Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 2990/2009. Curtea de Apel Craiova
| Comentarii |
|
DOSAR Nr- - drepturi bănești -
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CRAIOVA
SECȚIA A CIVILĂ ȘI PENTRU CONFLICTE DE munca ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIE Nr. 2990
Ședința publică din data de 13 Mai 2009
Completul compus din:
Președinte: JUDECĂTOR 1: Ligia Epure
JUDECĂTOR 2: Corneliu Maria
JUDECĂTOR 3: Mariana Pascu
Grefier - -
*******
Pe rol, soluționarea recursului declarat de reclamanții G, -, G, G, G, și, împotriva sentinței civile nr.23/23.09.2008, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de APEL CRAIOVA și Tribunalul Gorj, având ca obiect, drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședința publică, părțile nu au răspuns.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recursul este declarat și motivat în termenul legal, că s-a depus întâmpinare cu exemplar pentru comunicare, că în conformitate cu prevederile art.242 alin.2 pr.civ. s-a solicitat și judecata în lipsă, după care, instanța constatând cauza în stare de soluționare a trecut la deliberare.
CURTEA
Asupra recursului de față.
Prin sentința civilă din data de 23/23.09.2008, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr- s-a respins acțiunea formulată de reclamanții G, -, G, G, G, împotriva pârâților Ministerul Justiției.
Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut:
Asupra excepției prescripției dreptului la acțiune, invocat de parata Ministerul Justiției:
Potrivit art. 283 lit. c din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat.
Textul este deplin aplicabil situației de față, întrucât, potrivit art. 295 alin. 2 din Codul muncii "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective".
Potrivit art. 166 (1) Codul muncii, dreptul la acțiune cu privire la drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
În ceea ce privește momentul în care se naște dreptul la acțiune,s- observat că, în general, coincide cu data la care este încălcat dreptul subiectiv.
Astfel că, în raport de cele statuate de ÎCCJ în soluționarea recursului în interesul legii, decizia nr. XXXVI din 07 05 2007, și anume că dispozițiile legale care reglementau sporul de vechime nu au fost abrogate, înseamnă că dreptul recurenților de a solicita acest spor s-a născut la data la care au constatat că nu li s-a acordat sporul de vechime.
Incalcarea dreptului subiectiv, prin neplata drepturilor salariale solicitate de către reclamanți, s-a realizat odată cu nerespectarea obligației legale de plata a sporului de vechime, deci lunar la data datorata.
In raport de aceasta data, curge cate un termen de prescripție, pentru fiecare obligație datorata si neachitata reclamanților.
Nu au putut fi reținute argumentele potrivit cu care existenta prevederilor cuprinse in art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului ar determina inaplicabilitatea prevederilor art. 1 si 3 din D 167/1958 si art. 283 Codul muncii, pe de o parte pentru ca prevederile respective nu stabilesc imprescriptibilitati cu privire la acțiunile in justiție, pe de alta parte, nu înlătura posibilitatea legiuitorului de a asigura stabilitatea si certitudinea raporturilor juridice prin masuri legale ce tind la stingerea drepturilor la acțiune care nu au fost exercitate in cadrul unor termene considerate ca suficiente.
Recurenții, pentru a beneficia de sporul de vechime din anul 2000-2003, trebuiau să se adreseze instanței cu acțiune în termen de 3 ani.
Împotriva acestei sentințe au formulat recurs reclamanții, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele:
Sentința pronunțată este afectată de motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 cod. pr. civ. fiind dată cu încălcarea dispozițiilor art. 1 din protocolul adițional nr. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, a dispozițiilor art. 20 alin. 2 și art. 44 din Constituția României.
S-a arătat că sporul de vechime fiind un drept de creanță, este un bun, în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO.
Prin intrarea în vigoare a OG nr. 83/2000, petenții - magistrați și asistenți judiciari - au fost lipsiți de proprietatea acestui bun, ori lipsirea de proprietate se putea face doar pentru o cauză de utilitate publică.
Din cuprinsul OG nr. 83/2000 nu se poate desprinde care a fost utilitatea publică a lipsirii magistraților și și asistenților judiciari de proprietatea lor asupra sporului de vechime.
Reținerea excepției prescripției dreptului la acțiune, întemeiată pe dispozițiile Decretului nr. 167/1958 echivalează cu încălcarea art. 20 alin. 2 din Constituția României și cele ale reglementărilor internaționale asumarte de statul român și care determină inaplicabilitatea dispozițiilor art. 1 și 3 din decretul nr. 167/1958.
Au mai fost invocate, în susținerea recursului, Decizia nr. 21/10 martie 2005 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, arătându-se că nu are relevanță natura sporului acordat prin această decizie, atâta timp cât acesta este un bun, în înțelesul Convenției.
Cauza a fost înaintată Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru soluționarea recursului însă, ulterior, a fost trimisă Curții de APEL CRAIOVA, spre competentă soluționare.
Curtea, analizând sentința instanței de fond prin prisma motivului de recurs expus cu argumentele arătate anterior dar și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, constată că recursul reclamanților este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare.
Argumentele referitoare la preeminența dreptului internațional față de dispozițiile dreptului intern - atunci când acesta din urmă nu conține dispoziții mai favorabile - sunt corecte.
Problema care se pune, însă, în cauza de față, este aceea a intervalului de timp până la care instanțele investite cu soluționarea unor astfel acțiuni se pot întoarce în aprecierea încălcărilor învederate și, respectiv, în restabilirea ordinii de drept pe segmentul ce face obiectul analizei judecătorești.
Instanța de fond a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 166 alin. 1 din Codul muncii potrivit cărora dreptul la acțiune în materia drepturilor salariale și a daunelor rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile erau datorate.
Soluția pronunțată de prima instanță nu incalcă nici dispozițiile dreptului intern dar nici pe cele ale tratatelor internaționale la care Romania este parte - cu referire concretă, în raport de argumentele motivului de recurs la dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și și a Libertăților Fundamentale.
Astfel, nici o dispoziție a Convenției nu obligă statele membre sa instituie termene de prescripție sau sa fixeze momentele de la care începe sa curga prescripția, in materie civila statele bucurându-se de o mare libertate de apreciere atât in stabilirea duratei acestui termen, cat si a momentului de la care aceasta începe sa curgă ( Hot. nr. 42117 per. 04 din 5 Februarie 2009- - si altii contra Franței).
Deci instituirea unor termene de prescripție pentru sesizarea unei instanțe este admisibilă fără ca prin aceasta să se aducă atingere dreptului substanțial dedus judecății și fără ca prin acesta să se limiteze protecția socială instituită de art.1 din Protocolul I adițional la Convenție.
S-a stabilit în acest sens că limitarea dreptului de acces la o instanță prin instituirea unor termene de prescripție trebuie să respecte condițiile de proporționalitate și rezonabilitate astfel încât persoanele vătămate să aibă un interval de timp suficient în funcție de caracteristicile fiecărui tip de litigiu pentru a acționa.
Sub acest aspect termenul de prescripție de 3 ani - ca cel prevăzut de art. 166 din Codul muncii - este, în general, apreciat ca rezonabil de întreaga practică, în ceea ce privește satisfacerea drepturilor de creanță, instituirea acestui termen având drept finalitate limitarea efectelor perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile.
Față de aceste considerente, constatând că în cauză nu există nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi invocate și din oficiu, conform art. 306 alin. 2 cod. pr. civ. Curtea urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 teza II Cod procedură civilă, să respingă recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de reclamanții G, -, G, G, G, și, împotriva sentinței civile nr.23/23.09.2008, pronunțată de Tribunalul Gorj în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații pârâți Ministerul Justiției, Ministerul Finanțelor Publice, Curtea de APEL CRAIOVA și Tribunalul Gorj, având ca obiect, drepturi bănești.
Decizie irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică, azi, 13 Mai 2009.
Președinte, Judecător, Judecător,
- - - - - -
Grefier,
- -
Red. Jud./2 ex./12 iunie 2009
jud. fond, L
Tehn./Ex.2
Președinte:Ligia EpureJudecători:Ligia Epure, Corneliu Maria, Mariana Pascu
