Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 211/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 211/R/2010
Ședința publică din 1 februarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Sergiu Diaconescu
JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Daniela Griga Laura Dima
- -
GREFIER: - -
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta - SA B împotriva sentinței civile nr. 50/F din 28 ianuarie 2010 Tribunalului Bistrița -N, pronunțate în dosar nr-, privind și pe reclamanta, având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente Sc SA, avocat, reprezentanta reclamantei intimate, avocat, în substituirea avocatului A, care depune delegație de substituire la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și de timbrul judiciar.
S-a făcut referatul cauzei și se constată că prezenta cauză fost repusă pe rol după ce Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 298 alin. (2) ultima liniuță din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii invocată de pârâta intimată - SA.
Se constată că la data de 29 ianuarie 2010, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea reclamantului intimat, concluzii scrise prin care solicită respingerea recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente depune în probațiune decizii ale altor instanțe, în cauze similare.
Reprezentantele părților arată că nu au cereri de formulat în probațiune.
Nemaifiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei recurente solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate și rejudecând cauza să se respingă acțiunea, în principal ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, ca fiind nefondată, pentru motivele invocate prin memoriul de recurs, cu cheltuieli de judecată conform chitanței pe care o depune la dosar.
Reprezentanta reclamantei intimate solicită respingerea recursului ca netemeinic și nelegal, pentru motivele invocate prin întâmpinarea depusă la dosar pe care o susține și verbal, cu cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA
Deliberând, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 50 din 28.01.2009 pronunțată de Tribunalul Bistrița -N în dosarul nr -, a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta ""
A fost admisă acțiunea formulată și precizată de reclamanta/ul împotriva pârâtei "" și în consecință a fost obligată pârâta să plătească reclamantei/ului drepturile bănești reprezentând suplimentările salariale pentru aprovizionarea toamnă-iarnă pentru anii 2005, 2006 și 2007 în cuantum de un salariu minim brut la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze pentru fiecare an, respectiv 2005, 2006 și 2007 drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație pentru perioada cuprinsă între 01.11.2005 până la data plății efective pentru drepturile aferente anului 2005, din 01.11.2006 până la data plății efective pentru drepturile aferente anului 2006, și din 01.11.2007 până la data plății efective pentru drepturile aferente anului 2007.
Totodată a fost obligată pârâtă să plătească reclamantei/ului suma de 714 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că excepția prescrierii dreptului la acțiune, excepție invocată de pârâta "" este nefondată astfel că a fost respinsă în considerarea dispozițiilor art.283 alin.1 lit."c" din Legea 53/2003, potrivit cărora cererile având ca obiect plata unor drepturi salariale pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune. Având în vedere calificarea prezentului litigiu ca și un conflict de drepturi care are ca obiect neplata drepturilor salariale stabilite prin contracte colective de muncă la nivel de unitate și văzând și disp. art.166 alin.1 din 53/2003, tribunalul apreciază că obiectul acțiunii formulate de reclamantă/t nu îl constituie un interes colectiv al salariaților, astfel că dreptul său material la acțiune nu este susceptibil de a fi prescris în termen de 6 luni de la neexecutarea contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia. Obiectul acțiunii se circumscrie dispozițiilor legale care instituie un termen de prescripție de trei ani pentru acțiunile prin care se solicită plata drepturilor salariale. În aceste condiții excepția invocată este nefondată motiv pentru care a fost respinsă.
Cât privește fondul cauzei, având în vedere actele depuse la dosar precum și actele din dosarul nr-, respectiv contractele colective de muncă pentru anii 1998 - 2007, actele adiționale la contractul colectiv de muncă, copia contractului individual de muncă, tribunalul a reținut că aceasta este fondată, astfel că a fost admisă, cu consecința obligării pârâtei la plata drepturilor bănești reprezentând suplimentările salariale pentru aprovizionarea toamnă-iarnă.
Tribunalul a reținut că art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii stipulează că angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractele colective de muncă. Prin Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2000 înregistrat la sub nr.53346/06/25.04.2000, prelungit prin acte adiționale succesive, actul adițional nr.430/20.02.2005 și CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2006, înregistrat la sub nr.288/02/15.02.2006 a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adițional nr.397/12.02.2007 pe o perioadă de minim un an de la data înregistrării, s-a prevăzut, la articolul 176, că salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, sub forma unui adaus, în sumă fixă cu ocazia unor evenimente anuale, Paște, Ziua meseriei, C precum și în luna octombrie pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, fiecare adaus fiind în cuantum minim de un salariu minim pe ramură, stabilit conform prevederilor acestui contract.
Potrivit art.241 alin.1 din Codul muncii și art.11 din Legea 130/1996 privind Contractul colectiv de muncă, clauzele contractelor colective produc efecte pentru toți salariații angajatorului, pentru toți salariații din grupul de angajatori, pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul.
Chiar dacă la nivel de "" există un contract colectiv de muncă, legal încheiat între partenerii sociali SA și, aplicabil, care nu cuprinde clauzele de natura celor solicitate de reclamantă/t, tribunalul reține că, în speță sunt aplicabile disp.art.176 din CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze.
Aceasta, deoarece potrivit articolului 8 alin. 2 din Legea 130/1996 contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură (în speță).
În consecință, reclamanta/ul este îndreptățită/t să primească drepturile bănești solicitate.
Pârâta nu a contestat existența dreptului solicitat, ci chiar îl recunoaște, însă susține că ar fi fost inclus în salariul de bază în anul 1997. Pârâta nu a făcut dovada achitării dreptului cuvenit pentru anul 2005. De altfel pârâta nu a probat nici faptul că în anul 1997 suplimentările solicitate ar fi fost incluse în salariu de bază, conform art.168 alin.3 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității "", întrucât nu a depus la dosar un act adițional în acest sens, așa cum prevedea chiar textul art.168 alin.3, din CCM la nivel pentru anul 1997.
Neîntemeiată este și susținerea pârâtei în sensul că prin decizia de concediere s-au stabilit toate drepturile bănești la care este îndreptățită/t reclamanta/ul până la data încetării Contractului individual de muncă și că această decizie nefiind contestată, reclamanta/ul nu mai poate solicita alte drepturi bănești.
Pentru a concluziona astfel tribunalul a reținut că prin respectiva decizie s-a stabilit doar valoarea netă a"indemnizației de concediere"prevăzută de art.50 din CCM la nivel de unitate completat cu Planul social și nu se face nici o referire la drepturile salariale cuvenite fostului angajat pentru perioada anterioară concedierii.
Pe de altă parte chiar dacă în decizia de concediere s-ar fi prevăzut, pe lângă dispoziția de încetare a contractului individual de muncă și obligația din partea angajatorului de a plăti fostului salariat anumite sume de bani, cu titlu de drepturi bănești restante, necontestarea deciziei sub acest aspect și acceptarea fără rezerve a unei părți din drepturile salariale, nu are semnificația unei renunțări din partea salariatului la drepturile ce i se cuvin în integritatea lor, potrivit art.165 Codul muncii.
vând în vedere dispozițiile art.287 din Codul muncii care prevăd că sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, faptul că pârâta nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale suplimentare reprezentând suplimentări salariale pentru aprovizionarea toamnă-iarnă solicitate de reclamantă/t în calitate de angajat, instanța a constatat că reclamanta/ul este îndreptățită/t să beneficieze de drepturile suplimentare salariale solicitate.
În baza textelor de lege arătate tribunalul a admis acțiunea în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantei/ului drepturile bănești reprezentând suplimentările salariale pentru aprovizionarea toamnă-iarnă pentru anii 2005, 2006 și 2007 în cuantum de un salariu minim brut la nivelul ramurii energie electrică, termică, petrol și gaze pentru anul 2005, 2006, 2007 drepturi bănești actualizate cu indicele de inflație pentru perioada cuprinsă între 01.11.2005, 01.11.2006 și 01.11.2007 până la data plății efective.
Această modalitate de acordare s-a dispus tocmai în vederea despăgubirii integrale a reclamantei/ului având în vedere atât perioada scursă de la data când trebuiau a fi acordate aceste drepturi și data acordării cât și rata inflației.
În temeiul art.274 Cod procedură civilă a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 238 lei reprezentând onorariu avocațial, conform actelor justificative depuse la dosar.
Împotriva acestei hotărâri, pârâta Aad eclarat recurs prin care a solicitat modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca prescrisă, iar în subsidiar ca nefondată.
În motivarea recursului s-a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, susținându-se că dreptul pretins de reclamanți și reglementat de capitolul referitor la protecția socială a salariatului din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate este supus termenului de prescripție de 6 luni, prevăzut de art.281 alin.1 lit.e Codul muncii.
În privința fondului pârâtul consideră că prin art.168 alin.3 din Contractul colectiv de muncă pe anul 1997 suplimentarea salarială pentru aprovizionarea de toamnă a fost inclusă în salariul de bază, aspect confirmat de art.176 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2008.
În fine, s-a arătat că în suma acordată reclamantului cu titlu de indemnizație de concediu au fost incluse prin urmare și suplimentările salariale solicitate, iar această decizie nu a fost contestată.
Ulterior, pârâta a invocat ca motiv de ordine publică, excepția necompetenței teritoriale a primei instanțe, apreciind că art. 298 alin.2 ultima teză Codul muncii nu a abrogat art. 72 din Legea nr. 168/1999, care stabilește competența de soluționarea a conflictelor de drepturi în favoarea instanței în a cărei circumscripție își are sediul unitatea.
În acest sens, pârâta a apreciat că abrogarea implicită nu este posibilă în raport de dispozițiile art. 62 și 63 din Legea nr. 24/2000.
Reclamantul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, Curtea de Apel va respinge recursul ca nefondat.
Întrucât conform art. 137 Cod procedură civilă excepțiile procesuale se soluționează prioritar față de aspectele relative la fondul cauzei, se va analiza în primul rând motivul de recurs referitor la prescrierea acțiunii, respectiv termenul în care trebuia formulată acțiunea.
Art. 283 alin. (1) din Codul muncii prevede că "Cererile în vederea soluționării unui conflict de munca pot fi formulate:
c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de munca consta în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator;
e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia".
Potrivit alineatului 2 al aceleiași norme citate, " În toate situațiile, altele decât cele prevăzute la alin. (1), termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului."
De asemenea, conform art. 1 alin. (1) din Legea 130/1996 prin contractul colectiv de muncă "se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca", dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a)- d) din Codul munciia reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile recurentei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Pentru aceste considerente, și reținând și faptul că rațiunea instituirii termenului de 6 luni o constituie încheierea pe o perioadă determinată a contractului colectiv de muncă, Curtea apreciază că în mod judicios prima instanță a reținut că termenul de prescripție aplicabil în cauză este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, acesta fiind un termen special față de cel prevăzut de art. 283 alin. (1) lit. e) din Codul muncii.
În consecință, întrucât acțiunea reclamantei a fost înregistrată în 19.09.2008 și se referă la obligarea pârâtei la plata unor sume de bani reprezentând drepturi salariale cuvenite și neacordate, aferente anilor 2005, în mod corect prima instanță a respins excepția prescripției invocată de recurentă.
De asemenea, sub aspectul competenței teritoriale, Curtea constată că art. 72 din Legea nr. 168/1999 a fost abrogat implicit prin art. 298 alin. 2 ultima liniuță din Codul muncii, coroborat cu art. 284 alin. 2 din același act normativ.
În acest sens, Curtea observă că deși Codul muncii reprezintă cadrul normativ general în materia dreptului muncii, cuprinde și norme speciale de procedură referitoare la soluționarea conflictelor de drepturi, cum sunt capitolul II și III din Titlul XII, ceea ce semnifică egalitatea forței ierarhice a celor două norme, precum și valabilitatea doar a normei ulterioare deoarece tratează strict aceeași probleme, iar paralelismele legale nu sunt posibile.
În privința fondului, Curtea constată că art.40 alin.2 lit.c din Codul muncii prevede că angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege și din contractele colective de muncă. Prin Contractul Colectiv de muncă la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2000 înregistrat la sub nr.53346/06/25.04.2000, prelungit prin acte adiționale succesive, actul adițional nr.430/20.02.2005 și CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze încheiat pe anul 2006, înregistrat la sub nr.288/02/15.02.2006 a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adițional nr.397/12.02.2007 pe o perioadă de minim un an de la data înregistrării, s-a prevăzut, la articolul 176, că salariații vor beneficia de câte o suplimentare a drepturilor salariale, sub forma unui adaus, în sumă fixă cu ocazia unor evenimente anuale, Paște, Ziua meseriei, C precum și în luna octombrie pentru aprovizionarea de toamnă-iarnă, fiecare adaus fiind în cuantum minim de un salariu minim pe ramură, stabilit conform prevederilor acestui contract.
Potrivit art.241 alin.1 din Codul muncii și art.11 din Legea 130/1996 privind Contractul colectiv de muncă, clauzele contractelor colective produc efecte pentru toți salariații angajatorului, pentru toți salariații din grupul de angajatori, pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul.
Chiar dacă la nivel de "" există un contract colectiv de muncă, legal încheiat între partenerii sociali SA și, aplicabil, care nu cuprinde clauzele de natura celor solicitate de reclamantă, în speță sunt aplicabile disp.art.176 din CCM la nivel de ramură energie electrică, termică, petrol și gaze, deoarece potrivit articolului 8 alin. 2 din Legea 130/1996 contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de ramură (în speță).
În consecință, reclamant este îndreptățit să primească drepturile bănești solicitate.
Pârâta nu a contestat existența dreptului solicitat, ci chiar îl recunoaște, însă susține că ar fi fost inclus în salariul de bază în anul 1997. Pârâta nu a făcut dovada achitării dreptului cuvenit pentru anul 2005, 2006 și 2007.
Pârâta nu a probat nici faptul că începând cu data de 1.06.1997 suplimentările solicitate ar fi fost incluse în salariu de bază, conform art.168 alin.3 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unității "", întrucât nu a depus la dosar un act adițional în acest sens, așa cum prevedea chiar textul art.168 alin.3, din CCM la nivel pentru anul 1997.
vând în vedere dispozițiile art.287 din Codul muncii, care prevăd că, sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, faptul că pârâta nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale suplimentare reprezentând suplimentări salariale pentru aprovizionarea toamnă-iarnă solicitate de reclamant în calitate de angajat și la data promovării acțiunii, curtea constată că reclamant este îndreptățită să beneficieze de drepturile suplimentare salariale solicitate.
Actul adițional din 2008 la contractul colectiv de muncă nu poate produce efecte pentru o perioadă anterioară încheierii sale, decât cu încălcarea principiului neretroactivității care este aplicabil și în privința clauzelor interpretative din contractul colectiv de muncă.
În acest sens, art. 31 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă stabilește că:
"(1) Clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru.
(2) Modificările aduse contractului colectiv de muncă se comunică, în scris, organului la care se păstrează șidevin aplicabile de la data înregistrării sau la o dată ulterioară, potrivit convenției părților."
Așadar, nu există un temei legal pentru întinderea efectelor acestei clauze contractuale asupra unei perioade anterioare încheierii actului adițional.
Curtea reține că necontestarea deciziei de concediere de către reclamant cu privire la cuantumul indemnizației de concediere nu îl lipsește de posibilitatea solicitării suplimentărilor salariale pe cale separată, deoarece art. 165 Codul muncii interzice asimilarea acceptării unei părți din drepturile salariale cu renunțarea la partea neachitată, iar art.38 din Codul muncii instituie principiul interdicției renunțării salariaților la drepturile recunoscute prin lege, cum este dreptul la salarizare.
Pentru considerentele expuse anterior, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1 ) Cod procedură civilă Curtea urmează să respingă recursul declarat de pârâtă, care în temeiul art.274 pr.civ. va fi obligată să plătească reclamantei suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată în recurs (onorariu de avocat - fila 61).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta împotriva sentinței civile nr. 50 din 28.01.2009 a Tribunalului Bistrița N pronunțată în dosar nr-, pe care o menține.
Obligă recurentul să plătească intimatei suma de 1000 lei, cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 01.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI: Sergiu Diaconescu, Daniela Griga Laura Dima
- - - - - -
GREFIER
- -
Red./
5 ex./03.02.2010
Președinte:Sergiu DiaconescuJudecători:Sergiu Diaconescu, Daniela Griga Laura Dima
