Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 4648/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
- ROMÂNIA -
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
DOSAR NR-
Format vechi nr.1932/2009
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia Civilă Nr.4648/
Ședința Publică din data de 23 iunie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Ilie Nadia Raluca
JUDECĂTOR 2: Petre Magdalena
JUDECĂTOR 3: Bodea
GREFIER:
***************************
Pe rol fiind, soluționarea recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției și (fost Ministerul Justiției), împotriva sentinței civile nr.539 LM/AS din data de 22.04.2008, pronunțată de Tribunalul Giurgiu - Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă și cu intimații-pârâți: Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apel București și Ministerul Finanțelor Publice (fost Ministerul Economiei și Finanțelor), precum și cu citarea, în calitate de expert, a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect"drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns recurentul-pârât Ministerul Justiției și, intimata-reclamantă, intimații-pârâți: Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apel București și Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, citat în calitate de expert.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții faptul că, prin motivele de recurs formulate în cauză, recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în temeiul dispozițiilor art.242 alin.2 Cod proc.civilă.
Curtea, având în vedere că în cauză recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților a solicitat judecarea pricinii în lipsă, în temeiul dispozițiilor art.242 alin.2 Cod proc.civilă, constată cauza în stare de judecată și o reține în vederea soluționării.
CURTEA,
Deliberând asupra recursului, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.539 LM/AS din data de 22.04.2008, pronunțată de Tribunalul Giurgiu - Secția Civilă, în dosarul nr-, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Ministerul Economiei și Finanțelor și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și a fost respinsă acțiunea reclamantei față de acești pârâți.
Prin aceeași sentință, fost admisă acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel București și Tribunalul Giurgiu.
În consecință, au fost obligați pârâții să plătească reclamantei majorările salariale aferente drepturilor salariale ale acesteia, de 5 % începând cu data de 01.01.2007 (față de decembrie 2006), de 2 % începând cu data de 01.04.2007 ( față de martie 2007) și de 11 % începând cu data de 01.10.2007 (față de septembrie 2007), sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație la zi, de la data nașterii dreptului și până la data plății efective.
Totodată, s-a dispus introducerea acestor drepturi în salariile reclamantei și efectuarea cuvenitelor mențiuni în carnetul de muncă al acesteia.
Pentru a pronunța această hotărâre, în ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor, invocată de acesta prin reprezentant, prima instanță a reținut că acesta nu are calitatea de ordonator principal de credite pentru alte instituții sau ministere care sunt la rândul lor ordonatori principali de credite - cum este Ministerul Justiției - și nu repartizează acestora sume de la buget, sumele fiind alocate conform destinațiilor bugetare, în conformitate cu Legea bugetului de stat.
Totodată s-a arătat că reclamanții nu au avut niciodată relații contractuale, nu au fost angajați sau numiți într-o funcție publică în cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor, astfel că instanța de fond a apreciat că acest minister nu poate avea calitatea de pârât în prezenta cauză.
Pe fondul cauzei, s-a reținut că prin nr.OUG27/29.03.2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, intrată în vigoare la 07.04.2006, s-a prevăzut la art.35:"Drepturile de salarizare prevăzute de prezenta ordonanță de urgență sunt brute și impozabile. Acestea vor fi actualizate prin aplicarea indexărilor acordate în conformitate cu prevederile legale.".
Prin Ordonanța de Guvern nr.10/31.01.2007 s-au acordat creșteri salariale pentru anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit nr.OG24/2000 și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică.
De prevederile acestei ordonanțe nu au beneficiat judecătorii, procurorii și celelalte categorii de personal din sistemul justiției.
Pentru această categorie de personal, în anul 2006 prin nr.OUG27, a fost majorată valoarea sectorială cu 4% începând cu 1 aprilie 2006 față de martie 2006 și cu 5% începând cu 1 septembrie 2006 față de august 2006.
În același timp și pentru beneficiarii nr.OG10/2007 au fost acordate creșteri salariale în anul 2006, conform nr.OG3/2006 aprobată prin Legea nr.323/2006, respectiv de 5% începând cu 01.02.2006 și de 6% începând cu 01.09.2006.
În anul 2007 personalul din justiție nu a beneficiat de nici o creștere salarială așa cum se susține.
Chiar dacă se invocă abrogarea art.35 din nr.OG27/2006 odată cu Legea nr.45/12.03.2007, la data emiterii Ordonanței 10/31.01.2007 era în vigoare.
Existența acestei discriminări a fost recunoscută implicit de legiuitor, întrucât prin nr.OG13/30.01.2008 s-au acordat pentru anul în curs creșteri salariale și judecătorilor, procurorilor și celorlalte categorii de personal din sistemul justiției.
Pe cale de consecință, prima instanță a apreciat că dispozițiile art.1 din nr.OG10/2007 urmează a fi aplicate și reclamanților, creșterile prevăzute de textul enunțat urmând a fi aplicate la valoarea de referință sectorială anterioară.
Împotriva acestei hotărâri, a declarat recurs, motivat în termenul legal, pârâ tul Ministerul Justiției și Libertăților (fost Ministerul Justiției).
În motivarea recursului, recurentul-pârât a arătat că n prim motiv de recurs incident în cauză este cel prevăzut de dispozițiile art.304 pct.4 din Codul d e procedură civilă, conform căruia se poate cere casarea unei hotărâri în situația în care instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Astfel, recurentul-pârât consideră că, față de obiectul acțiunii și de precizarea făcută de către intimații-reclamanți privind cuantumul despăgubirilor - egale cu creșterile salariate acordate privind creșterile salariate ce se vor acorda în anul 2007 personalului bugetar salarizat potrivit Ordonanței de urgență a Guvernului nr.24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar și personalului salarizat potrivit anexelor nr. II și III la Legea nr.154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică -, instanța de fond ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, intimata-reclamantă, în calitate de judecător, este salarizată în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariate și alte drepturi de care aceștia beneficiază, neputând beneficia de alte drepturi decât dacă sunt prevăzute expres în favoarea lor, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de drepturile prevăzute de legea specială pentru salarizarea magistraților.
Atunci când legiuitorul a dorit ca magistrații să beneficieze și de alte drepturi decât cele prevăzute în actele normative de salarizare, a reglementat această situație ca pe una cu caracter excepțional. În acest sens, invocă dispozițiile art.32 din nr.OUG27/2006, act normativ în baza căruia sunt salarizați, în prezent, magistrații.
Prin urmare, recurentul-pârât susține că instituirea acestor drepturi în beneficul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale, reprezintă o problemă de legiferare și că este vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare doar legiuitorul este cel care poate aprecia și stabili dacă și ce creșteri se acordă anumitor categorii de salariați.
Or, arată recurentul-pârât, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției și a celorlalți pârâți la plata despăgubirilor reprezentând pierderea de salariu, ca urmare a neindexării salariilor reclamanților pe anul 2007, constituie, practic, o adăugare la textul de lege, ceea ce reprezintă o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.
Învederează că prin acțiunile în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege, însă âtă vreme drepturile solicitate de intimata-reclamantă nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, o astfel de cerere nu putea fi soluționată de către instanța de fond, care, prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege, a depășit limitele puterii judecătorești și și-a arogat atribuții de legiferare.
Susține că soluția primei instanțe este nelegală prin prisma motivului de modificare reglementat de art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, întrucât instituirea acestor drepturi în beneficul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare.
Așadar, solicită instanței de recurs să observe că în mod greșit instanța de fond a obligat Ministerul Justiției la plata majorărilor solicitate prin acțiune, întrucât această instituție nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Totodată, solicită instanței de recurs să aibă în vedere faptul că prezenta situație nu se regăsește printre cele enumerate în definiția discriminării, astfel cum aceasta a fost dată de Ordonanța nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, respectiv: "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate - precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.".
Invocă dispozițiile art.1 alin.3 din nr.OG137/2000, potrivit cărora: "Exercitarea drepturilor enunțate în cuprinsul prezentului articol priveștepersoanele aflate în situații comparabile.".
Consideră că reglementarea prin lege sau printr-un alt act normativ a unor drepturi în favoarea unor persoane ori nereglementarea anumitor drepturi excede cadrului legal stabilit prin Ordonanța Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare și nu intră în sfera competenței Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Din această ordonanță, rezultă că atribuțiile Consiliului și controlul exercitat de acest organ, precum și cel exercitat de către instanțe, pentru că potrivit legii, cel care se consideră discriminat se poate I adresa direct instanței de judecată, nu privesc modul de reglementare cuprins în acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt: "exercitarea următoarelor drepturi" - art.1 alin.2; "exercitarea drepturilor enunțate" - art.1 alin.3; "restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, adrepturilor omului și a libertăților fundamentalesau adrepturilor recunoscute de lege"- art.2 alin.1; "comportament discriminatoriu", "persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei" etc. în mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi.
Recurentul-pârât învederează că nici un criteriu dintre cele prevăzute de art.2 alin.1 din nr.OG137/2000 nu se referă la alte drepturi și libertăți decât cele recunoscute de lege.
Astfel, arată că, observând procentele în care instanța obligă la indexări, în plus față de faptul că Tribunalul ignoră rolul său de a exercita atribuții specifice doar autorității judecătorești, iar nu pe ale altei puteri constituită în stat, nu rezultă din "motivarea" instanței de fond care sunt considerentele pentru care intimata-reclamantă este mai îndreptățită să beneficieze de dispozițiile nr.OG10/2007, ci nu de dispozițiile altui act normativ care acordă indexări salariale.
Din acest punct de vedere, solicită instanței de recurs să constate că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, acesta fiind motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art.304 pct.7 din Codul d e procedură civilă.
Deși a fost legal citată, intimata-reclamantă nu a formulat întâmpinare la prezentul recurs.
În recurs s-a administrat proba cu înscrisuri, prilej cu care intimata-reclamantă a depus la dosar carnetul său de muncă, în copie (filele 20 - 31 din dosarul nr- al Înaltei Curți de Casație și Justiție), pentru a face dovada calității de judecător în cadrul Judecătoriei Giurgiu.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, precum și, din oficiu, sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art.3041din Codul d e procedură civilă, Curtea reține următoarele:
ață de redactarea expresă a textelor nr.OG6, nr.OG8, nr.OG10 și nr.OG11/2007, acestea se pretează la o interpretare strictă și limitată la categoriile de personal prevăzute în ipotezele normelor, opțiunea legiuitorului delegat neputând fi controlată de judecătorul ordinar (ci numai de cel constituțional), care nu poate completa o omisiune de reglementare, lărgind câmpul de aplicare a unei dispoziții, atunci când legiuitorul decide să-l precizeze strict și limitativ.
Prin urmare, în acord cu rolul său constituțional, tradițional, judecătorul nu poate înlătura o lege de la aplicare, pe motiv că este discriminatorie sau inechitabilă ori să-i suplinească insuficiențele, ci este ținut, până ce nu a fost abrogată sau declarată neconstituțională, s-o aplice în litera sa.
În același sens sunt și prevederile, obligatorii potrivit art.147 alin.4 din Constituția României, ale deciziilor Curții Constituționale nr.818/2008, nr.819/2008 și nr.820/2008.
Prin sus-menționatele decizii, instanța de contencios constituțional a declarat neconstituționale prevederile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1 din nr.OG137/2000, în măsura în care se interpretează că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerându-le discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
S-a argumentat că este în mod evident neconstituțional un asemenea înțeles al dispozițiilor nr.OG137/2000, prin care se conferă instanțelor competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, întrucât încalcă principiul separaților puterilor, în virtutea căruia, Parlamentul și, pe cale de delegare legislativă, Guvernul, au competența de a institui, modifica și abroga norme de aplicare generală.
Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor fiind aceea de a realiza justiția, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.
Curtea mai reține, totodată și că, în această chestiune, nu există o decizie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, organism independent și a cărui activitate nu poate fi îngrădită de nicio instituție, conform art.17 din OG nr.137/200, care să constate o situație discriminatorie între magistrați și categoriile de personal prevăzute de ordonanțele menționate, care să poată eventual constitui temeiul acordării de despăgubiri la nivelul pretinselor creșteri salariale, instanța neputând sancționa, astfel cum s-a argumentat anterior, presupusele discriminări create prin lege.
Nu se poate invoca, în sens contrar, nici cadrul general european în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare sau principiul nediscriminării consacrat de art.14 din Convenția Europeană ori art.16 din Constituție, pe de o parte, pentru că acestea nu se referă și la personalul din cadrul autorității judecătorești, care dispune de condiții speciale de salarizare, iar, pe de altă parte, pentru că principiul egalității de tratament în salarizare pe care îl consacră, nu are conținutul pe care încearcă să îl acrediteze reclamanta.
Astfel, regimul juridic al salarizării este inevitabil diferit, criteriul activității îndeplinite fiind unul obiectiv, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația absurdă în care să se pretindă ca toate activitățile profesionale să fie remunerate identic.
Ori, este pe deplin legitim ca tratamentul salarial să difere, el implicând o anumită strategie socio-economico-financiară, ce nu poate fi cenzurată sau controlată de instanța de judecată, uniformitatea reglementării într-un atare domeniu având drept consecință desființarea tuturor criteriilor de salarizare și a scopului urmărit de legiuitor prin pârghiile economice și financiare.
În consecință, potrivit celor expuse mai sus, Curtea constată că, în absența oricărui text care să o legitimeze, acțiunea reclamantei este nefondată, motiv pentru care, ca urmare a admiterii recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției și și a modificării sentinței atacate, o va respinge ca atare, în tot - atât în ceea ce privește capătul principal de cerere, cât și capetele de cerere accesorii.
Va menține restul dispozițiilor sentinței atacate, respectiv pe cele referitoare la respingerea acțiunii față de Ministerul Economiei și Finanțelor și față de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca și consecință a admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive acestor instituții.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției și (fost Ministerul Justiției), împotriva sentinței civile nr.539 LM/AS din data de 22.04.2008, pronunțată de Tribunalul Giurgiu - Secția Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă și cu intimații-pârâți: Tribunalul Giurgiu, Curtea de Apel București și Ministerul Finanțelor Publice (fost Ministerul Economiei și Finanțelor), precum și cu citarea, în calitate de expert, Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Modifică, în parte, sentința atacată, în sensul că respinge, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta.
Menține restul dispozițiilor sentinței atacate.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23.06.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
- - - - -
- -
GREFIER,
red. / dact.
2 ex. / 19.08.2009
Jud. fond:;
Președinte:Ilie Nadia RalucaJudecători:Ilie Nadia Raluca, Petre Magdalena, Bodea
