Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 4270/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Dosar nr-(2947/2009)
DECIZIA CIVILĂ NR.4270/
Ședința publică de la 10.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Maria Ceaușescu
JUDECĂTOR 2: Amelia Farmathy
JUDECĂTOR 3: Lizeta Harabagiu
GREFIER - -
Pe rol soluționarea recursurilor declarate de recurenții-pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și TRIBUNALUL IALOMIȚA împotriva sentinței civile nr.2179/04.10.2007 pronunțate de Tribunalul Călărași -Secția Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații, ița, G, ta, ta, HG, Ministerul Justiției Și Libertăților, Sindicatul I, C, a, a,.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Nemaifiind cereri formulate, excepții de invocat ori înscrisuri noi de administrat, având în vedere că s-a solicitat ca judecata să se desfășoare și în lipsă, Curtea reține cauza în pronunțare.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 2179/04.10.2007, pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul Călărași -Secția Civilă admis în parte acțiunea formulată de reclamantul I în numele membrilor de sindicat, ița, HG, a, C, G, ta, ta, și împotriva pârâților TRIBUNALUL IALOMIȚA, Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice i-a obligat pe pârâții TRIBUNALUL IALOMIȚA și Ministerul Justiției către fiecare dintre membrii de sindicat susmenționați la plata drepturilor bănești reprezentând prime de concediu aferente anilor 2005 și 2006, drepturi ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la data plății efective, a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Ministerului Finanțelor Publice si l-a obligat pe Ministerul Finanțelor Publice, atât în calitate de pârât cât și de chemat în garanție, să aloce fondurile necesare achitării drepturilor bănești acordate membrilor de sindicat ai I prin prezenta sentință, a respins capetele de cerere privind obligarea pârâților TRIBUNALUL IALOMIȚA și Ministerul Justiției la plata drepturilor bănești reprezentând diferența de 3% din indemnizația de încadrare brută și acordarea tichetelor de masă.
În considerente a reținut că dispoziția art. 411din Legea nr. 50/1996 introdusă prin OUG nr. 83/2000 reglementează prima de vacanță pentru magistrați și celelalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi.
Dreptul s-a născut așadar, din lege, ca drept subiectiv și conferă titularilor de drept prerogativele în virtutea cărora pot pretinde subiectului pasiv din raportul juridic născut, să efectueze o anumită prestație pozitivă, respectiv, de a da o anumită sumă de bani.
În perioada 1.09.2000 (data publicării în Monitorul Oficial nr. 425 OG nr. 83/2000 - data nașterii dreptului) și 02.01.2001 (data suspendării actului normativ ce a dat naștere dreptului subiectiv) facultatea subiectului activ a existat ca un drept pur și simplu, cum a existat și obligația corelativă, aceasta fiind executată de debitor.
În perioada anilor 2001 - 2002, dreptul la plata primei de concediu cuvenită magistraților și celorlalte categorii de personal salarizat în baza Legii nr. 50/1996 a fost suspendat prin dispozițiile art. 3 din OG nr. 33/2001 și apoi prin art. 12 din Legea nr. 743/2001 iar începând cu data de 01.01.2003 aceste drepturi nu au mai fost prevăzute în favoarea magistraților prin intrarea în vigoare a OUG nr. 177/2002, însă aceste dispoziții legale au fost valabile doar pentru intervalul de timp menționat în cuprinsul lor (deci până la sfârșitul anului 2002) deci, după ieșirea lor din vigoare prin ajungerea la termen acestea nu mai pot produce nici un efect juridic (deci nici pe cel suspensiv al drepturilor la plata primei de concediu) deoarece ar însemna să retroactiveze ceea ce este interzis de art. 15 din Constituție, deci dispărând efectul suspensiv al plății primelor de vacanță începând cu 01.01.2003 acestea pot fi pretinse de toți cei îndreptățiți.
Prin decizia nr. XXIII din 12.12.2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite a fost admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că prima de concediu, pe lângă indemnizația de concediu, respectiv, o sumă egală cu indemnizația avută, sau după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistrați și personalul de specialitate se acordă numai pentru perioada anilor 2001 - 2002, astfel cum s-a reglementat prin art. 411din Legea nr. 50/1996. Cum însă în această deciziei s-a constatat o eroare materială de tehnoredactare, prin încheierea pronunțată de aceeași instanță la data de 21.05.2007 în camera de consiliu - dosar 31/2005 s-a dispus îndreptarea acesteia în sensul că dispozitivul deciziei susmenționate va avea următorul conținut "prima de concediu, pe lângă indemnizația de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizația brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecări în concediu, pentru magistrați, se acordă numai pentru anii 2001 - 2002, astfel cum a fost reglementată prin dispoziția menționată (art. 411(1)din Legea nr. 50/1996)".
Se constată astfel, din dispozitivul deciziei nr. XXIII/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție că personalul de specialitate beneficiază în continuare deci și după anul 2002 de acest drept.
Cum dezlegările date problemelor de drept judecate de Înalta Curte de Casație și Justiție produc efecte numai pentru viitor în rezolvarea cauzelor în primă instanță și în căile de atac, capătul de cerere al acțiunii reclamantului referitor la prima de concediu se constată întemeiat urmând a fi admis ca atare.
În ce privește capătul de cerere prin care reclamanții solicită obligarea pârâților să le acorde tichete de masă, tribunalul a apreciat că acesta este neîntemeiat motivat de următoarele considerent:
Acordarea tichetelor de masă este reglementată de Legea nr.142/1998, care la alin. (1) prevede că "salariații din cadrul societăților comerciale, regiilor autonome și din sectorul bugetar, precum și din cadrul unităților cooperatiste și a celorlalte persoane juridice sau fizice care încadrează personal prin încheierea unui contract individual de muncă, denumite în continuare angajator, pot primi o alocație individuală de hrană, acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral pe costuri de angajator".
Prin alin. (2) al aceluiași art. se stabilește că tichetele de masă se acordă în limita veniturilor și cheltuielilor aprobate potrivit legii, pentru fiecare categorie de angajatori.
Rezultă deci că norma prevăzută de alin. 1 art. (1) din Legea nr. 142/1998 nu este imperativă, ci instituie un drept opțional, acordarea tichetelor de masă având loc numai în condițiile stabilite la alin. (2), care în speța dedusă judecății nu au fost dovedite, prin chiar legea bugetului de stat prevăzându-se imperativ că nu se pot aproba sume cu această destinație în bugetele instituțiilor finanțate de la bugetul de stat, iar sursa finanțării activității instanțelor de judecată o reprezintă bugetul de stat.
Fiind un drept opțional, acordarea tichetelor de masă se stabilește prin negocierea între angajator și reprezentanții salariaților și se materializează în contracte de muncă care reprezintă legea părților, contract care, în sistemul instanțelor judecătorești, deși este încheiat pentru personalul de specialitate, o astfel de problemă nu a fost reglementată, astfel că nu există temei legal pentru acordarea tichetelor de masă.
Nici contractul unic la nivel național nu stabilește obligația acordării tichetelor de masă, ci lasă acest drept la latitudinea angajatorului, în raport de veniturile realizate de acesta, ceea ce dovedește că nu există normă imperativă care stă la baza acordării acestor tichete.
Nu există nici discriminare între reclamant și alte categorii de salariați din sectorul bugetar cărora li se acordă astfel de tichete de masă, discriminarea operând în cadrul aceleiași categorii de salariați, care exercită aceeași funcție, deci pentru situații identice și nu similare, astfel că nici sub acest aspect acțiunea reclamanților nu se justifică.
Trebuie menționat că personalul din cadrul autorității judecătorești, inclusiv personalul de specialitate beneficiază de drepturi salariale stabilite prin legi speciale, de natură să le asigure protecția socială, în care nu se regăsesc și acordarea tichetelor de masă.
De asemenea, tot neîntemeiat se constată a fi și capătul de cerere prin care reclamantul solicită obligarea pârâților la plata drepturilor bănești reprezentând spor de 3% din indemnizația de încadrare brută lunară, rezultând din dispozițiile art. 28 alin. 5 din OUG nr. 43/2002 și art. 19 din OG nr. 83/2000. Astfel, potrivit art. 19 alin. 1 din Legea nr. 50/1996 așa cum a fost modificat prin OG nr. 83/2000 salariile de bază pentru personalul de specialitate de la tribunale, curți de apel și de la parchetele de pe lângă acestea, precum și pentru cel de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sunt cu 5%, 7%, și respectiv 10% mai mari decât cele prevăzute la cap. A al anexei nr. 2.
Totodată, conform art. 28 alin. 6 (fostul art. 28 alin. 5) din OUG nr. 43/2002 salarizarea personalului de specialitate din Direcția Națională Anticorupție este cea prevăzută de lege pentru aceleași categorii de personal al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Din analiza acestor dispoziții legale nu rezultă că ele ar stabili o legătură în majorarea salarială de care beneficia personalul din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și cel din Direcția Națională Anticorupție și participarea acestuia la soluționare unor cauze de corupție.
Așadar, diferențierea salariilor între personalul din cadrul instanțelor judecătorești și parchetelor s-a făcut avându-se în vedere gradul instanței sau a parchetului de pe lângă acestea și nu criteriul cauzelor instrumentate.
Nivelul diferit al instituției - tribunal, la care reclamantul funcționează în raport cu personalul de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de unde complexitatea diferită a sarcinilor de serviciu, precum și legitimitatea unei recompensări a avansării profesionale a personalului de specialitate, distincția făcută în ceea ce privește salarizarea acestora nu este discriminatorie, neavând de-a face cu persoane în situații analoage sau comparabile.
A admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul Ministerul Justiției împotriva Ministerului Finanțelor Publice și l-a obligat pe acesta, atât în calitate de pârât cât și de chemat în garanție, să aloce fondurile necesare achitării drepturilor bănești acordate membrilor de sindicat ai I prin prezenta sentință.
Împotriva sus-menționatei hotărâri, în termen legal au declarat recurs recurentii parati Ministerul Finantelor Publice si Tribunalul I, înregistrat pe rolul Curtii de Apel B sub nr-.
În susținerea recursului Ministerul Finantelor Publice -Direcția Generală a Finanțelor Publice Caa ratat ca, într-o astfel de speța, nu poate fi obligat la alocarea fondurilor necesare plații drepturilor bănești solicitate, afirmație ce are în vedere următoarele dispozitiile Hotărârii Guvernului nr.386/25.04.2007, privind organizarea și funcționarea Ministerului Economiei si Finanțelor, la art.3, lit. a, pct.2, prevede clar, că printre alte atribuții, în domeniul finanțelor publice: "elaborează proiectul bugetului de stat, al legii bugetului de stat și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a getului de stat, operand rectificările corespunzătoare."
Potrivit dispozițiilor Legii nr.500/2002, art. 19, Ministerul Economiei Finanțelor în domeniul finanțelor publice are, în principal, următoarele atribuții: lit. a) coordonează acțiunile care sunt în responsabilitatea guvernului cu privire la sistemul bugetar și anume: pregătirea proiectelor legilor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție.
Din interpretarea textelor legale invocate, rezultă că rolul Ministerului Economiei și Finanțelor, este de a întocmi proiectele legilor bugetare anuale și legilor de rectificare, la care va ține seama de datele furnizate de ordonatorii principali de credite, categorie din care face parte și Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Aceasta instituție publice are obligația să prevadă în proiectele proprii de bugete sumele necesare plații tuturor drepturilor salariale ale angajaților săi, a se vedea în acest sens și dispozițiile art.20 și 34 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, recurenta a învederat instanței de recurs că în realitate, Guvernul este cel care răspunde de realizarea prevederilor bugetare și de repartizarea către ordonatorii principali de credite de sume de la bugetul de stat, conform destinațiilor bugetare stabilite în conformitate cu legea bugetară anuală.
Deci această instituție nu are printre atribuții obligația plații, virării, alocării de fonduri din bugetul de stat, ci doar atribuții în derularea procesului legislativ, prin întocmirea proiectului de lege pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite, calitate pe care o are și Ministerul Public.
Având în vedere obiectul acțiunii, se poate constata că Ministerul Economiei și Finanțelor nu poate avea calitatea de subiect pasiv al vreunui raport juridic (nu are a calitatea de debitor față de reclamanți) în baza vreunei dispoziții legale, motiv pentru care nu se justifică îndreptățirea de a da în judecată într-un astfel de proces având ca obiect pretenții izvorâte dintr-un contract de muncă.
Pornind de la reglementările art. 60-63 din Codul d procedura civila, instituția chemării in garanție reprezintă acea forma participare a terților la activitatea judiciara care conferă unei din parti posibilitatea de a solicita introducerea in cauza a acelor persoane ce ar avea obligația de garanție sau de despăgubire, in ipoteza in care partea respectiva ar pierde-procesul. Deci, aceasta instituție se întemeiază pe existenta unei obligații de garanție sau de despăgubire care nu incumba, in cauza, instituției noastre; temeiul unei astfel de cereri trebuie sa il constituie obligația de garanție care ii revine chematului in garanție in baza legii sau a contractului ori a unei obligații de restituire, condiții care nu se regăsesc in cauza de;
Intre Ministerul Economiei si Finanțelor si Ministerul Justitiei nu exista nicio obligație de garanție sau de despăgubire.
Față de cele expuse mai sus, recurenta solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii recurate hotărârea în sensul respingerii obligării Ministerului Economiei și Finanțelor să aloce sumele necesare plații drepturilor solicitate de reclamanți.
În sustinerea recursului sau, Tribunalul Iaa ratat ca solutia instantei de fond este nelegala si netemeinica in ceea ce-i priveste pe reclamantii, care au calitatea de soferi si pe reclamantul C, care are calitatea de paznic. Acestia nu sunt indreptatiti la plata primei de vacanta, avand calitatea de personal contractual in anii 2005-2006, salariazat in baza OUG 24/2000, care nu prevede dreptul la plata primei de vacanta. In anul 2006, soferii au devenit personal conex prin modificarea Legii nr.567/2004 prin Legea nr.17/2006.
Intimatii nu au formulat intampinare.
Analizând actele și lucrările dosarului din perspectiva criticilor formulate, cât și a dispozițiilor art. 3041.pr.civ. Curtea reține următoarele:
In ceea ce priveste recursul formulat de Ministerul Finantelor Publice instanta de fond in mod gresit a admis cererea de chemare in garantie formulata de parat.
Trebuie avut in vedere specificul raporturilor juridice de munca si calitatea partilor in aceste raporturi. In acest sens, potrivit art.282 din Codul muncii, ot p. fi părți în conflictele de muncă:
a) salariații, precum și orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligații în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă;
b) angajatorii - persoane fizice și/sau persoane juridice -, agenții de muncă temporară, utilizatorii, precum și orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfășurată în condițiile prezentului cod;
c) sindicatele și patronatele;
d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocație în temeiul legilor speciale sau al Codului d e procedură civilă.
Ministerul Fianatelor Publice nu se poate incadra in niciuna ceste categorii.
Mai mult, in litigiile de munca, tocmai de specificul acestora, cererea de chemare in garantie este inadmisibila, neexistand o obligatie de garantie a unui tert de partile raportului juridic de munca in legatura cu obligatiile reciproce dintre acestea. Intre persoana incadrata in munca, parte in litigiu si tertul chemat in garantie nu exista raporturi juridice de munca.
Între Ministerul Finanțelor Publice și parat nu exista nici o obligație de garanție, iar simplu fapt că ordonatorul principal de credite a fost obligat să procedeze la elaborarea unui proiect de rectificare a bugetului în cazul în care acțiunea reclamanților a fost admisă, nu îi conferă acesteia nici o garanție legala din partea Ministerului Finanțelor pentru eventualele sume ce ar trebui să le plătească într-un raport de muncă izvorând din contractul de muncă.
Ministerul Public este ordonator principal de credite, iar conform art. 47 alin. 4 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, creditele bugetare aprobate unui ordonator principal de credite prin legea bugetară anuală nu pot fi utilizate pentru finanțarea altui ordonator de credite.
În aceste condiții, nu sunt aplicabile prevederile art. 60-63 Cod procedura civila. 3.
de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedura civila, Curtea va admite si recursul declarat de recurentul Direcția Generală a Finanțelor Publice C ca reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice si va respinge cererea de chemare in garantie.
În ce privește recursul formulat de Tribunalul I, din actele dosarului Curtea constata ca in perioada la care se refera pretentiile reclamantilor, o parte dintre acestia nu au avut calitatea de personal de specialitate, ci de de personal contractual, salariazat in baza OUG 24/2000.
Din adeverinta depusa de recurent rezulta ca reclamantii, si C au avut calitatea de sofer si respectiv paznici, in perioada 2005-2006, acestia reprezentand personal contractual ce nu a fost salarizat in baza Legea nr. 50/1996.
Dar, art. 411din Legea nr. 50/1996 introdus prin OUG nr. 83/2000 reglementează prima de vacanță pentru magistrați și celelalte categorii de personal salarizate în baza acestei legi, pe cand actul normativ in baza caruia au fost salarizati reclamantii mentionati nu prevedea acest drept.
Mai mult, prin Decizia nr. XXIII pronunțată în dosarul nr. 31/2005 de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost soluționat recursul în interesul legii declarat de procurorul general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de casație și Justiție si s-a stabilit că magistrații și personalul de specialitate sunt îndreptățiți la acordarea primelor de concediu.
Legiuitorul a înțeles să stabileasca drepturi salariale diferite, tocmai pentru ca atributiile si activitatea în discuție este diferită de celelalte activități îndeplinite în mod obișnuit de magistrati și personalul de specialitate.
De asemenea, dispozițiile legale care acorda aceste drepturi personalului de specialitate nu contravin art.6 al.2 din Codul muncii, dispoziție care consacră principiul potrivit căruia pentru muncă egală toți salariații sunt retribuiți în mod egal, întrucât față de specificul muncii diferit și de atribuțiile diferite cele două categorii de personal nu se află în aceeași situație.
Or, în aceste condiții orice discuție despre situații analoage sau comparabile ori despre existența unei discriminări salariale depășește limitele rezonabilului, cu atât mai mult cu cât pretenția concretă a reclamanților constă în solicitarea de a li se acorda un drept pentru simplul considerent ca legea îl prevede pentru alte categorii profesionale deși, pentru a exista discriminare în relațiile de muncă se cere ca scopul urmărit sau efectul produs să fie acela de a restrânge, a înlătura folosința sau exercitarea în condiții de egalitate a drepturilor și libertăților fundamentale recunoscute de lege, nici un drept fundamental al reclamanților nefiind restrâns sau înlăturat prin textele de lege considerate discriminatorii.
În plus, reclamanții nu aratacriteriul sau criteriile prevazutede lege si care au avut ca scop sau efect neacordarea, restrangerea ori înlaturarea recunoasterii folosintei sau exercitarii drepturilor prevazute în legislatia muncii.
de aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedura civila, Curtea, urmeaza sa admita si recursul Tribunalului I si sa modifice in parte sentinta recurata, in sensul ca respinge actiunea formulata de reclamantii, si C, ca neintemeiata si va mentine celelalte dispozitii ale sentintei recurate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de către recurenții recurenții-pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și TRIBUNALUL IALOMIȚA împotriva sentinței civile nr.2179/04.10.2007 pronunțate de Tribunalul Călărași -Secția Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimații, ița, G, ta, ta, HG, Ministerul Justiției Și Libertăților, Sindicatul I, C, a, a,.
Modifică în parte sentința recurată, în sensul că:
Respinge acțiunea formulata de reclamantii, si C, ca neîntemeiată.
Respinge ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție.
Mentine celelalte dispozitii ale sentintei recurate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 10.06. 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
Red/ Tehnored:MC
2 EX./24.06.2009
Jud. fond:
Președinte:Maria CeaușescuJudecători:Maria Ceaușescu, Amelia Farmathy, Lizeta Harabagiu
