr.19/2006 vizează cadrele militare în activitate, personalul civil din MAPN, funcționarii publici cu statut special din instituțiile publice de apărare națională și ordine publică. Prin urmare reclamantul fiind magistrat în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Tg-M nu are calitatea de cadru militar sau funcționar public cu statut special, pentru a beneficia de prevederile legale care stabilesc sporul de confidențialitate.
Examinând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, precum și din oficiu în limitele prev. de art.304 ind.1 pr.civ. curtea reține următoarele:
Potrivit disp.art.13 din OG nr.9/2001 privind salarizarea personalului CNSAS, pentru păstrarea confidențialității în legătură cu faptele, informațiile, documentele de care iau cunoștință în cadrul funcției, beneficiază de un spor lunar de confidențialitate de până la 30% calculat la salariul de bază brut. De asemenea, potrivit art.8 din același act normativ, salariile de bază pentru funcții de conducere și execuție din cadrul consiliului sunt asimilate funcțiilor specifice din cadrul ÎCCJ și Parchetului de pe lângă instanța supremă precum și Curții Constituționale.
Obligația profesională de confidențialitate a fost impusă imperativ magistraților și personalului auxiliar de specialitate prin disp.art.99 alin.1 din Legea nr.303/2004 republicată, dispoziții ce se completează și cu prevederile art.16 din Codul deontologic al magistraților. Magistrații și personalul auxiliar de specialitate desfășoară o activitate judiciară ce implică administrarea sau cel puțin contactul cu informați confidențiale, fapt ce îi îndreptățește la acordarea sporului de confidențialitate. Prin neacordarea acestui spor sunt încălcate principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată, care se coroborează și cu reglementările internaționale în materie.
Din examinarea actelor normative speciale în materie rezultă că sporul de confidențialitate se acordă personalului din aparatul CNCD, CNSAS, personalului din cadrul Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, funcționarilor publici din sistemul administrației penitenciare, personalului contractual din aparatul de lucru al Guvernului și al Ministerului Integrării Europene, precum și personalului contractual din instituțiile și autoritățile publice (a se vedea OG nr.137/2000, OG nr.64/2006, OG nr.57/2000, Legea nr.656/2002, OG nr.20/2007 etc.).
A nu se acorda magistraților și personalului auxiliar de specialitate sporul de confidențialitate ar însemna a se ajunge la o situație discriminatorie, în sensul disp.art.16 din Constituție, ale art.1-3 din OG nr.137/2000 și ale art.1 din Protocolul nr.12 adițional la CEDO.
Ca atare, magistrații și personalul auxiliar de specialitate care nu primesc spor de confidențialitate pe motiv că actele normative care reglementează salarizarea acestora nu prevede un atare spor, au dreptul la despăgubiri în temeiul dispozițiilor art.27 din OG nr.137/2000.
Însă aceste despăgubiri nu trebuie stabilite prin apreciere, ci raportat la sporul de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, despăgubiri ce trebuie să fie date cu caracter temporar până la încetarea situației de discriminare.
Cele de mai sus au fost confirmate prin decizia nr.46/2008 a ÎCCJ prin care s-a soluționat recursul în interesul legii declarat de Parchetul de pe lângă ÎCCJ, s-a statuat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, până la încetarea stării de discriminare, ceea ce înseamnă că atare spor se acordă și pentru viitor.
Așa fiind, în temeiul art.312 alin.3 pr.civ. urmează a se admite recursurile declarate de pârâți și a se modifica în parte hotărârea atacată, în sensul reducerii sporului de confidențialitate acordat reclamantului la 15%, începând cu data de 14 martie 2005 și în continuare, până la încetarea stării de discriminare.
Se vor menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate, inclusiv cele vizând actualizarea prejudiciului suferit de reclamant prin neplata drepturilor salariale la care era îndreptățit, plus dobânzile legale de la data introducerii acțiunii, conform art.1084 și 1088 Cod civil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de pârâții Ministerul Public -Parchetul de pe lângă ÎNALTA CURTE de Casație și Justiție cu sediul în B,-, sector 5, și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Tg-M, cu sediul în Tg-M,-, județul M, împotriva sentinței civile nr.14 din 30 septembrie 2008, pronunțată de Curtea de Apel Tg-M în dosarul nr-.
Modifică în parte hotărârea atacată, în sensul că obligă pârâții în solidar la plata în favoarea reclamantului, a unei despăgubiri echivalente cu diferențele de drepturi salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară, începând cu data de 14.03.2005 și în continuare până la încetarea stării de discriminare a reclamantului.
Menține restul dispozițiilor.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi, 17 iunie 2009.
PRESEDINTE JUDECĂTORI
-
GREFIER
Red.
Tehnored.
2 exp.
24.06.2009.
Jud.fond:-
Asist.jud.-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
