Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 238/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU -
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE, PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
DECIZIA NR. 238/
Ședința publică din 12 martie 2008
PREȘEDINTE: Nemenționat
Judecător:
Judecător:
Grefier:
Pe rol judecarea recursurilor declarate de pârâții Ministerul Justiției, cu sediul în B,-, sector. 5, și Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice M, cu sediul în T-M,--3, județul M,împotriva sentinței civile nr. 1490 din 13 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș, în dosarul nr-.
La apelul nominal se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, constatându-se că recursurile sunt declarate și motivat în termenul prevăzut de lege, scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Se constată împrejurarea că au sosit relațiile solicitate la termenul anterior de instanță din partea Tribunalului Mureș - Serviciul contabilitate.
Văzând lipsa părților la termenul de astăzi și față de împrejurarea că s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă, instanța reține cauza în pronunțare.
CURTEA DE APEL
Prin sentința civilă nr.1490 din 14 noiembrie 2007, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Mureșa admis în parte acțiunea civilă, având ca obiect conflict de drepturi, formulată de reclamanții, și, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Tg-M, Tribunalul Mureș, Ministerul Economiei și Finanțelor și DGFP M, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării
A obligat în solidar pârâții la calcularea și la calcularea și plata în favoarea reclamanților a unei despăgubiri egale cu cuantumul sporului de vechime cuvenit fiecărui reclamant pe toată durata în care fiecare reclamant a fost încadrat la instanțele judecătorești din raza pârâtului Curtea de Apel Tg-M în perioada 01.10.2003 - 12.03.2007, în următoarele cuantumuri procentuale aplicate la indemnizația brută lunară de încadrare:
-pentru, procentul de 10%; pentru, până la data de 31.11.2002 procentul de 5% și de la data de 01.12.2003 procentul de 10%; pentru procentul de 10%; pentru de la 01.12.2003 până la 30.11.2005 procentul de 5% și de la 01.12.2005 procentul de 10%; pentru, procentul de 25%; pentru, până la data de 31.10.2004 procentul de 5% și de la 01.11.2004 procentul de 10%.
Sumele mai sus menționate cuvenite reclamanților vor fi actualizate în funcție de rata inflației, calculată de la data scadenței lunare a fiecărui drept bănesc neacordat și până la data executării efective a hotărârii.
A obligat pârâtul Tribunalul Mureș să înscrie în carnetele de muncă ale reclamanților mențiunile corespunzătoare acordării drepturilor bănești menționate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamanții fac parte din categoria personalului din unitățile din justiție, mai precis, personal judiciar cu statut independent și atribuții deliberative. Raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii potrivit art.1 și 295 alin.2 din acest cod. Prin decizia XXXVI din 7 mai 2007 ICCJ, problema de drept dedusă judecății a fost dezlegată de instanța supremă în favoarea reclamanților.
Cu referire la acordarea sporului de vechime pentru magistrați, instanța de fond a mai reținut că aceștia nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numită sau aleasă) aflându-se în aceiași situație ca și restul personalului din unitățile de justiție.
Toate persoanele ce alcătuiesc personalul din unitățile de justiție inclusiv reclamanții, sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii acumulând în timp prin activitatea desfășurată vechime în muncă indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte (art.16 alin.3 rap.la art.1 și art.295 alin.2 Codul muncii ).
Dreptul la vechimea în muncă produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională. Sistemul de salarizare este guvernat printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 Codul muncii ), și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Depunerea activității în muncă atrage după sine efectul juridic al acumulării vechimii în muncă, astfel că pentru unul și același element faptic generator de drept salarial trebuie să se recunoască același corespondent: sporul de vechime în muncă.
Instanța de fond a apreciat că nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă de a nu valorifica acest drept deoarece criteriul acordării lui este unul și același garantat în mod egal de lege pentru toți cei care prestează activitate în muncă indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Sporul de vechime în specialitate nu prezintă relevanță deoarece pe de o parte această vechime nu se confundă cu vechimea în muncă vizând doar vechimea doar într-o anumită funcție, pe când vechimea în muncă se compune din toate perioadele în care a fost prestată munca în baza unui raport de muncă indiferent de natura lui și din alte perioade asimilate prin lege. Pe de altă parte, sporul de vechime în specialitate este recunoscut celorlalte categorii de personal din justiție care activează într-o anumită specialitate și care beneficiază alături de acest spor și de sporul de vechime în muncă. Instanța de fond a apreciat că apartenența la anumită categorie socio-profesională ca singur argument de neacordare a sporului de vechime în muncă este un criteriu declarat în mod expres de lege discriminatoriu (art.2 alin.1 OG nr.137/2000).
Existența discriminării directă a reclamanților rezultă și din dispozițiile art.7 și 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului precum și din art.7 din Pactul Internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974. În aceiași ordine de idei instanța de fond a mai reținut incidența art.14 din Convenția Europeană privind Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale respectiv protocolul nr.12 la această Convenție; art.4 din Carta Socială Europeană revizuită; art.5, 6, 8, 39 alin.1 lit.a, 40 alin.2 lit.c și f, art.154 alin.3, 165 și 155 rap.la art.1 din Legea nr.53/2003; art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție.
Nu în ultimul rând se reține că discriminarea a fost recunoscută de însăși legiuitor, în expunerea de motive și în preambulul Legii nr.45/2007 care a eliminat discriminarea și a acordat dreptul reclamanților la sporul de vechime. În ceea ce privește decizia nr.250/2006 a Consiliului Director al CNCD instanța reține că aceasta nu are caracter obligatoriu întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii iar acțiunea în despăgubiri a persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a acestui consilier.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției.
Prin memoriul de recurs recurentul a invocat prevederile art.304 pcrt.9 pr.civ.
Un alt aspect invocat de recurent vizează inexistența unei situații analoage sau comparabile ceea ce face inaplicabile prevederile OUG nr.137/2000. În această ordine de idei se arată că în conținutul lor concret atribuțiile de serviciu prin specificul lor, prin specificul activității instituției publice, fac ca în materie de salarizare să nu poată fi reținută o situație comparabilă între categorii profesionale care desfășoară activități diferite.
Se mai artă în memoriul de recurs împrejurarea că acordarea sau neacordarea acestui spor este o opțiune a legiuitorului si nu poate fi considerată ca aducând atingere principiului egalității în drepturi și al nondiscriminării întrucât nu creează situații diferite între categorii de persoane aflate în situații analoage sau comparabile.
În fine se mai arată în memoriul de recurs faptul că instanța de fond a făcut o greșită interpretare a legii apreciind ca sporul de vechime acordat prin Legea nr.50/1996 este un drept câștigat ca atare exercițiul acestuia nu putea fi restrâns mai cu seamă în condițiile în care actul normativ este un act de nivel inferior celui prin care dreptul a fost acordat.
Împotriva aceleiași hotărâri a declarat recurs și M, care a solicitat casarea cu trimitere spre rejudecare, iar în urma rejudecării cauzei, respingerea acțiunii introductive de instanță ca inadmisibilă față de Ministerul Economiei și Finanțelor și M, datorită lipsei calității procesual pasive a acestora.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată în esență că hotărârea pronunțată de instanța de fond este nelegală fiind pronunțată cu aplicarea greșită a legii fiind incidente prev. de art.304 pct.9 pr.civ.
În ce privește lipsa calității procesual pasive invocată prin raportare la fondul cauzei recurentul a arătat că între părțile din litigiu nu există raporturi juridice de muncă. Astfel că, acțiunea îndreptată împotriva acestui minister precum și a DGFP M este lipsită de orice fundament legal, aceste instituții având calitatea de terți față de raporturile juridice de muncă între reclamanți și ceilalți pârâți. În această ordine de idei s-a arătat că Ministerul Economiei și Finanțelor nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești ci doar reprezintă statul ca subiect de drepturi și obligații în fața organelor de justiție potrivit art.3 alin.1 pct.4-6 din HG 386/2007.
Obligarea solidară a DGFP M împreună cu ceilalți pârâți la plata unor drepturi de natură salarială, este, nu în ultimul rând lipsită de finalitate practică prin prisma dispozițiilor Legii 500/2002.
În drept s-au invocat motivele de nelegalitate prev. de art.304 pct.6 și 9.pr.civ.
Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor invocate precum și sub toate aspectele de fapt și de drept curtea apreciază că recursul Ministerului Justiției este fondat în ce privește procentul aplicat în hotărârea de fond pentru reclamanta -, în sensul că prin adresa nr.413/2008 emisă de Tribunalul Mureș pentru reclamanta - s-au comunicat următoarele date: procente de vechime:01.03.2004-28.02.2006 - %5, 01.03.2006 până în prezent 10%; perioade lucrate 04.12.200-08.10.2001-consilier juridic, 01.10.2001-30.06.2003 auditor de justiție, 01.09.2003-25.04.2004 judecător stagiar, 25.04.2004 până în prezent judecător la Judecătoria Tg-
In consecința se constată că susținerile recurentului sunt fondate întrucât reclamanta beneficiază de la 01.03.2004 la 28.02.2006 de un procent de 5 % și de la 01.03.2006 de un procent de 10%.
Pentru ceilalți reclamanți se constată că recurentul a argumentat în memoriul de recurs nelegalitatea acordării sporului de vechime pentru magistrați întemeindu-si raționamentul pe împrejurarea că legea ( actul normativ privind salarizarea) nu cuprinde astfel de dispoziții ci dimpotrivă exclude imperativ magistrații si asistenții judiciari de la acordarea acestui spor. Mai mult, se arată în memoriul de recurs, prima instanță a omis un element esențial pentru a putea reține existența unei discriminări și anume identificarea unor situații analoage sau comparabile.
Împrejurarea că în conținutul lor concret, atribuțiile de serviciu ale magistraților fată de alte categorii profesionale din sistemul justiției diferă substanțial, nu pot exclude de la analiză existența sau inexistența unei situații comparabile.
Reclamanții fac parte din personalul unităților de justiției prestând muncă alături de personalul auxiliar de specialitate, funcționarii publici si de personalul contractual fără a îndeplini o funcție de demnitate publică numită sau aleasă.
Raportul juridic de muncă atât al magistraților cât și a celorlalte categorii de angajați ai sistemului este guvernat de dispozițiile codului muncii.( art. 16, alin.1 art. 295 alin.2 ). Natura diferită a atribuțiilor de serviciu este specifică nu numai sistemului judiciar ci oricărui alt sistem conceput ca un tot unitar. Categoria socio-profesională aparte a magistraților reclamanți nu poate fi izvorul aplicării unui regim diferit, discriminatoriu cu referire la raportul de muncă și mai ales a drepturilor ce izvorăsc din derularea lui. Astfel în mod corect au susținut reclamanții prin acțiune, unul și același element constând în dreptul la vechimea în muncă produce efecte juridice diferite în sistemul de salarizare a componentelor unui si aceluiași sistem. Sistemul de salarizare, potrivit dispozițiilor art.154 din Codul muncii, este guvernat, sau ar trebui să fie, de două principii respectiv cel al egalității de tratament si cel al diferențierii salariale numai prin raportate la nivelul studiilor, treptele sau gradele profesionale,calitatea, cantitatea muncii și nu în ultimul rând condițiile de muncă.
Instanța de fond a reținut corect împrejurarea că apartenența la o anumita categorie socio-profesională este singurul criteriu ce a determinat neacordarea sporului de vechime în muncă fiind astfel evidentă si justificată starea de discriminare și incidența în cauză a prevederilor art. 2 din OUG nr.137/2000. Dispozițiile OUG nr.137/2000 nu exclud analizarea unei astfel de situații pentru considerentul ca aceasta a fost o "opțiune" a legiuitorului ci dimpotrivă acordă dreptul persoanei de a se adresa instanțelor de judecată potrivit dispozițiilor art. 27 din OUG nr.137/2000.
Argumentele recurentului privitoare la "dreptul câștigat" cu referire la dispozițiile Legii nr.50/1996 deși pertinente nu sunt argumentele aduse de instanța de fond în prezenta cauză ca atare curtea apreciază că nu se impune analizarea acestora întrucât, așa cum rezultă din considerentele hotărârii obiect la prezentei căi de atac acordarea despăgubirilor egale cu sporul de vechime s-a întemeiat constatarea si analizarea existenței sau inexistenței stării de discriminare.
In ce privește recursul promovat de Ministerul Economiei și Finanțelor, curtea apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat în esență că, între reclamanți și pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor nu există raporturi juridice de muncă, în acest sens acțiunea astfel îndreptată, împotriva unei persoane străină de raporturile juridice existente între pârâți și reclamanți, nu poate fi primită.
Recurenta a reiterat excepția lipsei calității procesuale pasive în cauză argumentând această excepție prin aceea că Ministerul Economiei și Finanțelor nu se confundă cu bugetul de stat, rolul acestuia limitându-se la elaborarea proiectului bugetului cu respectarea procedurii reglementată de Legea 500/2002. Responsabilitatea astfel stabilită de lege nu poate atrage după sine obligarea solidară la plata drepturilor de natură salarială pretinsă de reclamanți. În altă ordine de idei se arată că Ministrul Economiei și Finanțelor este la rândul său ordonator principal de credite pentru ministerul pe care-l conduce și nu are atribuții în gestionarea bugetelor instanțelor judecătorești.
Cu privire la această excepție, instanța de control judiciar constată că acest minister are potrivit Legii nr.500/2000 responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat materializat ulterior în legea bugetară anuală. Proiectul bugetului de stat are la bază proiectele de buget ale ordonatorilor principali printre care se numără și Ministerul Justiției. Cheltuielile de personal reprezintă un capitol distinct al proiectelor de buget întocmite de fiecare ordonator. În activitatea sa, așa cum chiar recurenta invocă, în caz de divergență între MEF și ordonatorii principali de credite, guvernul este competent să ia decizii în acest sens. Cu toate acestea, responsabilitatea întocmirii proiectului bugetului de stat aparține în exclusivitate pârâtului, calitatea sa procesual pasivă derivând din această obligație legală și nu cum în mod greșit apreciază recurentul din raportul de muncă. De asemenea, răspunderea MEF rezultă și din prevederile art.3 din HG 208/2005 și art.3 din HG 386/2007.
Nu în ultimul rând având în vedere competențele legale a acestui pârât în materie bugetară instanța a stabilit în sarcina acestuia obligația de aalocafondurile necesare plății drepturilor stabilite prin hotărârea atacată. Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 24 martie 2005 publicată în 1048/2005 a apreciat calitatea, ca fiind aceeade garant legala acestor categorii de obligații.
Având în vedere cele de mai sus Curtea apreciază că hotărârea pronunțată de Tribunalul Mureș este legală și temeinică recursul Ministerului Economiei și Finanțelor urmând a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor, prin M, cu sediul în Tg-M, str.-.- nr.1-3, împotriva sentinței civile nr.1490 din 13 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș.
Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției, cu sediul în B-, sector 5, împotriva aceleiași hotărâri.
Modifică în parte hotărârea atacată în sensul că stabilește, pentru reclamanta, următoarele cuantumuri procentuale aplicate la indemnizația brută lunară de încadrare: - de la 01.03.2004 la 28.02.2006 procentul de 5% și de la 01.03.2006 procentul de 10%.
Menține restul dispozițiilor.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 12 martie 2008.
PRESEDINTE JUDECĂTORI
-
GREFIER
Red:
Tehnored.
19.05.2008./2 exp.
.fond:-
Asist.jud.-
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
