Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 3590/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(2188/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR. 3590/
Ședința publică de la 20.05.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Amelia Farmathy
JUDECĂTOR 2: Lizeta Harabagiu
JUDECĂTOR 3: Maria Ceaușescu
GREFIER - -
Pe rol soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți, G, împotriva sentinței civile nr.30/02.10.2008 pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI -Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți Guvernul României, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Consiliul Superior al Magistraturii.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, în sensul că intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Consiliul Superior al Magistraturii au formulat întâmpinare, înregistrate la dosar la data de 07.05.209 și 19.05.2009, după care,
Curtea invocă, din oficiu, excepția tardivității declarării recursului formulat de recurentul-reclamant și având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, reține cauza în pronunțare pe excepție și pe fondul cauzei.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.30/02.10.2008 pronunțată în dosarul nr-, Curtea de APEL BUCUREȘTI Secția a VII a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de reclamanții, G, și cererile de intervenție în nume propriu formulate de intervenienții, în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția Parchetelor Militare, Ministerul Economiei și Finanțelor, Guvernul României, Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, și Consiliul Superior al Magistraturii.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că, reclamanții și intervenienții, procurori în cadrul Parchetului Militar d e pe lângă Tribunalul Militar București, Curtea Militară de Apel și al Parchetului General - Secția Parchete Militare, au solicitat obligarea pârâților Guvernul României, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul Superior al Magistraturii, la plata drepturilor bănești constând în acordarea creșterilor salariale prevăzute pentru anul 2007 în OG nr.10/2007.
Concret, reclamanții și intervenienții au solicitat să se constate că acest act normativ care are că domeniu de aplicare stabilit de legiuitor în privința salarizării unor categorii profesionale bine definite (personal bugetar salarizat potrivit OUG nr.24/2000 și personal salarizat în baza Legii nr.154/1998, precum și persoanele care ocupă funcții de demnitate publică) li se aplică și lor pe motiv că s-ar crea o nejustificată și disproporționată discriminare între categorii profesionale aflate în situații identice.
Ori, această argumentație propusă de reclamanți și intervenienți este greșită câtă vreme fiecare dintre categoriile profesionale menționate sunt salarizate în baza unei legi speciale, în baza unui statut propriu.
Așadar, deși toți se includ categoriei de bugetari în sens larg, adică persoane salarizate din fonduri alocate din bugetul de stat, iar nu din fonduri private, nu se poate susține că între aceste persoane există identitate sub aspectul salarizării, pentru că nu se găsesc în aceeași situație. Magistrații, ca și categorie de persoane salarizate din bugetul de stat, beneficiază de salarizare în baza legii speciale, la fel cum și personalul contractual bugetar, precum și personalul care ocupă funcții de demnitate publică beneficiază de salarizare în baza OUG nr.24/2000 respectiv a legii speciale nr.154/1998,
Prin urmare, fiecare din această categorie este salarizată din aceeași sursă, dar diferit, pornindu-se de la importanța muncii prestate, de la răspunderea și complexitatea activității, de la interdicțiile stabilite prin lege.
Legiuitorul are așadar atributul de a majora salariul fiecărei categorii, de a acorda sporuri sau indexări, pe rațiuni justificate, de moment, între care poate fi și aceea a unui salariu inferior față de puterea de cumpărare a monedei naționale. În atare situație, indexările acordate la nivelul anului 2007 diferitelor categorii de bugetari, mai puțin magistraților, sunt justificate în fiecare caz în parte și nu pot fi extinse prin analogie situației magistraților. Aceștia din urmă nu pot pretinde existența unei discriminări în privința lor pe motiv că nu au fost beneficiarii vreunui act normativ care să acopere prin intermediul indexării creșterea prețurilor, tarifelor și inflația, pentru că nu se găsesc în situație comparabilă cu ceilalți bugetari. A accepta teza contrară, dispusă de instanța de fond, ar însemna acceptarea raționamentului potrivit căruia, toate celelalte categorii de bugetari ar putea invoca discriminarea lor față de categoria magistraților sau oricărei alte categorii de bugetari, ceea ce nu poate fi primit.
Deși reclamanții și intervenienții au invocat discriminarea, în speță existența vreunei discriminări între reclamanți, intervenienți și alte categorii de salariați bugetari nu poate fi reținută, întrucât nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art.2 din OG nr.137/2000 republicată privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare. Simpla apartenență a magistraților la categoria socială a salariaților bugetari nu constituie o situație premisă pentru a se constata că se găsesc în situație comparabilă cu cei care au recunoscute prin legile de salarizare speciale drepturi bănești suplimentare, iar nu fundamentale, constând în indexări față de indicele de inflație. Așadar, nu este îndeplinită în cauză nici condiția încălcării vreunui drept al omului sau a vreunei libertăți fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.
Așadar, numai dreptul la plata salariului pentru munca prestată este un drept fundamental care nu poate fi restrâns salariatului, iar nu și indexarea acestuia în conformitate cu devalorizarea monetară.
Aceasta este și practica Curții Constituționale care a reținut că beneficiul unor drepturi salariale suplimentare, cum este cel pretins în cauză, nu constituie un drept constituțional fundamental și, în consecință, legiuitorul este în drept să le acorde, să le modifice ori să înceteze acordarea lor, precum și să stabilească perioada în care le acordă.
Nu trebuie neglijat totodată, că prin Decizia nr.818/2008 a Curții Constituționale pronunțată la data de 3 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial nr.537/16.07.2008, obligatorie pentru instanțe, s-a admis excepția de neconstituționalitate a prevederilor art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din OG nr.137/2000, pretinse a fi incidente în cauză, apreciindu-se că aceste dispoziții sunt neconstituționale în măsura în care din ele se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în acte normative neavute în vedere de legiuitor la adoptarea actelor normative considerate discriminatorii.
Ori, un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor de judecată competența de a desființa norme juridice, de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat consacrat în art.1 alin.4 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr.429/2003, cât și prevederile art.61 alin.1, în conformitate cu care parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării.
Toate aceste argumente conduc cu certitudine la concluzia că interpretarea dispozițiilor art.2 și ale art.11 din OG nr.137/2000, în sensul menționat sunt neconstituționale, realizând transformarea instanțelor de judecată în autoritate legiuitoare, prin eludarea textelor constituționale la care s-a făcut referire mai sus.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs în termen legal reclamanții, G, și cererile de intervenție în nume propriu formulate de intervenienții ,.
La termenul din data de 20.05.2009, Curtea în baza art. 129 rap. la art. 137 pr. civ. a invocat excepția tardivității recursului declarat de reclamantul, excepție pe care, găsind-o întemeiată, a admis-o, reținând următoarele:
Sentința atacată a fost comunicată recurentului la data de 24.10.2008 (fila 58 dosar fond), iar recursul a fost declarat la data de 10.11.2008 (fila 2 dosarul ÎCCJ) cu depășirea termenului de 10 zile prevăzut de art. 80din Legea 168/1999, calculat pe zile libere, conform art. 101 pr. civ. de la data comunicării hotărârii instanței de fond.
Recurenții-reclamanți, G, și cererile de intervenție în nume propriu formulate de intervenienții, critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, în temeiul art. 304 pct. 9 pr. civ.
În motivarea recursului se susține că reclamanții și intervenienții, fără putință de tăgadă, fac parte din categoria personalului din unitățile de justiție (unități bugetare, finanțate de la bugetul de stat) ale căror raporturi juridice de muncă sunt guvernate de prevederile Codului Muncii.
Așadar, sunt incluși în categoria personalului din sistemul bugetar fiind parte a raporturilor de muncă stabilite de Codul muncii, și ca urmare a acestor premise li se naște dreptul la o salarizare echitabilă, satisfăcătoare fără limitări si restrângeri datorate devalorizării monedei naționale, precum si dreptul la tratament egal in material salarizării la fel cum prin mai multe acte normative ( OG nr. 10/2007; OG nr. 11/2007; OG nr. 16/2007; OG nr.27/2007; Legea nr. 232/2007; OG nr. 20/2007; OG nr. 23/2007), personalul din sistemul bugetar a beneficiat de majorări salariale anuale pentru anul 2007 sub forma adaosurilor salariale constând în indexarea salariilor ori a indemnizațiilor.
Aceste majorări au fost aplicate in mod nediscriminatoriu sub aspectul categoriei socio-profesionale, fiind enumerate, exemplificativ: demnitarii (art.1 din OG nr. 10/2007), judecătorii Curții Constituționale (art.1 din OG nr. 10/2007), personalul asimilat demnitarilor publici (art.3 alin.3 din OG nr. 10/2007), personalul Curții de Conturi (art. 2 din OG nr. 10/2007), personalul contractual din unitățile bugetare (art.1 din OG 10/2007), funcționarii publicii (articolul unic, pct.5 din Legea nr. 232/2007), personalul didactic si didactic auxiliar (art.1 din OG nr. 11/2007) etc.
Cu toate acestea, - în mod concret și discriminatoriu - recurenților nu le-a fost acordat adaosul salarial constând in majorările salariale la nivelul anului 2007, omisiune care s-a repercutat mai pregnant asupra recurenților, întrucât spre deosebire de restul personalului bugetar, nu puteau obține (datorita incompatibilităților, interdicțiilor si incapacităților legale) alte venituri bănești decât cele salariale, care au fost erodate de
creșterea prețurilor de consum la fel ca și în cazul celorlalte salarii bugetare.
Principiul fundamental al egalității la tratament prevăzut de art. 154 din Codul muncii si cel al diferențierii salariilor în raport de nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii si condițiile de munca sunt principii ce guvernează realitatea sistemului de salarizare ca si instituție de dreptul muncii, sistem de salarizare definit de art. 155 din Codul muncii si conform cărora tuturor persoanelor aflate intr-o situație comparabila li se aplica recunoașterea acelorași obiective si elemente de salarizare.
Din momentul în care recurenți se află intr-o situație identică, nu doar comparabilă, cu restul persoanelor din unitățile bugetare sub aspectul primirii unui salariu erodat de inflație rezultă că nu pot fi tratați diferențiat, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin neacordarea adaosului salarial anual pentru 2007.
Recurenți nu văd nici un motiv legal, temeinic, obiectiv si nediscriminatoriu pentru au fost excluși de la primirea indexărilor pe 2007 atâta timp cat criteriul de acordare al acestora este unic, creșterea indicelui prețurilor de consum și a inflației in anul 2007 fața de 2006.
În realitate, pentru a se putea aprecia discriminarea, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului indexării anuale, și ca atare, existența obligației de acordare a unei salarizări echitabile, un tratament egal în salarizare din acest punct de vedere ca aspect juridic și perioada de muncă prestată în aceste condiții și în moneda națională care se depreciază, ca aspect faptic.
În concluzie, prin neacordarea acestor adaosuri salariale constând în majorările anuale, recurenți sunt mod evident și grav discriminați față de restul personalului datorită situației identice în care se află, respectiv aceeași realitate juridică și faptică.
În același sens este și doctrina juridică și practica judiciară care a statuat în mod unanim și constant faptul că există discriminare ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu este acordat tuturor categoriilor profesionale (indiferent de funcție) ce unesc elementul generator al respectivului spor sau adaos salarial specific. Deci, recurenți sunt discriminați în sensul art.2 alin.1-3, art.6 din OUG nr. 137/2000 întrucât au fost refuzate indexările salariale pe anul 2007, nu datorită faptului neîntrunirii condițiilor normative de acordare a acestui spor ci, sub pretextul ca aparțin unei urnite categorii socio-profesionale, criteriu declarat expres de art.2 alin.1 din OG nr. 57/2000 ca fiind discriminatoriu.
Potrivit art. 16 alin. 1 si 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii si autorităților, fără privilegii si discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege.
Art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la remunerație satisfăcătoare si echitabilă, la un salariu egal pentru muncă egală, iar plata salariilor bugetare se face în aceeași monedă.
Existenta discriminării directe rezultă și din art.7 al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale si Culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 care garantează dreptul la condiții de muncă juste si prielnice si la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție; din art. 4 din Carta sociala europeana revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999; art. 41, art.53, art. 16 alin.1, art.20 din Constituția României (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu privire la dreptul la salariu).
prin analogie a indexărilor acordate la nivelul anului 2007 prin OG nr. 10/2007 diferitelor categorii de bugetari și cu privire la magistrați nu poate conduce la concluzia că instanța anulează ori refuză aplicarea actului normativ menționat și nici nu îl înlocuiește cu norme create pe cale judiciară.
Recurenții consideră că în raport de prevederile OUG nr. 137/2000, art.7 al Pactului Internațional cu privire la Drepturile Economice, Sociale si Culturale, ratificat prin Decretul nr. 212/1974 care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție; din art. 4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr. 74/1999, art. 41, art.53, art. 16 alin.1, art.20 din Constituția României (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu privire la dreptul la salariu), art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului recursul este întemeiat.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, dar și a dispozițiilor art. 3041pr. civ. Curtea găsește recursul formulat ca nefiind fondat motivele avute în vedere fiind următoarele:
În motivarea recursului se arată că intimații-reclamanți sunt salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceștia beneficiază, neputând beneficia de alte drepturi decât daca sunt prevăzute expres in favoarea lor, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de drepturile prevăzute de legea speciala pentru salarizarea magistraților.
Atunci când legiuitorul a dorit ca magistrații sa beneficieze si de alte drepturi decât cele prevăzute in actele normative de salarizare, a reglementat aceasta situație ca pe una cu caracter excepțional. În acest sens, sunt prevederile art. 32 din nr.OUG27/2006, act normativ in baza căruia sunt salarizați in prezent magistrații
Prin urmare instituirea acestor drepturi in beneficul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat si neprevederea, ori prevederea in alt cuantum, in beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problema de legiferare; este vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai el are dreptul sa reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de statului precum si a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile si salariile de baza si drept urmare doar legiuitorul este care poate aprecia si stabili daca si ce creșteri se acorda anumitor categorii de salariați.
Or, in cazul de față, obligarea Ministerului Justiției si a celorlalți pârâți la plata despăgubirilor reprezentând pierderea de salariu ca urmare a neindexării salariilor reclamanților pe anul 2007 constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Prezenta situație nu se regăsește printre cele enumerate în definiția discriminării, astfel cum aceasta a fost data de Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările si completările ulterioare, respectiv orice deosebire, excludere, restricție sau preferință pe baza de rasa, naționalitate precum si orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, in condiții de egalitate, a drepturilor omului si a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, in domeniul politic, economic, social si cultural sau in orice alte domenii ale vieții publice.
Reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi, in favoarea unor persoane ori nereglementarea anumitor drepturi excede cadrului legal stabilit prin OG nr. 137/2000 privind prevenirea si sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările si completările ulterioare, si nu intra in sfera competentei Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Din aceasta ordonanță, rezulta ca atribuțiile Consiliului si controlul exercitat de acest organ, precum și cel exercitat de către instanțe, pentru ca potrivit legii, cel care se considera discriminat se poate adresa direct instanței de judecata, nu privesc modul de reglementare cuprins in acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt: exercitarea următoarelor drepturi art. 1 alin. 2, exercitarea drepturilor enunțate - art. 1 alin. 3, restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, in condiții de egalitate, a drepturilor omului si a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege - art. 2 alin. 1, comportament discriminatoriu, persoana care se considera discriminata poate sesiza Consiliul in termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. În mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acest drept.
Nici un criteriu dintre cele prevăzute de art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000 nu se referă la alte drepturi și libertăți decât cele recunoscute de lege.
Față de redactarea expresă a textelor OG nr. 6, 8, 10 și 11/2007, acestea se pretează la o interpretare strictă și limitată la categoriile de personal prevăzute în ipotezele normelor, opțiunea legiuitorului delegat neputând fi controlată de judecătorul ordinar (ci numai de cel constituțional), care nu poate completa o omisiune de reglementare, lărgind câmpul de aplicare a unei dispoziții, atunci când legiuitorul decide să-l precizeze strict și limitativ.
Prin urmare, în acord cu rolul său constituțional, tradițional, judecătorul nu poate înlătura o lege de la aplicare, pe motiv că este discriminatorie sau inechitabilă ori să-i suplinească insuficiențele, ci este ținut, până ce nu a fost abrogată sau declarată neconstituțională, s-o aplice în litera sa.
În același sens sunt și prevederile, obligatorii potrivit art. 147 alin. 4 din Constituție, ale Deciziei Curții Constituționale nr. 818/2008.
Prin sus-menționata decizie, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționale prevederile art. 1, 2 alin. 3 și 27 alin. 1 din OG nr. 137/2000, în măsura în care se interpretează că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerându-le discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
S-a argumentat că un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separaților puterilor, în virtutea căruia, Parlamentul și, pe cale de delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Se reține totodată și că în această chestiune nu există o decizie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, organism independent și a cărui activitate nu poate fi îngrădită de nicio instituție, conform art. 17 din OG nr. 137/200, care să constate o situație discriminatorie între magistrați și categoriile de personal prevăzute de ordonanțele menționate, care să poată eventual constitui temeiul acordării de despăgubiri la nivelul pretinselor creșteri salariale, instanța neputând sancționa, astfel cum s-a argumentat anterior, presupusele discriminări create prin lege.
Nu se poate invoca, în sens contrar, nici cadrul general european în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare sau principiul nediscriminării consacrat de art. 14 din Convenția Europeană ori art. 16 din Constituție, pe de o parte pentru că acestea nu se referă și la personalul din cadrul autorității judecătorești care dispune de condiții speciale de salarizare, pe de altă parte pentru că principiul egalității de tratament în salarizare pe care-l consacră, nu are conținutul pe care încearcă să-l acrediteze reclamanții
Astfel, regimul juridic al salarizării este inevitabil diferit, criteriul activității îndeplinite fiind unul obiectiv, pentru că în caz contrar s-ar ajunge la situația absurdă în care să se pretindă că toate activitățile profesionale să fie remunerate identic, or, este pe deplin legitim ca tratamentul salarial să difere, el implicând o anumită strategie socio-economico-financiară, ce nu poate fi cenzurată sau controlată de instanța de judecată, uniformitatea reglementării într-un atare domeniu având drept consecință desființarea tuturor criteriilor de salarizare și a scopului urmărit de legiuitor prin pârghiile economice și financiare.
Pentru aceste considerente, Curtea apreciază că în mod corect a fost respinsă acțiunea reclamanților și, în temeiul art. 312 alin. 1 pr. civ. recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva sentinței civile nr.30/02.10.2008 pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI -Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți Guvernul României, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Consiliul Superior al Magistraturii, ca tardiv formulat.
Respinge recursul declarat de, G, împotriva sentinței civile nr.30/02.10.2008 pronunțate de Curtea de APEL BUCUREȘTI -Secția a VII-a Civilă și pentru Cauze privind Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații-pârâți Guvernul României, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Finanțelor Publice, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondat.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 20.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
GREFIER
Red.LH/th.red.
2ex-22.06.2009
Jud. fond:
Președinte:Amelia FarmathyJudecători:Amelia Farmathy, Lizeta Harabagiu, Maria Ceaușescu
