Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 728/2009. Curtea de Apel Pitesti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL PITEȘTI
SECȚIA CIVILĂ, PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DOSAR NR- DECIZIA CIVILĂ NR. 728/R-CM
Ședința publică din 10 Aprilie 2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Jeana Dumitrache
JUDECĂTOR 2: Florina Andrei
JUDECĂTOR 3: Daniel Radu
Grefier: - -
S-a luat în examinare, pentru soluționare, recursul civil declarat de pârâțiiMINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANTELOR,cu sediul în B,-, sector 5,MINISTERUL ECONOMIEI SI FINANTELOR - REPREZENTAT DE CATRE DGFP A,cu sediul în Pitești,-, județul A, împotriva sentinței civile nr.400 bis/CM din 15 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă, în dosarul nr-.
La apelul nominal, făcut în ședința publică, au lipsit părțile.
Procedura, legal îndeplinită.
Recursurile sunt scutite de plata taxei de timbru.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează instanței că părțile au solicitat prin motivele de recurs judecata cauzei în lipsă, potrivit disp.art.242 Cod procedură civilă.
Curtea, față de această situație, constată recursurile în stare de judecată și rămâne în pronunțare asupra acestora.
CURTEA
Constată că, la data de 14.12.2007, reclamantele și au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justitiei, Curtea de Apel Pitești, Ministerul Economiei și Finanțelor în calitate de chemat în garanție, cu citarea obligatorie a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând ca prin hotărâre judecătorească să fie obligați pârâții la calcularea și la plata drepturilor salariale reprezentând sporul de confidențialitate de 15% pe perioada decembrie 2004 - 1.09.2005 și actualizate cu indicele de inflație calculat de la data nașterii drepturilor respective și până la data plății efective;efectuarea mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor, să fie obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor la alocarea sumelor necesare plății drepturilor bănești solicitate.
În motivarea acțiunii, reclamantele au arătat că au îndeplinit funcția de magistrat în cadrul Curții de Apel Pitești și sunt discriminate contrar prevederilor art.1-6 din nr.OG137/2000 și a art.5 și al art.154 alin.3 din Codul muncii față de restul personalului din sistemul bugetar prin neacordarea sporului de confidențialitate.
Prin întâmpinare, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în raport de dispozițiile art.27 din nr.OG137/2000, republicată.
Pârâtul Ministerul Justiției, prin întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii, arătând că sporul solicitat nu este stabilit prin lege iar prin neacordarea sporului de confidențialitate nu s-a creat o situație discriminatorie, deoarece diferitele categorii profesionale nu se află în situații comparabile, care să impună un tratament nediferențiat.
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, susținând că nu poate fi obligat la plata drepturilor salariale pentru salariații altor instituții, chiar dacă are calitatea de ordonator principal de credite.
Prin sentința civilă nr.400 bis/CM din 25 aprilie 2008, Tribunalul Argeș, Secția civilă a admis în parte cțiunea formulată de reclamantele și a obligat pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Pitești să plătească acestora drepturile salariale reprezentând sporul de 15% pentru confidențialitate pentru perioada 14.12.2004-1.09.2005, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective.
A fost obligat pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor să vireze pârâților de mai sus fondurile necesare achitării drepturilor bănești menționate.
A fost obligată pârâta Curtea de Apel Pitești să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetele de muncă ale reclamantelor în sensul celor dispuse.
Pentru a se pronunța astfel, tribunalul a reținut următoarele:
Reclamantele au făcut parte din categoria personalului din unitățile din justiție, (unități finanțate de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de Codul muncii conform dispozițiilor art.1 și art.295 alin.2 din acest cod.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantelor, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța a cercetat situația în care se află acestea în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform Directivei 2000//78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantelor la personalul din unitățile de justiție (unități bugetare). Reclamantelor i-a fost impusă prin lege o obligație profesională imperativă, specială și specifică, de confidențialitate (art.99 lit.d din Legea nr.303/2004 și art.4 alin.1 din Legea nr.303/2004 raportat la art.15 din Codul deontologic și art.78 alin.1 din Legea nr.567/2004 și art.9 din Codul deontologic) care se îndeplinește în cadrul executării raporturilor de muncă. Prin însăși natura sa, activitatea judiciară desfășurată de reclamante implică administrarea sau cel puțin contactul cu informații confidențiale (unele chiar clasificate sau secrete de serviciu), constând, de exemplu, în date privind: arestări, interceptări ale convorbirilor telefonice, martori sub acoperite, protecția victimelor, datele cu caracter personal de justițiabililor și colegilor de serviciu (art.2 alin.4 și alin.5 din Legea nr.677/2001), sesizările adresate organelor statului (de pildă, cele făcute conform art.18 lit.c din Legea nr.108/1999), veniturile salariate, protecția minorilor, secretul bancar, secretul economic, drepturile de proprietate intelectuală etc.
Reclamantele nu îndeplinesc o funcție de demnitate publică (numita sau aleasă), ori nefiind demnitar public, acestea se află în aceeași situație ca și restul personalului din unitățile bugetare, însă, în unitățile bugetare, faptul îndeplinirii obligației de confidențialitate, i-a fost recunoscut și dreptul corelativ salarial.
Astfel, conform art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 alin.3 din G nr.137/2000, art.3 din G nr.38/2003, art.13 alin.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din G nr.19/2006, art.15 alin.1 din G nr.6/2001,art.20 alin.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din G nr.64/2006, art.13 din G nr.10/2007, debitorii obligației de confidențialitate au fost recunoscuți, în mod firesc, ca și creditori ai dreptului corelativ la sporul de confidențialitate, unitățile bugetare fiind debitori ai obligației sinalagmatice de plată a acestui spor salarial.
Toate persoanele din acest cadru al personalului din unitățile bugetare, inclusiv reclamantele sunt parte a unui raport juridic de muncă guvernat de Codul muncii, prestează o muncă și, ca efect al acestor premise, se supun obligației de confidențialitate, indiferent de categoria socio-profesională (funcția deținută).
onform art.26 raportat la art.1 și art.295 alin.2 din Codul muncii, indiferent de categoria socio-profesională, perioada în care o persoană prestează munca îi revine obligația de confidențialitate.
Cu privire la natura juridică a obligației de confidențialitate a reclamantelor, instanța a reținut că acestea reprezintă o clauză legală a raportului de muncă, o clauză obligatorie (iar nu facultativa ca în dreptul comun al muncii). Însă raportul de muncă, indiferent dacă este tipic sau atipic, are întotdeauna un caracter juridic sinalagmatic.
Din acest motiv, obligația și prestația de confidențialitate (de "non facere") reprezintă cauza juridică expresa și indiscutabilă a obligației sinalagmatice si a contraprestației unității bugetare de plată a drepturilor salariale (a sporului, în sensul art.155 din Codul muncii ) corelative îndeplinirii prestației de confidențialitate de către reclamantă. Dacă nu ar exista o contraprestație a pârâților de plată a sporului salarial corespunzătoare îndeplinirii obligației sinalagmatice de confidențialitate, această din urmă obligație ar fi nulă absolut ca fiind lipsită de cauză juridică.
În cazul raporturilor juridice sinalagmatice, îndeplinirea prestației de către una dintre părți reprezintă cauza juridică pentru îndeplinirea contraprestației de către cealaltă parte.
Ca atare, legiuitorul, instituind obligația sinalagmatica profesională (de muncă) de confidențialitate în sarcina reclamantelor implicit și de drept a instituit și o obligație de plata (o contraprestație salarială), pe cale de analogie a legii (deci obligația de plată este implicită, lacunar fiind doar aspectul privind cuantumul procentual al acestui drept salarial). În caz contrar, ar fi încălcate și principiile constituționale privind nediscriminarea, dreptul la plată egală pentru muncă egală, dreptul la salariu pentru munca prestată (potrivit art.16 alin.1 și art.41 alin.2 din Constituție, prevederi dezvoltate de art.5, art.6 și art.154 din Codul muncii ).
Ca atare, obligația de confidențialitate constituie o noțiune juridică și legislativă largă, atotcuprinzătoare, care este recunoscută de lege tuturor celor care prestează activități, în temeiul unui raport de muncă, indiferent de felul raportului de muncă și al funcției deținute.
Deci reclamantele se află, sub aspectul analizat, într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, ba chiar și cu personalul din unitățile private, deoarece și reclamanta este parte a unui raport de muncă și îndeplinește, în urma executării acestui raport, o obligație de confidențialitate.
Însă, este de remarcat că reclamantele deși își execută obligația de confidențialitate, fiind debitoare a acestei obligații în mod similar cu restul personalului din unității bugetare, totuși pentru îndeplinirea acestei obligații speciale și specifice, nu li se recunosc sporul salarial de confidențialitate, așa cum este recunoscut în cazul restului personalului din sistemul bugetar.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de confidențialitate, produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională.
Prin sistemul de salarizare (instituție de dreptul muncii), se înțelege ansamblul principiilor, obiectivelor, formelor salarizării care determină condițiile de stabilire și acordare a salariilor (salariul compunându-se din salariul de bază, indemnizații, sporuri și adaosuri, conform art.155 din Codul muncii ). Or, sistemul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art.154 din Codul muncii ) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă. Deci, tuturor persoanelor care se află în aceeași situație a depunerii unei activități în muncă cu efectul juridic al executării obligației de confidențialitate, trebuie să li se recunoască, pentru unul și același element faptic generator de drept salarial, același element salarial: sporul de confidențialitate. Din moment ce reclamantele sunt într-o situație identică (nu doar comparabilă) cu restul personalului din unitățile bugetare sub aspectul prestării unei munci în mod continuu sau succesiv cu efectul identic al executării în mod egal și nediferențiat al aceleiași obligații de confidențialitate la fel ca și restul personalului, rezulta că aceasta nu poate fi tratată diferit, în mod discriminatoriu față de restul personalului, prin refuzul acordării sporului de confidențialitate.
Aceasta, cu atât mai mult cu cât nu există nici o justificare obiectivă și rezonabilă excluderii ei, deoarece criteriul acordării sporului de confidențialitate este unul și același: efectul obligației de confidențialitate impuse în mod egal de lege pentru cei ce muncesc, indiferent de categoria socio-profesională din care fac parte.
Deci, este de subliniat faptul că, în realitate, pentru aprecierea existenței discriminării, relevanță are doar criteriul justificativ generator al sporului de confidențialitate, și anume existenta obligației de confidențialitate (sub aspect juridic) si a perioadei de muncă prestată în aceste condiții (sub aspect faptic), iar, în nici un caz, nu criteriul categoriei socio-profesionale. Într-adevăr simplul fapt că o persoană face parte dintr-o categorie socio-profesională (a judecătorilor, a asistenților judiciari și a procurorilor) nu constituie o justificare, obiectivă și rezonabilă pentru decăderea acestora dintr-un drept garantat de lege (dreptul la o contraprestație salariala sinalagmatică pentru îndeplinirea obligației de confidențialitate) cu toate efectele si consecințele juridice salariale ale acestuia drept, deoarece nu categoria socio-profesională este resortul (obiectivul și elementul) generator și fundamentul stabilirii și acordării sporului salarial pentru confidențialitate în sistemul de salarizare. Deci, în mod vădit eronat și fără absolut nicio relevanță, pârâții invocă elementul categoriei socio-profesionale a reclamantei pentru a încerca justificarea discriminării acestora, însă acest element este total nepertinent și neconcludent în această analiză, neavând nicio legătura cu fundamentarea sporului de confidențialitate.
Singurele obiective și elemente care pot duce la o diferențiere în sistemul de salarizare sunt nivelul studiilor, treapta sau gradul profesional, calitatea și cantitatea muncii, condițiile de muncă, dar cu sublinierea în mod deosebit a faptului că această diferențiere se poate reflecta numai în salariul (indemnizația) de baza (partea fixă a salariului), nu și în sporurile salariale, care întotdeauna au obiective și elemente cu totul speciale și specifice de acordare (precum prestarea muncii peste programul normal, prestarea muncii în timpul nopții, dobândirea unei pregătiri profesionale suplimentare în domeniul de activitate cum ar fi doctoratul, dobândirea unei vechimi în muncă, îndeplinirea unei obligații speciale de confidențialitate etc.).
În concluzie, prin neacordarea sporului de confidențialitate, reclamantele sunt în mod evident și grav discriminate, deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică ce fundamentează și generează acest spor salarial și pentru restul personalului. De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un spor sau un adaos salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific (de exemplu, acordarea adaosului salarial reprezentând cota din profitul unității numai șefilor de proiecte si respingerea acordării acestuia și cadrelor medii, echivalează cu o discriminare.
Deci, reclamantele sunt discriminate în sensul art.2 alin.1, art.6 din OUG nr.137/2000, întrucât le-a fost refuzat sporul de confidențialitate nu datorită faptului că nu ar îndeplini condiția normativă de acordare a acestui spor (condiția îndeplinirii obligației legale de confidențialitate), ci sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesională, criteriu declarat în mod expres de lege ca fiind discriminatoriu (art.2 alin.1 din nr.OG137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamantelor rezultă și din dispozițiile art.7 și art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare), art.7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin Decretul nr.212/1974 (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție), art.14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, respectiv Protocolul nr.12 la aceasta Convenție (care interzice discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin Legea nr.74/1999) care garantează dreptul la o salarizare echitabilă, art.5, art.6, art.8, art.39 alin.1 lit.a, art.40 alin.2 lit.c și f, art.54 alin.3, art.65 și art.155 raportat la art.1 din Legea nr.53/2003 (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art.20, art.16 alin.1, art.53 și art.41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă) si care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii). Potrivit art.16 alin.1 și 2 din Constituția României, cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nicio persoana nefiind mai presus de lege.
Conform prevederilor G nr.137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, cu modificările și completările ulterioare, principiile egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în mod special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin art.2 alin.1 din G nr.137/2000 se arară că prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc. care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice.
La alin.3 din art.2 al aceluiași act normativ se arată ca sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
Or, criteriul după care s-a făcut distincția este categoria socio-profesională, criteriu de diferențiere injust a personalului din unitățile bugetare, fiind absurd și de neconceput a se accepta că obligația legală de confidențialitate se execută doar raportat la o anumită profesie, iar la alta, nu.
Potrivit art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct.2, în exercițiul drepturilor și a libertăților, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii si respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratica.
Art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei prevede că diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupare, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea sporului de confidențialitate nu are la baza o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece restul personalului bugetar nu primește sporul de confidențialitate pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că sunt debitori ai obligației de confidențialitate (la fel ca și reclamantele).
Legiuitorul a prevăzut un singur criteriu pentru acordarea sporului de confidențialitate: îndeplinirea obligației de confidențialitate, care este unicul criteriu aplicabil si posibil în materie.
Potrivit art.6 alin.2 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egala, aspect ce se află în contradicție cu situația de față.
Art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede faptul ca este garantat dreptul tuturor oamenilor, fără nici o discriminare, la un salariu egal pentru munca egală or, munca a fost acumulată în vechimea dobândită de reclamantă la fel ca munca celuilalt personal judiciar.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește la art.19 pct.3 că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limitări prevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia conform considerentelor expuse ca acordarea unor sporuri doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
Acest aspect ce atrage incidența dispozițiilor art.27 alin.1 din G nr.137/2000 coroborat cu art.269 Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantelor, tribunalul va aplica, doar prin analogie, procentul sporului de confidențialitate prevăzut de art.13 alin.I din nr.OUG123/2003, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste si integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă.
Cât privește Decizia nr.232/29.08.2007 a Consiliului Director al instanța a reținut că aceasta nu are caracter obligatoriu, întrucât instanțele judecătorești sunt independente și se supun numai legii (fiind suverane în cercetarea stării de fapt și în aplicare legii), împrejurare confirmată și de art.27 din nr.OG137/2000, conform cărora acțiunea în despăgubiri persoanei discriminate nu este condiționată de sesizarea sau vreo hotărâre a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.
Nu au relevanță nici deciziile Curții Constituționale deoarece deciziile de respingere a unor excepții de neconstituționalitate au efecte doar " pares", deci acestea nu sunt opozabile reclamantelor și nici instanței, care este obligată în mod imperativ să facă aplicarea prioritară a dispozițiilor Protocolului nr.12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, cu respectarea art.20 din Constituție.
Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art.269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Reclamantele au mai solicitat actualizarea prejudiciului suferit conform indicelui de inflație, cerere pe care instanța o găsește admisibilă, ținând cont și de prevederile art.1082 din Codul civil și art.161 alin.4 din Codul muncii. Astfel, în acest articol se arată că debitorul este osândit, de se cuvine, la plata unor daune interese, pentru neexecutarea obligației sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este de rea-credință din partea sa, afară numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine dintr-o cauză străină ce nu-i poate fi imputată. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea sporurilor, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea acestor discriminări. În speță, nu există o cauză străină, care sa conducă la ideea ca neacordarea acestor sporuri nu s-ar datora culpei pârâților, iar faptul că până în prezent reclamantele nu au solicitat plata despăgubirilor, nu este un motiv care să nu atragă incidența dispozițiilor legale în materie.
Potrivit art.1084 din Codul civil daunele interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, ori în speța este de notorietate faptul că sumele de bani datorate se devalorizează continuu. Astfel potrivit practicii judiciare constatare în materie, în mod justificat s-a solicitat actualizarea creanței conform indicelui de inflație.
Legat de cererea de chemare în judecata a Ministerului Economiei și Finanțelor instanța a găsit-o întemeiată.
Astfel, potrivit art.19 din Legea nr.500/2002, privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor coordonează acțiuni care sunt în responsabilitatea Guvernului cu privire la sistemul bugetar: pregătirea proiectelor bugetare anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție, iar potrivit art.3 alin.1 pct.2 din nr.HG208/2005, privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și proiectul legii de rectificare bugetară. În lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare, Ministerul Justiției se află în imposibilitate de a dispune de fonduri pentru plata sumelor cerute de reclamante.
Împotriva sentinței instanței de fond în termen legal au declarat recurs Ministerul Justiției și Ministerul Economiei și Finanțelor.
Ministerul Justiției a criticat sentința instanței de fond pentru nelegalitate invocând următoarele critici:
- prima instanță a pronunțat o soluție nelegală invocându-se dispozițiile art.304 pct.4 Cod procedură civilă, în sensul că nu există nici un temei legal pentru admiterea acțiunii formulate de intimatele-reclamante, iar referitor la reținerea dispozițiilor nr.OG137/2000 excede cadrului procesual cu atât mai mult cu cât acordarea pe viitor a acestor drepturi este pronunțată cu depășirea atribuțiilor puterii judecătorești;
- hotărârea pronunțată de instanța de fond este criticabilă și pentru motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă, având în vedere faptul că în conformitate cu art.74 din Legea nr.303/2004, pentru activitatea desfășurată, judecătorii au dreptul la o remunerație stabilită în raport cu funcția deținută, cu vechimea în magistratură și cu alte criterii prevăzute de lege, însă sistemul de salarizare nu include în nici un fel și nu prevede sporul de confidențialitate;
- nu se poate reține nici aplicabilitatea art.14 din CEDO întrucât în jurisprudența sa Curtea Europeană a decis în cazul Thimmenos Greciei că prevederile acestui articol nu au o existență independentă întrucât are efect doar în relațiile cu drepturile și libertățile protejate de prevederile Convenției și Protocoalelor sale ori drepturi la diferite sporuri care nu sunt prevăzute în lege nu este în mod evident un drept fundamental, apărat și garantat de convenție.
Recurentul Ministerul Economiei și Finanțelor a formulat o singură critică și anume aceea prin care se precizează că în mod greșit prima instanță nu a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei instituții, invocând dispozițiile art.21 alin.1 din Legea nr.500/2002 și s-a mai precizat că alocarea de fonduri din partea acestei instituții este inadmisibilă, deoarece intimatele-reclamante sunt angajatele Curții de Apel Pitești și respectiv Ministerului Justiției și nu există un raport obligațional între recurent și intimate.
Pe de altă parte, una din condițiile cumulative de admisibilitate a acestei acțiuni este aceea a inactivității angajatorului, despre care nu se poate vorbi în acest moment, câtă vreme nu s-a stabilit față de angajator o creanță certă, lichidă și exigibilă.
Examinând actele și lucrările dosarului și sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de părți, Curtea va constata că recursurile sunt nefondate și le va respinge.
Primele două critici formulate de către pârâtul Ministerul Justiției sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Nu se poate susține că acțiunea a fost greșit admisă pe considerentul că nu există un temei legal în legea specială și că referire la nr.OG137/2000 nu ar avea incidență în speța dedusă judecății.
Astfel, în mod legal a fost admisă acțiunea.
Art.4 și art.16 din Constituția României consacră principiul egalității între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, iar art.20 din legea fundamentală a statului stipulează că dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.
În ceea ce privește dreptul intern, principiul nediscriminării este reglementat de dispozițiile art.6 alin.3 din codul muncii, în conformitate cu care pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă orice discriminare, precum și de nr.OG137/2000, aprobată prin Legea nr.48/2002, modificată prin Legea nr.27/2004, care în art.1 alin.2 lit. e punct (i) garantează egalitatea între cetățeni, prin excluderea privilegiilor și discriminării, subliniindu-se dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Art.2 alin.3 ale aceluiași act normativ prevede că unt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin.1, față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.
În fine, conform art.27 alin.1 din aceeași ordonanță, persoana care se consideră discriminată poate formula, în fața instanței de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri și restabilirea situației anterioare discriminării sau anularea situației create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru și nu este condiționată de sesizarea Consiliului.
Prin deciziile Curții Constituționale nr.818, nr.819, nr.820 și nr.821 din 3 iulie 2008, dispozițiile art.1, art.2 alin.3 și art.27 alin.1din nr.OG137/2000, redate mai sus, au fost declarate neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Aceste dispoziții legale fiind declarate neconstituționale, ele nu mai pot fi aplicate în speță, însă, așa cum s-a arătat mai sus, dispozițiile constituționale privind drepturile și privilegiile cetățenilor trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și celelalte tratate la care România este parte, iar acă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale.
Astfel, art.23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului prevede că toți oamenii au dreptul, fără nici o discriminare, la salariu egal pentru muncă egală. Este interzisă orice discriminare și prin art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul privind drepturile economice, sociale și culturale (adoptate de Adunarea Generală a și ratificate de România în anul 1974), precum și prin art.14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (ratificată de România prin Legea nr.30/1994).
Aceste acte internaționale își găsesc aplicabilitatea în speță.
Pe de altă parte, în condițiile în care admiterea acțiunii și obligarea pârâților la plata sporului de confidențialitate pentru reclamante constituie singura modalitate de înlăturare a discriminării existente deoarece, dacă nu ar exista contraprestația pârâților de plată a sporului salarial corelativă obligației sinalagmatice de confidențialitate, această obligație ar fi lipsită de cauza juridică, fiind nulă absolut.
Mai mult, prin neacordarea sporului de confidențialitate reclamantelor, acestea ar fi prejudiciate deoarece se află în aceeași situație juridică și faptică cu tot celălalt personal din unitățile bugetare, fiind vorba de o situație identică și nu doar comparabilă.
În unitățile bugetare, faptului îndeplinirii obligației de confidențialitate i-a fost recunoscut și dreptul de natură salarială prin actele normative reținute și de instanța de fond, respectiv art.13 din nr.OUG57/2000, art.30 al.3 din nr.OUG137/2000, art.3 din nr.OG38/2003, art.13 al.1 din nr.OUG123/2003, art.3 din nr.OUG19/2006, art.15 al.1 din nr.OG6/2007, art.20 al.3 din Legea nr.656/2002, art.15 din nr.OG64/2006 și art.13 din nr.OG10/2007.
La acest moment, unul și același element constând în obligația de confidențialitate produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie profesională.
Trebuie menționat și faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr.46/15 decembrie 2008, a admis recursul în interesul legii și a stabilit că judecătorii, procurorii, magistrații asistenți precum și personalul auxiliar de specialitate au dreptul la un spor de confidențialitate de 15%, calculat la indemnizația brută lunară, respectiv salariul de bază brut lunar.
Este atributul instanței de judecată să verifice dacă aplicarea textelor de lege prin care s-au acordat anumite sporuri doar pentru unele categorii de persoane s-a făcut cu respectarea principiul egalității cetățenilor în fața legii, consacrat în art.16 alin.1 din Constituția României și respectiv cu cel al egalității de tratament salarial pentru muncă egală, instituit prin normele internaționale (decizia nr.VI/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție).
Și susținerea privind acordarea greșită a drepturilor actualizate cu rata inflației este nefondată față de dispozițiile art.161 al.4 Codul muncii, impunându-se acordarea drepturilor bănești actualizate cu rata inflației la data plății efective tocmai pentru repararea prejudiciilor produse reclamantelor, actualizarea cu indicele de inflație justificându-se prin necesitatea realizării unei corelații între salariul real și momentul la care aceste sume de bani au intrat în patrimoniul reclamantelor.
Nici ultima critică nu este fondată, deoarece în mod legal s-a reținut de către prima instanță incidența dispozițiilor art.14 din CEDO pentru următoarele considerente:
De altfel, n interpretarea dispozițiilor art.14 referitor la interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Fundamentale, în hotărârea dată în cazul Fredin c/, Hoffman c/, Scalambrino c/Italie, autres c/-, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare obiectivă sau rezonabilă, ceea ce înseamnă că, pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoane aflate în situații analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferențial și că această distincție nu își găsește nici o justificare obiectivă sau rezonabilă.
Deși art.14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existență de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins atât de mult domeniul de incidență al acestui articol (ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr.12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport de exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă), încât acest text a ajuns să conțină o clauză de nediscriminare generală.
În altă ordine de idei, instanța a reținut că, în aplicarea art.119 din Tratatul d l Roma asupra Comunităților Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, în cauza Defrenne//1976 Curtea Europeană de Justiție a interpretat norma comunitară în sensul că interdicția discriminării în materia remunerării salariaților are caracter imperativ, se impune autorităților publice.
A concluzionat instanța internațională că principiul remunerării egale din acest articol este susceptibil de a fi invocat în fața instanțelor naționale și că acestea au datoria de a asigura protecția drepturilor pe care această dispoziție le conferă justițiabililor, în special în cazul discriminărilor care își au originea în mod direct în dispoziții legislative sau convenții colective de muncă.
Și recursul pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor este nefondat și va fi respins pentru următoarele considerente:
În mod legal instanța de fond a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentului.
Referitor la respingerea acestei excepții trebuie reținut că față de dispozițiile art.19 din Legea nr.500/2002 privind finanțele publice, Ministerul Economiei și Finanțelor elaborează proiectul bugetului de stat al legii bugetare anuale și raportul asupra proiectului bugetului de stat, precum și proiectul legii de rectificare a bugetului de stat, operând rectificările corespunzătoare, astfel că, față de cererile având ca obiect alocarea fondurilor necesare achitării drepturilor bănești cuvenite salariaților altui minister, în mod corect a reținut prima instanță, fără a se adăuga la lege, calitatea procesuală pasivă a recurentului.
În același timp, trebuiesc avute în vedere și dispozițiile art.131 alin.1 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cu care activitatea instanțelor judecătorești este finanțată de la bugetul de stat, iar în lipsa rectificării bugetului cu sumele necesare Ministerul Justiției și unitățile subordonate acestuia se află în imposibilitate de a plăti drepturile salariale solicitate de către intimatele-reclamante.
Față de cele arătate mai sus, Curtea în baza dispozițiilor art.312 Cod procedură civilă și art.291 din Codul muncii, va respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâți.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANTELOR - reprezentat de către,împotriva sentinței civile nr.400 bis/CM din 15 aprilie 2009, pronunțată de Tribunalul Argeș - Secția civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatele-reclamante și.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 aprilie 2009, la Curtea de Apel Pitești, Secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie.
,
Grefier,
Red./13.04.2009
GM/2 ex.
Jud.fond:
Președinte:Jeana DumitracheJudecători:Jeana Dumitrache, Florina Andrei, Daniel Radu
