Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 631/2010. Curtea de Apel Bucuresti

Comentarii

0

DOSAR NR-(7047/2009)

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL BUCUREȘTI

SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE

Decizia civilă nr. 631/

Ședința publică din data de 04 februarie 2010

Curtea constituită din:

PREȘEDINTE: Petrică Arbănaș

JUDECĂTOR 2: Elena Luissa Udrea

JUDECĂTOR 3: Liviu

GREFIER -

Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurenții pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, împotriva sentinței civile nr.6901 din 04 noiembrie 2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 27097/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și intimații pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL BUCUREȘTI, având ca obiect - drepturi bănești, spor confidențialitate de 15%.

La apelul nominal făcut în ședința publică nu au răspuns părțile.

Procedura este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că recurentul pârât Ministerul Justiției și Libertăților, a solicitat soluționarea cauzei conform art.242 Cod procedură civilă.

Curtea constată cauza în stare de judecată și o reține în pronunțare.

CURTEA,

Constată că prin sentința civilă nr.6901/4.11.2009 pronunțată în dosarul nr-, Tribunalul București -Secția a-VIII-A Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale a admis in parte acțiunea formulata de reclamantele si, in contradictoriu cu parații Curtea de APEL BUCUREȘTI, Tribunalul București, Ministerul Justiției si Ministerul Finanțelor Publice; a obligat pe parații Ministerul Justiției si Libertăților, Curtea de APEL BUCUREȘTI si Tribunalul București sa plătească reclamantelor drepturile salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% incepand cu 16.04.2008 la zi si in continuare, actualizat cu rata inflației la data plații; a obligat paratul Tribunalul București sa efectueze mențiunile corespunzătoare in carnetele de munca ale reclamantelor; a obligat Ministerul Finanțelor Publice sa aloce fondurile necesare plaților cu privire la reclamante.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că reclamantele sunt incadrate in funcția de grefiere cu studii superioare (ambele incepand cu data de 16.04.2008) la Judecătoria C, astfel dupa cum rezulta din cuprinsul adeverințelor 4226/C/10.09.2009 si 4227/C/10.09.2009 eliberate de Tribunalul București.

Reclamantele fac parte din categoria personalului ce desfășoară activitate în justiție având funcția de grefieri -personal auxiliar de specialitate (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art. 1 si art.295 alin.2 din acest cod, care se completează cu dispozițiile legale speciale.

Ca atare instanța de fond a reținut ca reclamantelor le-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit. d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin. 1 din Legea nr.303/2004 raportat la art. 15 din Codul d eontologic și art.78 alin. 1 din Legea nr.567/2004 si art.9 din Codul d eontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă.

Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, datele cu caracter personal de justițiabililor, sesizările adresate organelor statului protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală, etc.

Reclamantele nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numita sau aleasă), ori nefiind demnitari publici, acestea se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, cu diferența ca in cazul acestora din urma faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut si dreptul corelativ salarial.

Astfel, conform art. 13 din OUG nr.57/2000, art.30 alin.3 din G nr. 137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art. 13 alin.l din OUG nr. 123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art. 15 alin.l din G nr. 6/2001, art.20 alin.3 din Legea nr. 656/2002, art. 15 din G nr.64/2006, art. 13 din G nr. 10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca si creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate,unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.

Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamantele, sunt parte a unui raport juridic de munca guvernat de Codul muncii, toți prestează o munca și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută). într-adevăr, conform art. 26 raportat la art. 1 si art. 295 alin. 2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.

Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantelor, instanța de fond a reținut că aceasta reprezintă o clauză legală a raportului de muncă al acestora, o clauză obligatorie (iar nu facultativa ca în dreptul comun al muncii). Insă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.

Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresa și indiscutabilă a obligației sinalagmatice si a contraprestației de plată a drepturilor salarale (a sporului, în sensul art. 155 din Codul muncii ) corelativă îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamanți.

Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.

Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatica profesională (de munca) de confidențialitate în sarcina reclamantelor, implicit și de drept, a instituit și o obligație de plata (o contraprestație salarala), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial).

In caz contrar, ar fi încălcate si principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art. 16 alin.l si art. 41 alin. 2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 si art. 154 din Codul muncii ).

Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.

Deci reclamantele se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, deoarece și reclamantele sunt parte a unui raport de muncă și îndeplinesc, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.

Sub acest aspect au fost reținute dispozițiile Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, conform cu care, în vederea definirii si constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.

Tratamentul discriminatoriu față de reclamante în ceea ce privește sporul de confidențialitate există cu atât mai mult cu cât nu numai alte categorii de persoane beneficiază de acest spor ci și judecătorii militari și personalul auxiliar din instanțele militare.

S-a mai reținut de instanța de fond că reclamantele, deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitori ai acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale si specifice, nu li se recunoaște sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.

Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio -profesională.

Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire si acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art. 155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.

Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate.

Din moment ce reclamantele sunt într-o situație identică ( si nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal si nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezultă că acestea nu pot fi tratate diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.

Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nicio justificare obiectivă și rezonabilă excluderii lor, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul si același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.

Simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a asistenților judiciari, a procurorilor, a personalului auxiliar de specialitate) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salarala sinalagmatica pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele si consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul si elementul) generator si fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare.

Astfel că în mod vădit eronat si fără absolut nicio relevanța, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamantelor pentru a încerca justificarea neacordarii sporului de confidențialitate reclamantelor, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătura cu fundamentarea acestui spor.

Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de munca, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului ca această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate, etc).

In concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptica ce fundamentează si generează acest spor salarial și pentru restul personalului.

De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte si respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.

A apreciat instanța de fond ca aceasta situație de fapt contravine si dispozițiilor art. 7 si art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin. 1 lit. a, art.40 alin.2 lit. c si f, art. 54 alin.3, art. 65 si art. 155 raportat la art. 1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nici o persoana nefiind mai presus de lege.

Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratica.

Art. 2 pct. 2 din Convenția privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă si rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca si reclamantele).

Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.

Potrivit art. 6 alin. 2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, principiu cu care situația de față se afla in contradicție.

Pactul Internațional cu privire la drepturile civile si politice stabilește la art. 19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.

Acest aspect atrage incidența dispozițiilor art. 269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată

Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor tribunalul a aplicat, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art. 13 alin. I din OUG nr. 123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art. 3 din codul civil oprește instanța sa invoce lacuna legislativă.

Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.

În acest sens este de altfel decizia nr. 46, pronunțată în interesul legii de ÎCCJ în dosarul nr. 27/2008 conform căreia în interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 99 alin. 1 lit. d din L 303/2004, rap. la art. 16 alin. 1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților, art. 78 alin. 1 din Legea 567/2004 și art. 9 din Codul d eontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți si personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 %, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar.

Decizia susmenționată este obligatorie pentru instanțe potrivit disp. art. 329 alin 3 din Codul d e procedura civila, astfel încât soluția se justifică si prin prisma acesteia.

Este adevărat că prin decizia nr. 1325/4 decembrie 2008 Curtea Constituțională a statuat că". dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale juridică sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, decizie obligatorie potrivit art.31 din Legea nr.47/1992, însă la fel de adevărat este și faptul că potrivit art. art. 329 alin 3 din Codul d e procedura civila, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin soluțiile pronunțate de înalta Curte De Casație Și Justiție, în cadrul recursului în interesul legii, este obligatorie pentru instanțe, hotărârile contenciosului constituțional neavând efectul de a anula deciziile pronunțate de ICCJ in intelesul legii.

O soluție contrara a instanței de fond ar genera ea insasi o situație discriminatorie, in sensul art. 14 din CEDO a reclamantelor fata de ceilalți membrii ai personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor judecătorești, ale căror solicitări similare au fost soluționate anterior pronunțării soluției Curții Constituționale.

Neacordarea sporului de 15% reclamantelor ar institui un tratament inegal in raport de reclamanții care l-au câștigat si chiar primit, prin hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate de instanțe anterior pronunțării deciziilor Curții Constituționale invocate în cauză.

de practica judiciara in materia acțiunilor de felul celei de fata au fost soluționate de instanța supremă prin decizia decizia nr. 46, pronunțată în interesul legii de ÎCCJ în dosarul nr. 27/2008 conform căreia în interpretarea și aplicarea unitară a disp. art. 99 alin. 1 lit. d din L 303/2004, rap. la art. 16 alin. 1 și 2 din Codul d eontologic al magistraților, art. 78 alin. 1 din L 567/2004 și art. 9 din Codul d eontologic al personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea, s-a constatat că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15 %, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv la salariul de bază brut lunar

Asa fiind, vazand ca in alte cauze similare instanța suprema a acordat altor persoane sporul de confidențialitate solicitat de reclamante, tribunalul apreciază ca acestea au o legitima de a obține recunoașterea creanței lor.

In concluzie, având in vedere ca dispozițiile art. 14 din Convenție au caracter exemplificativ, iar nu limitativ, instanța de fond a apreciat ca neacordarea sporului de confidențialitate reclamantelor ar constitui o incalcare a articolului 1 din Primul Protocol Adițional combinat cu articolul 14 din Convenție.

În condițiile în care nu se prevede expres că deciziile Curții Constituționale anulează, respectiv pot lipsi de efecte juridice o decizie pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție, ambele fiind deopotrivă obligatorii pentru instanțe, având în vedere și prevederile din tratatele internaționale susmenționate la care România este parte, prevederi care se aplică cu prioritate, potrivit art. 20 alin.2 din Constituția României în care se arată că dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile, tribunalul a acordat prioritate art. 14 din Convenție.

Reclamantele au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța de fond a admis-o, ținând cont si de prevederile art. 1082 din Codul civil și art. 161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arata că debitorul este "osândit" la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată.

Astfel, pârâții se află în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. In speță, nu există o cauză străină, care sa conducă la ideea că neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamantele nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.

Potrivit art. 1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speța este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel potrivit practicii judiciare constante în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.

Potrivit art. 40 alin. 2 Codul muncii, a fost obligată pârâta Curtea de APEL BUCUREȘTI să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor, iar pârâtul Ministerul Finanțelor Publice a fost obligat sa aloce fondurile necesare plații acestor drepturi.

Față de cele expuse în precedent, constatându-se încălcate dispozițiile art. 16 alin 1 și 2 din Constituția României, art.2 pct.l din Declarația Universala a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr. 111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art. 19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice

și art. 5 și 6 din Codul muncii, instanța de fond a apreciat ca fiind întemeiată cererea reclamantelor, astfel că a admis-o, in parte, obligând parații sa plătească reclamantelor sporul de confidențialitate de 15% incepand cu data de 16.04.2008, data la care acestea au fost angajate.

Împotriva acestei sentințe au formulat cereri de recurs recurenții-pârâți Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Justiției și Libertăților.

Prin recursul său, Ministerul Finanțelor Publice solicită instanței în temeiul art.304 pct.4 și pct.9 și art.304¹Cod procedură civilă, admiterea recursului așa cum a fost formulat, casarea sentinței civile menționate ca fiind nelegală și netemeinică, pentru următoarele considerente:

-în conformitate cu art.304 pct.4-instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, prin faptul că prin Decizia nr.838/27.05.2009 Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre autoritatea judecătorească reprezentată de înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, cerere formulată de Președintele României în temeiul art.146 lit. e) din Constituție.

Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.

Astfel Curtea Constituțională a stabilit cu caracter definitiv și obligatoriu că, înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.4 din Constituția României, înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să refuze controlul de constituționalitate al acestora.

Având în vedere decizia Curții Constituționale, consideră recurentul că toate instanțele din țara au această obligație de respectare a principiului separației puterilor în stat consacrat de Constituția României, din moment ce instanța cu cel mai mare grad de jurisdicție trebuie să se supună acestui principiu.

Prin modul cum instanța a înțeles să soluționeze cauza, obligând prin
hotărâre judecătorească Ministerul Finanțelor Publice să aloce fondurile
necesare considerăm că a fost încălcat principiul separației puterilor in stat
consacrat de art.1 alin. 4 din Constituția României.

Astfel, instanța a depășit atribuțiile puterii conferite prin lege autorității judecătorești, intrând în sfera de competență a puterii legislative(Parlamentul României).

În motivarea deciziei Curtea Constituțională a reținut faptul că prin
Decizia nr.XXI din 10 martie 2008 pronunțată de înalta Curte de Casație și
Justiție, aceasta "nu s-a limitat la a clarifica înțelesul unor norme juridice
sau a lor de aplicare. Instanța supremă invocând vicii de tehnică
legislativă-nerespectarea prevederilor Legii nr.24/2000 sau vicii de
neconstituționalitate-încălcarea normelor privind delegarea legislativă-
repus în vigoare norme care își încetaseră aplicarea, fiind abrogate prin
acte normative ale autorității legiuitoare, însă, o atare operație juridică nu
poate fi realizată decât de autoritatea legiuitoare (Parlament sau Guvern,
după caz), unica abilitată să dispună cu privire la soluțiile ce se impun în
această materie."

Prin urmare, orice inițiativă a instanțelor judecătorești de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor în stat, consacrat în art.1 alin.4 din Constituție, precum și prevederile art.61 alin. 1, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a țării."

Soluția pronunțată de Curtea Constituțională prin Decizia 838/27.05.2009, potrivit art.147 alin. 4 din Constituție este obligatorie de la data publicării.

Având în vedere caracterul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale, soluția pronunțată de instanță prin sentința civilă nr.6901/04.11.2009 este nelegală.

Totodată învederăm faptul că au fost admise de către Curtea Constituțională excepțiile de neconstituționalitate a nr.OG 137/2000 prin deciziile nr.818, nr. 819 și nr. 820 din 2008.

Prin urmare, în lipsa unei norme legale care să stabilească dreptul reclamantei la acordarea sporului de confidențialitate în procent de 15 % considerăm că, instanța în mod nelegal a înțeles să invoce decizia nr.46/2008 dată în recursul în interesul legii de înalta Curte de Casație și Justiție, pentru a justifica temeinicia soluției pronunțate, în condițiile în care așa cum am arătat Curtea Constituțională prin decizia nr.838/27.05.2009 a stabilit că există un conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească reprezentată de înalta Curte de Casație și Justiție, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României pe de alta parte.

În altă ordine de idei, pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Justiției și Libertăților ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția noastră în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.(decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține instituției noastre).

Potrivit art.6 din Legea nr.500/2002, în conformitate cu care "Legile bugetare anuale pot fi modificate în cursul exercițiului bugetar prin legi de rectificare, elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplică aceleași proceduri ca și legilor anuale cu excepția termenelor din calendarul bugetar, responsabilitatea acestui minister limitându-se la faza de proiect bugetar.

Ministerul Finanțelor Publice are atribuții în elaborarea bugetului de stat, în funcție de propunerile tuturor ordonatorilor principali de credite, de necesitățile estimate pentru anul respectiv și în principal ținând cont de prioritățile stabilite de Guvern.

Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită formă și conținut, decizie luată de puterea judecătorească, considerăm că ar reprezenta o implicare în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la încălcarea art.1 alin.4 din Constituția României "(4) Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor -legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale.

- potrivit art.304 pct.9 Cod procedură civilă -hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Invocă recurentul excepția lipsei calității sale procesuale în calitate de pârât.

În conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.

Ministerul Justiției și Libertăților are calitatea de ordonator principal de credite, iar în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 500/2002, ordonatorii principali de credite sunt cei care repartizează creditele bugetare aprobate, pentru bugetul propriu și pentru bugetele instituțiilor publice ierarhic inferioare.

Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar și care la lit. d ) - e) stipulează faptul că, "proiectele legilor bugetare anuale și ale bugetelor se elaborează de către Guvern, prin Ministerul Finanțelor Publice, pe baza politicilor și strategiilor sectoriale, a priorităților stabilite în formarea propunerilor de buget, prezentate de ordonatorii principali de credite și pe baza propunerilor de cheltuieli detaliate ale ordonatorilor principali de credite".

Prin urmare, este lipsit de relevanță că, Ministerul Finanțelor Publice elaborează proiectul bugetului de stat, atâta timp cât aceasta se face pe baza proiectelor bugetelor ordonatorilor principali de credite și a proiectelor bugetelor locale.

Consideră recurentul că pronunțarea unei hotărâri prin care Ministerul Finanțelor Publice să fie obligat la alocarea fondurilor către Ministerul Justiției și Libertăților ar duce la nesocotirea Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, prin care este reglementată procedura bugetară și totodată ar pune instituția noastră în imposibilitatea punerii în executare a acestei hotărâri.(decizia finală privind conținutul bugetului nu aparține acestei instituții).

În ceea ce privește cadrul procesual, prezenta cauză fiind un conflict de muncă, așa cum este el definit de art.281 Codul muncii, părțile într-un conflict de muncă nu pot fi decât salariații și angajatorul și în acest caz între reclamant și Ministerul Finanțelor Publice nu există nici un fel de raporturi legale sau contractuale care să justifice chemarea în judecată a acestei instituții.

Raporturile de muncă sunt între reclamanți pe de o parte și instituțiile în care își desfășoară activitatea pe de altă parte.

Pretențiile reclamanților solicitate prin cererea de chemare în judecată reprezintă drepturi de personal, care nu pot fi plătite decât de către angajator.

Prin bugetul anual aprobat fiecărui ordonator de credite( principal, secundar și terțiar), sunt prevăzute drepturile de personal corespunzătoare numărului maxim de posturi aprobat prin lege.

Bugetul de stat este aprobat prin lege organică de Parlamentul României, acesta reprezentând puterea legislativă, prin urmare pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se impună elaborarea bugetului sub o anumită forma și conținut, decizie luata de puterea judecătorească, considerăm că ar reprezenta o imixtiune în atribuțiile puterii legislative, ceea ce ar duce la incalcarea art.1 alin.4 din Constituția României "(4) Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor -legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale."

In susținerea excepției lipsei calității procesuale pasive, invocă recurentul și dispozițiile Ordonanței nr.22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 1 din nr.OG 22/2002, executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice în temeiul titlurilor executorii se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora la titlul de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă.

Potrivit art. 2 din nr.OG 22/2002, ordonatorii principali de credite bugetare au obligația să dispună toate măsurile ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor publice din subordine a creditelor bugetare necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii.

Prin urmare, obligațiile de plată ale Ministerului Justiției și Libertăților în temeiul unui titlu executoriu, (cum ar fi și o hotărâre judecătorească prin care s-ar admite pretențiile reclamantului) se realizează din sumele aprobate prin bugetul acestuia fără nici o legătură cu competențele Ministerului Finanțelor Publice în materie de buget.

Totodată, prin art. 25 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ordonatorii principali de credite au fost abilitați să introducă în structura bugetelor proprii și ale instituțiilor din subordine subdiviziuni bugetare de la care urmează să fie puse în plată sentințele judecătorești, asigurând fondurile necesare prin redistribuire de sume, pe tot parcursul anului.

Ordonatorii de credite din sistemul de justiție potrivit dispozițiilor invocate mai sus sunt cei care poartă răspunderea privind modul de punere

în executare a hotărârilor judecătorești, potrivit destinațiilor aprobate și cu respectarea dispozițiilor Legii nr.500/2002.

Astfel ordonatorii principali de credite au toate posibilitățile legale să obțină fondurile necesare punerii în executare a hotărârilor judecătorești pronunțate în contradictoriu cu aceștia și totodată să asigure ordonatorilor secundari și terțiari respectiv angajatorilor instituții publice sumele necesare.

Fața de considerentele expuse solicită recurentul-pârât admiterea recursului, casarea sentinței civile criticată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și drept consecința respingerea cererii de chemare în judecată ca introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă iar, în cazul în care va fi respinsă excepția, solicită respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin recursul formulat, recurentul-pârât Ministerul Justiției și Libertăților, în temeiul art. 304 pct. 4 și 9 coroborat cu art. 312 din Codul d e procedură civilă, solicită admiterea recursului, casarea sentinței civile pronunțată de Tribunalul București, iar pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, pentru următoarele motive:

- instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești.

Acțiunea prin care se solicită acordarea altor drepturi decât cele stabilite prin lege sau acțiunea prin care se tinde la modificarea actelor normative este inadmisibilă, în considerarea principiului separației puterilor în stat.

Pronunțarea unei hotărâri, precum cea de față, prin care să se acorde drepturi salariale peste cele prevăzute expres de legea fost considerată de Curtea constituțională ca depășire a puterii judecătorești.

Curtea Constituțională prin decizia 838/27.05.2009 a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte reținând că, în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin.(3) din Constituție, înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art.1 alin.(4) din Constituția României. înalta Curte de Casație si Justiție nu poate să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora.

Față de cele reținute de instanța de control constituțional, rezultă cu claritate că Decizia 46/15.12.2008 a ICCJ, după pronunțarea deciziei Curții Constituționale, nu mai poate constitui temei pentru admiterea acțiunii de față prin care se solicită în fapt modificarea si completarea unor acte normative. Instanțele nu vor mai putea continua să procedeze la completarea legii prin acordarea sporului de confidențialitate personalului sistemul justiției ignorând cele statuate în mod expres de instanța de control constituțional.

Astfel, față de obiectul acțiunii, instanța de fond ar fi trebuit să constate că, asemenea altor categorii profesionale, reclamanta este salarizată în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceasta beneficiază, neputând beneficia de alte drepturi decât dacă sunt prevăzute expres în favoarea acesteia de lege, astfel cum nici alte categorii profesionale nu pot beneficia de drepturile prevăzute de legea specială pentru salarizarea judecătorilor.

Prin urmare instituirea acestor drepturi în beneficul unei categorii profesionale salarizate de la bugetul de stat și neprevederea, ori prevederea în alt cuantum, în beneficiul altei categorii profesionale reprezintă o problemă de legiferare; este vorba despre opțiunea legiuitorului, întrucât numai el are dreptul să reglementeze criteriile de determinare a cuantumului indemnizațiilor sau al salariilor personalului retribuit de la bugetul de stat, precum și a sporurilor sau adaosurilor la indemnizațiile și salariile de bază și drept urmare, doar legiuitorul este cel care se poate aprecia și stabili dacă și ce creșteri se acordă anumitor categorii de salariați.

Or, în cazul de față, obligarea Ministerului Justiției și a celorlalți pârâți la plata unor sume reprezentând un spor de confidențialitate de 15% constituie o adăugare la textul de lege, o încălcare a atribuțiilor conferite puterii judecătorești.

Prin acțiunile în justiție pot fi valorificate drepturi recunoscute și ocrotite de lege. Câtă vreme drepturile solicitate de intimatul-reclamant nu sunt prevăzute de legislația în vigoare, ținând cont și de principiul separației puterilor în stat, apreciem că o astfel de cerere nu putea fi soluționată de către instanța de fond, care prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege a depășit limitele puterii judecătorești și a legiferat acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislația specifică categoriei profesionale a judecătorilor.

De asemenea, prin Decizia 1325/4 decembrie 2008 Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr.137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

- hotărârea este lipsită de temei legal.

La data de 12.11.2009 a intrat în vigoare Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice. La art. 4 alin.(1) din anexa VI din lege, anexă cuprinde reglementări specifice personalului din sistemul justiției, se prevede "Judecătorii de la înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunale specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor, potrivit Legii 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, magistrații asistenți de la înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul care ocupă funcții auxiliare de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și personalul de probațiune beneficiază de următoarele sporuri: a), pentru risc și suprasolicitare neuropsihică- 25% din salariul de bază, respectiv indemnizația de încadrare brută lunară; b). de confidențialitate- 5% din salariul de bază, respectiv indemnizația de încadrare brută lunară".

De asemenea, potrivit alin. (2) și (3) lit.a din același art. 4 "dispozițiile alin.1 intră în vigoare la 3 zile de la publicarea prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, sporurile aplicându-se în procentele prevăzute la alin.1 lit.a și b până la data de 31 decembrie 2009; de la 1 ianuarie 2010, personalul prevăzut la alin.1, beneficiază, pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității, de următoarele drepturi salariale: a), un adaos de 25% pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și, respectiv, de 10% pentru păstrarea confidențialității."

Prin urmare, de la data de 12 noiembrie 2009, data intrării în vigoare de Legii salarizării unitare, personalul auxiliar de specialitate beneficiază de un spor de confidențialitate în cuantum de 5%, urmând ca de la 1 ianuarie 2010 cuantumul să fie de 10%. În aceste condiții, solicită recurentul respingerea capătului de cerere privind acordarea sporului în continuare (respectiv după data de 12.11.2009) ca neîntemeiat întrucât, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 303/2009 există reglementare legală pentru acordarea sporului de confidențialitate într-un anumit cuantum.

În cadrul raporturilor de muncă obligația angajatului e prestarea muncii iar obligația corelativă a angajatorului este plata salariului, teza ridicată la de principiu al dreptului muncii de către reclamant și reținută de instanța de fond, potrivit căreia fiecărei îndatoriri privită analitic, în mod separat, îi corespunde un spor, nu are niciun temei legal sau doctrinar.

Acceptând existența unui asemenea principiu se ajunge la concluzia că tuturor îndatoririlor prevăzute de Legea 303/2004 pentru magistrați le corespunde câte un spor salarial, o primă sau un premiu. Astfel prevederile art. 90-93 din Legea 303/2004 dau naștere potrivit raționamentului juridic al instanței de fond unor sporuri pentru rezolvarea lucrărilor în termenele stabilite, pentru soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, pentru respectarea ținutei vestimentare șa. În realitate toate aceste îndatoriri trebuie privite în ansamblu ca obligație de a presta munca specifică profesiei de magistrat, îndatoriri cărora le corespunde obligația corelativă a angajatorului de plată a salariului.

Astfel, în conformitate cu art. 74 din Legea 303/2004 "(1) Pentru activitatea desfășurată, judecătorii și procurorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu nivelul instanței sau al parchetului, cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege."Din prevederile legale rezultă cu evidență că sistemul de salarizare instituit prin lege specială pentru magistrați nu include plata unor sporuri cum este cel de confidențialitate în afara prevederilor legale.

În speță nu există niciun act normativ în vigoare care să prevadă ori să garanteze dreptul de a primi spor de confidențialitate categoriei profesionale a magistraților.

apare ca o atribuție de serviciu normală, compensarea salariatului nefiind o condiție de validitate a acestei obligații. Ea presupune îndatorirea părților de a nu transmite date sau informații de care au luat cunoștință în timpul derulării raporturilor de muncă, în niciun caz sistemul de salarizare nu este conceput după "principiul" potrivit căruia fiecărei obligații a salariatului derivată din raportul specific de muncă îi corespunde un drept.

Categoriile de personal salarizate de la bugetul de stat care beneficiază de spor de confidențialitate sunt expres prevăzute de lege. De principiu, aceștia sunt salariați care gestionează informații clasificate, definite de Legea nr. 182/2002 ca fiind "informațiile, datele, documentele de interes pentru securitatea națională, care, datorită nivelurilor de importanță consecințelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate, trebuie să fie protejate".

Art.14 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale protocoalele adiționale la această convenție, ratificata de România prin Legea 30/1994 statuează că "Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de prezenta convenție trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație,iar art. 16 din Constituție prevede la alin 1 ca "Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări".

Însă pentru a putea exista discriminare, fiind necesara protecția în temeiul dreptului la tratament egal, trebuie să fim în prezenta recunoașterii, folosinței sau exercitării unuia dintre drepturile fundamentale ori a celor recunoscute de lege.

Magistrații reprezintă o categorie aparte de salariați ai sistemului bugetar cu un statut specific reglementat de Legea 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, cu drepturi si îndatoriri specifice si cu drepturi salariale stabilite prin act normativ special, respectiv OUG 27/2006 privind salarizarea și alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor și altor categorii de personal din sistemul justiției, acte normative care nu prevăd dreptul la spor de confidențialitate pentru judecători.

Apreciază recurentul că nu pot fi reținute susținerile potrivit cărora între judecători și alte categorii de salariați din sistemul bugetar ar exista o stare de discriminare, pentru ca așa cum s-a statuat și de Curtea Constituționala prin decizii "diferențierea indemnizațiilor si a salariilor de baza pentru demnitari si alți salariați din sectorul bugetar este opțiunea libera a legiuitorului, ținând seama de importanta si complexitatea diferitelor funcții. Legiuitorul este în drept, totodată să instituie anumite sporuri la indemnizațiile si salariile de bază. pe care le poate diferenția în viciile de categoriile de personal cărora li se acordă.".

Curtea Constituțională statuează că în acord cu practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului principiul egalitarii în drepturi si al nediscriminării se aplică doar situațiilor egale ori analoage, iar tratamentul juridic diferențiat, instituit în baza unor situații obiectiv diferite, nu reprezintă nici privilegii și nici discriminări."

Intimații nu au formulat întâmpinare și nici concluzii scrise.

În recurs nu au fost administrate probe noi.

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor formulate cât și din oficiu în conformitate cu art. 304¹. proc. civ. Curtea va respinge recursurile ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală și temeinică.

Astfel, corect a reținut instanța de fond că problema acordării sporului de confidențialitate de 15% a fost dezlegată prin Decizia nr. 46/15.12.2008 emisă de înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin care s-a admis recursul în interesul legii și s-a stabilit că "judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15% calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază lunar".

Astfel, corect a reținut instanța de fond că prin Decizia nr.46 din 15 decembrie 2008 pronunțată în dosarul nr.27/2008 al înaltei Curți de Casație și Justiție constituită în Secțiile Unite "s-a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție și s-a stabilit că:

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art.99 alin.1 lit. d) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.16 alin.1, 2 din Codul d eontologic al magistraților și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 privind statutul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea modificată și completată, raportat la art.9 din Codul d eontologic al acestora ce constată că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți, precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar".

In cauza de fata, pretentiile reclamantilor izvorasc din discriminarea in raport cu alte categorii socio-profesionale, constatata de înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, iar nu dintr-un act normativ, despre care ICCJ decide ca este in vigoare, in ciuda mai multor abrogari succesive.

Cum, această decizie este obligatorie pentru instanțe, conform art.329 alin.83) proc. civ. vor fi respinse criticile recurentului-pârât Ministerul Justiției și Libertăților.

În mod corect s-a dispus și plata actualizată a sporului de confidențialitate de 15%, reactualizat cu indicele de inflație până la data plății, deoarece potrivit art.161 alin.4 din Codul muncii, neplata salariului poate determina angajatorul la plata de daune-interese pentru repararea prejudiciului produs salariatului. Art. 1082 din Codul civil prevede ca debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune-interese pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credință din partea sa, afară doar dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină, ce nu-i poate fi imputată, iar, in baza art. 1084 din Codul civil, daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea suferită și beneficiul de care a fost lipsit, evident în speță nu se poate contesta faptul că moneda națională a fost și este în continuă devalorizare.

de inflatie reprezinta un calcul matematic aplicabil in cazul unui fenomen specific economiei de piata si prin intermediul caruia se masoara gradul de depreciere a valorii banilor aflati in circulatie, adusi astfel la actuala lor putere de cumparare.

Corect s-a pronunțat instanța în temeiul art.1 si 3 din Decretul nr. 92/1976, obligând pârâții să înscrie mențiunile privind sporul de confidențialitate de 15 %, calculat la indemnizația brută lunară în carnetele de munca ale reclamanților, fiind esențial a se menționa în carnetul de muncă aceste sporuri, având în vedere că, prin acest document, se consemnează parcursul în muncă al unei persoane, drepturile salariale de care a beneficiat, și care au consecințe asupra drepturilor de asigurări sociale ale oricărui angajat.

Nu are nicio relevanță juridică sub aspectul obiectului acțiunii reclamantelor că potrivit Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Finanțelor Publice centralizează propunerile celorlalți ordonatorii de credite bugetare la formarea sau rectificarea bugetară care se realizează exclusiv pe baza normelor și procedurilor majorității guvernamentale și parlamentare.

Pentru aceste considerente, Curtea în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, urmează să respingă recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenții-pârâți MINISTERUL JUSTIȚIEI ȘI LIBERTĂȚILOR și MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE împotriva sentinței civile nr.6901/04.11.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a VIII Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr.27097/3/LM/2009, în contradictoriu cu intimații reclamanți, și intimații pârâți CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, TRIBUNALUL BUCUREȘTI.

IREVOCABILĂ.

Pronunțată în ședință publică, azi 4 februarie 2010.

PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR

GREFIER

Red.:

Dact.:

2 ex./23.02.2010

Jud.fond:

Președinte:Petrică Arbănaș
Judecători:Petrică Arbănaș, Elena Luissa Udrea, Liviu

Vezi şi alte speţe de drept civil: