Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 562/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
Format vechi nr.7045/2009
O MNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR.562/
Ședința publică de la 03 februarie 2010
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Cristescu Simona
JUDECĂTOR 2: Bodea Adela Cosmina
JUDECĂTOR 3: Rotaru
GREFIER -
*****************
Pe rol fiind soluționarea cererii de recurs formulată de recurenta împotriva sentinței civile nr.6604 din data de 27.10.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr.20793/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect:"drepturi bănești".
La apelul nominal făcut în ședința publică, nu au răspuns: recurenta și intimațiiMinisterul Administrației și Internelor și Ministerul Finanțelor Publice.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează Curții că s-a depus la dosar prin intermediul serviciului "registratură" al acestei secții la data de 01.02.2010, întâmpinare din partea intimatului Ministerul Administrației și Internelor.
Curtea, având în vedere că recurenta, prin cererea de recurs dedusă judecății, a solicitat judecarea pricinii în lipsă, conform art.242 pct.2 cod proc. civilă, și constatând cauza în stare de judecată, o reține spre soluționare.
CURTEA,
Prin sentința civilă nr.6604/27.10.2009 Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a respins acțiunea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Administrației și Internelor și Ministerul Finanțelor Publice, având ca obiect plata primelor de concediu pentru anii 2007, 2008, 2009 precum și pentru viitor, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că art. 17 al.1 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.30/2007 privind organizarea și funcționarea MAI, cu modificările și completările ulterioare, arată că personalul MAI se compune din funcționari publici, polițiști-funcționari publici cu statut special, cadre militare în activitate, personal contractual, precum și soldați și gradați.
Tribunalul a constatat că reclamanta face parte din categoria personalului civil contractual al Centrului Național de Administrare a de Date privind Evidența Persoanelor fiind angajată la compartimentul juridic așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar de pârât.
Drepturile bănești cuvenite personalului civil contractual sunt prevăzute de dispozițiile nr.OUG 24/2000 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază pentru personalul contractual din sectorul bugetar, cu modificările și completările ulterioare.
A apreciat prima instanță că în art 37 alin 2 din nr.OG 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, act normativ care se aplică funcționarilor publici cu statut special, denumiți polițiști, din unitățile Ministerului d e Interne aflate sub incidența Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, este prevăzut dreptul polițistului la primă de concediu.
Tribunalul a reținut că Legea 138/1999 care în art. 47 și 48 prevede că personalul civil din ministerele și instituțiile centrale care desfășoară activități în condiții similare cu cele ale cadrelor militare, beneficiază de primele, sporurile și indemnizațiile acordate acestora, potrivit prevederilor aplicabile cadrelor militare în activitate este apărută anterior celor două acte normative cu caracter special, OUG 24/2000 și OG 38/2003.
Prin OG 38/2003 polițiștii nu mai sunt militari, fiind încadrați în categoria funcționarilor publici cu statut special astfel că drepturile recunoscute acestora nu se pot acorda prin analogie altei categorii de personal decât dacă legea spune expres că drepturile funcționarilor publici cu statut special din MAI se acordă și personalului contractual din MAI.
Dreptul la plata primei de concediu nu este acordat polițiștilor de Legea 138/1999 nici de o legislație generală aplicabilă sistemului bugetar ci de o lege cu caracter special aplicabilă unor categorii de angajați cu statut special, în cadrul MAI existând angajați polițiști, personal civil contractual și cadre militare în activitate,cele trei categorii de personal sunt distincte și lui se aplică acte normative diferite.
Instanța de fond a apreciat că nu se poate reține în speță că se încalcă dispozițiile codului muncii deoarece conform acestuia este garantat dreptul la concediu plătit adică la indemnizația de concediu, drept prevăzut și de la nivel de I, și nu dreptul la primă de concediu. De asemenea nu sunt încălcate nici dispozițiile Legii nr.202/2002, în speță nefiind vorba despre o încălcare de tratament între femei și bărbați.
Un alt motiv pentru care nu pot fi aplicate, în cazul reclamantei, dispozițiile OG 38/2003, constatat de tribunal, îl constituie incidența deciziei nr.818/3.07.2008 a Curții Constituționale care arată că "prevederile art. l,art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative."
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta susținând că instanța de fond a pronunțat o hotărâre cu aplicare greșită a legii.
În susținerea acestei critici, recurenta reclamantă a invocat dispozițiile art.37 alin.(2) din nr.OG38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, cu modificările și completările ulterioare, ale art.139 alin.(l) din Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, ale art.47 și art.49 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea și alte drepturi ale personalului militar din instituțiile publice de apărare națională, ordine publică și siguranță națională, precum și acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituții, cu modificările și completările ulterioare, art.41 și art.53 din Constituția României, precum și dispozițiile art.4 lit.(f) din Legea nr.202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Recurenta a arătat că susținerea instanței de fond în sensul că Legea nr.138/1999 este anterioară celor două acte normative cu caracter special, respectiv OUG nr.24/2000 și OG nr.38/2003, nu are relevanță, întrucât toate actele normative precizate sunt în vigoare, reglementând în prezent drepturile salariale ale personalului MAI.
A apreciat recurenta că, din formularea textelor, rezultă că se încalcă dispozițiile art.4 lit.(f) din Legea nr.202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați potrivit căruia "prin munca de valoare egală se înțelege activitatea remunerată care, în urma comparării, pe baza acelorași indicatori și a acelorași unități de măsura, cu o altă activitate, reflecta folosirea unor cunoștințe și deprinderi profesionale similare sau egale și depunerea unei cantități egale ori similare de efort intelectual și/sau fizic". Astfel, instanța de fond a reținut greșit că în speță nu este vorba despre o încălcare de tratament între femei și bărbați, fără a avea în vedere faptul că atât personalul contractual din sistemul bugetar, cât și funcționarii publici cu statut special - polițiștii, nelimitându-ne la aceste două categorii de personal, se constituie din femei și bărbați, în egală măsură.
Din interpretarea ad literam a dispozițiilor art.49 din Legea nr.138/1999, a susținut recurenta, rezultă că pentru a beneficia de primele, sporurile și indemnizațiile cadrelor militare, personalul civil din ministerele și instituțiile centrale, prevăzute la art.47 din aceeași lege, trebuie să desfășoare activități în condiții similare cu cele ale cadrelor militare, iar nu activități similare cu cele ale cadrelor militare. Prin urmare, nu natura activității, ci condițiile în care aceasta se desfășoară reprezintă criteriul avut în vedere de legiuitor.
Recurenta a arătat că, așa cum reiese și din dispozitivul sentinței, recunoaște în mod evident drepturile personalului civil care lucrează în condiții similare cu polițiștii, însă, interpretând greșit legea, nu le acordă în totalitate primele, sporurile și indemnizațiile care se acordă polițiștilor.
Recurenta a solicitat aplicarea prevederilor art.37 alin.(2) din nr.OG38/2003, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art.49 din Legea nr. 138/1999, cu modificările și completările ulterioare, polițiștii fiind asimilați în accepțiunea ultimului act normativ invocat cu personalul militar, întrucât la data promulgării acestei legi, polițiștii aveau statut de cadre militare, ulterior, în anul 2002, aceștia primind statutul de funcționari publici cu statut special conform Legii nr.360/2002 privind Statutul Polițistului, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, recurenta a arătat că, în mod abuziv și nejustificat, i se refuză acordarea acestui drept, având în vedere faptul că, lucrând în aceleași condiții ca și polițiștii, beneficiază de alte drepturi salariale acordate acestora în baza aceluiași act normativ, astfel că nu poate fi reținută diferențierea între personalul civil și polițiști, din punct de vedere al primelor, sporurilor și indemnizațiilor, câtă vreme ambele categorii de personal desfășoară activități similare, în condiții similare, iar legea prevede expres aceste drepturi.
A mai arătat recurenta că prezenta acțiune se referă la personalul civil contractual din cadrul care are studii/pregătire profesională sau de specialitate similare/identice cu cele ale polițiștilor și desfășoară activități similare cu aceștia, din punctul de vedere al atribuțiilor de serviciu, în cadrul aceluiași compartiment, birou sau serviciu, atribuțiile de serviciu pentru personalul civil, stabilite prin fișa postului, fiind complementare activității prestate de polițiști și desfășurate în aceleași condiții de muncă cu aceștia.
Față de argumentele prezentate, a apreciat recurenta, instanța în mod greșit a reținut că polițiștii sunt singurii beneficiari ai primei de concediu.
Recurenta a mai susținut că până la data de 24.08.2002, polițiștii au avut statut de personal militar. In alin.(2) al art.81 din Legea nr.360/2002 privind Statutul polițistului, se stipulează că până la adoptarea hotărârilor de Guvern prevăzute la alin.(l), polițiștii beneficiază de drepturile corespunzătoare prevăzute în actele normative în vigoare pentru cadrele militare, implicit de prevederile Legii nr. 138/1999, acte normative care s-au aplicat până la data de 01.01.2004, când a intrat în vigoare nr.OG38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor. Acest act normativ a preluat pentru polițiști toate drepturile salariale ale militarilor din Legea nr. 138/1999, la care s-au adăugat alte sporuri, prime și indemnizații pentru aceștia.
Dacă până la data de 01.01.2004, personalul civil care desfășoară activități în condiții similare cu polițiștii, a beneficiat de aceleași prime, sporuri și indemnizații ca și aceștia, în baza art.49 din Legea nr. 138/1999, lege care se aplica și polițiștilor, implicit și logic, după această dată, personalul civil beneficiază de aceleași prime, sporuri și indemnizații acordate polițiștilor în activitate.
Potrivit principiului general de drept conform căruia unde legea nu distinge, nici cel care o interpretează nu poate distinge, legea trebuie aplicată fără a face distincție între cele două categorii de personal din cadrul
Recurenta a invocat art. 41 alin.(2) din Constituție, art.18 din Codul muncii, practică judiciară, susținând că, prima de concediu fiind un drept câștigat, derivat dintr-un raport de muncă, nu poate fi anulată atâta timp cât nici o dispoziție legală nu prevede expres înlăturarea existenței acestuia.
Intimatul pârât Ministerul Administrației și Internelor a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând sentința recurată prin prisma criticilor formulate, ce potrivit dispozițiilor art.306 alin. 3 cod proc. civilă pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 cod proc. civilă și cu aplicarea din oficiu a dispozițiilor art. 3041cod proc. civilă, Curtea reține următoarele:
Recurenta reclamantă a solicitat acordarea primelor de vacanță în calitatea deținută, de personal civil contractual, ca angajat al compartimentului juridic din Centrul Național de Administrare a de Date privind Evidența Persoanelor.
Instanța de fond a constatat în mod corect că, în această calitate, recurenta reclamantă nu are statutul unui funcționar public cu statut special, conform Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, astfel că nu este îndreptățită la acordarea primei de concediu, reglementată de Ordonanța Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea și alte drepturi ale polițiștilor, ci doar la indemnizația de concediu stipulată de art.145 din Codul Muncii.
Chiar dacă art. 49 din Legea nr.138/1999, apreciat corect ca nefiind aplicabil în speță de către de prima instanță, menționează că "personalul civil din ministerele și instituțiile centrale prevăzute la art. 47, care desfășoară activități în condiții similare cu cele ale cadrelor militare, beneficiază de primele, sporurile și indemnizațiile acordate acestora, potrivit prevederilor aplicabile cadrelor militare în activitate" acesta nu poate fi interpretat ca reprezentând recunoașterea juridică a dreptului reclamantei la prima de vacanță, întrucât, prin intervenția unor legi speciale, respectiv Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului și OG nr. 38/2003, regimul juridic aplicabil polițiștilor a fost modificat, aceștia nu mai sunt cadre militare iar drepturile lor nu se mai raportează la dispozițiile menționate ale legii anterioare astfel că, prin noul sistem, personalul contractual nu mai beneficiază de asimilarea regimului de salarizare cu cel al polițiștilor, chiar dacă lucrează în condiții asemănătoare.
A prelua, cum a susținut recurenta reclamantă, dispozițiile privind dreptul material, respectiv cele referitoare la prima de vacanță, din reglementările specifice polițiștilor pentru a le corobora cu cele din legea 138/1999, referitoare la asimilarea regimului salarial al personalului contractual cu cel al militarilor, presupune crearea unei lex tertia, fapt ce încalcă principiile de interpretare și aplicare ale legii civile.
Prin urmare, față de aceste considerente, Curtea reține că recurenta reclamantă, căreia i se aplică normele de drept comun în materie, are dreptul la concediu de odihnă plătit, prin acordarea indemnizației de concediu de odihnă, iar nu și la prima de concediu în sensul prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 38/2003, care reprezintă un beneficiu suplimentar, neprevăzut de Legea nr. 53/2003.
Curtea nu poate reține susținerile recurentei reclamante privind incidența, prin neacordarea primei de concediu personalului contractual, unei discriminări de natura celei sancționate de Legea nr.202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați care definește munca de valoare egală în art.4 lit.(f), întrucât instituirea unui regim juridic diferit, inclusiv în ceea ce privește acordarea primei de concediu unor categorii de personal distincte, nu este discriminatoriu dacă are o justificare obiectivă și rezonabilă. Încălcarea principiului egalității și nediscriminării ar putea fi constată doar în cazul în care se aplică un tratament juridic diferențiat unor cazuri egale, fără a exista o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite.
În acest sens este și practica instanței de contencios european al drepturilor omului, dată în aplicarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, cât și a jurisprudența Curții Constituționale, care a reținut în mod constant că dispozițiile art. 16 alin. 1 din Constituția României vizează egalitatea în drepturi a cetățenilor în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetățeni în comparație cu alta.
Cele arătate nu contravin documentelor internaționale privind drepturile omului, la care România este parte și care, potrivit prevederilor art. 11 și 20 din Constituția României, fac parte din dreptul intern, nefiind încălcat în cauză nici unul dintre criteriile nediscriminării, conținute de Carta socială europeană revizuită Partea a V-a - Nediscriminarea - art. E, adoptată la Strasbourg la 03.05.1996 și ratificată de România prin Legea nr. 74/1996.
De adăugat că Anexa la Carta socială europeană revizuită, intitulată "Câmpul de aplicare în privința persoanelor protejate", prevede că "o diferență de tratament pe un motiv obiectiv și rezonabil nu este considerată discriminatorie".
Curtea consideră că nu există o situație comparabilă între cele două categorii profesionale distincte - personal contractual și funcționari publici cu statut special, conform Legii nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, față de conținutul concret al atribuțiilor acestora, legiuitorul având dreptul de a reglementa în mod diferențiat modul de acordare a primei de concediu diverselor categorii socio-profesionale, în funcție de rolul acestora în sistem, complexitatea atribuțiilor îndeplinite, nivelul studiilor, răspunderea funcției - fără a se putea vorbi de o atingere adusă principiului egalității în fața legii sau a dreptului la salariu egal pentru muncă egală.
Curtea reține că nu orice diferență de tratament semnifică discriminare, apreciind că pentru a putea fi reținut tratament diferențiat injust este necesar să se stabilească că persoane aflate în situații analoage sau comparabile, beneficiază de un tratament preferențial, iar dacă o asemenea distincție între situații analoage sau comparabile există, ea să nu-și găsească nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Or, în speță, după cum s-a menționat deja, nu se poate reține o situație comparabilă între categorii profesionale distincte - personalul contractual și funcționari publici, pentru care legiuitorul a instituit un regim de salarizare diferit.
Faptul că legiuitorul nu a avut intenția de a lărgi sfera categoriilor de personal îndreptățite la plata primei de concediu rezultă cu claritate și din prevederile art. 1 alin. (2) ale nr.OUG 146/2007 pentru aprobare plății primelor de concediu de odihnă suspendate în perioada 2001-2006, text care dispune în sensul că intră în categoria personalului căruia îi sunt aplicabile prevederile prezentei ordonanțe de urgență, conform alin. (1): funcționarii publici, funcționarii publici cu statut special, personalul auxiliar din sistemul justiției, membrii corpului diplomatic și consular al României, precum și alte categorii de personal care beneficiază de prima de concediu de odihnă în baza legilor speciale.
De altfel, în mod corect instanța de fond a reținut jurisprudența Curții Constituționale,incidentă și în prezenta cauză, care prin deciziile nr. 818-820 și 1325/2008, a apreciat că instanțele judecătorești nu pot să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, câtă vreme, prin examinarea soluției alese de legiuitor, se tinde la modificarea, completarea sau abrogarea de către instanța judecătorească a unor dispoziții legale cuprinse în legi sau ordonanțe.
În ceea ce privește susținerea recurentei reclamante referitoare la faptul că dreptul la prima de vacanță este un câștigat prin legislația aplicabilă anterior, Curtea apreciază că politica salarială în acest domeniu este atributul exclusiv al legiuitorului astfel că, instituirea unor suplimente salariale, reglementarea criteriilor și categoriilor profesionale cărora li se acordă aceste bonusuri rămân în sarcina sa și nu reprezintă o încălcare a dreptului la salarizare potrivit cu munca depusă și nici a garanțiilor instituite în acest sens de legislația muncii.
Față de aceste considerente, Curtea reține că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică, motiv pentru care, în baza art. 312 alin1 cod proc. civilă, va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva sentinței civile nr.6604/27.10.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a-VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații-pârâți MINISTERUL ADMINISTRAȚIEI ȘI INTERNELOR și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 3 februarie 2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red.:
Dact.:
2 ex
03.03.2010
Jud.fond:
Președinte:Cristescu SimonaJudecători:Cristescu Simona, Bodea Adela Cosmina, Rotaru
