Speta drepturi salariale, banesti. Decizia 7430/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-(5547/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A VII-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCĂ SI ASIGURĂRI SOCIALE
Decizia civilă nr.7430/
Ședința publică din data de 14 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Luissa Udrea
JUDECĂTOR 2: Liviu Cornel Dobraniște
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol soluționarea cererilor de recurs formulate de recurentul-reclamant G și recurenta-pârâtă SC SA, împotriva sentinței civile nr. 4276 din 20 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 7335/3/LM/2009, având ca obiect - drepturi bănești.
Dezbaterile în cauză au avut loc în ședința publică din data de 10.12.2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta, când instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 14.12.2009, când a decis următoarele:
CURTEA,
Constată că prin sentința civilă nr. 4276 din 20 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 7335/3/LM/2009, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul G și s-a dispus obligarea pârâtei SC SA să restituie reclamantului contribuțiile deduse din salariul compensatoriu acordat acestuia.
Celelalte pretenții deduse judecății au fost respinse ca neîntemeiate.
Reclamantul și pârâta au declarat recurs contra sentinței precitate.
În motivarea recursului reclamantului s-au exprimat, în esență, următoarele critici:
- instanța a apreciat că nu este întemeiată solicitarea reclamantului de a i se plăti contravaloarea a 11 salarii compensatorii, reținând că din conținutul art. 64 din Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate nu rezultă o obligație a angajatorului în acest sens, ci acordarea salariilor compensatorii este lăsată la latitudinea unității;
- dispoziția respectivă din CCM nu instituie o condiție pur potestativă, ci plata compensațiilor este condiționată de situația financiară a unității, mai ales că orice dispoziție ambiguă din CCM se interpretează întotdeauna în favoarea angajaților și nu a angajatorului, iar un contract prin natura lui creează întotdeauna drepturi și obligații;
- așadar, dacă situația financiară a pârâtei este favorabilă, plata compensațiilor devine obligatorie pentru aceasta din urmă;
- din actele contabile depuse la dosar (bilanț contabil, cont de profit și pierderi) reiese că în anul 2008, pârâta a înregistrat profit de peste 6 milioane de euro;
- față de această împrejurare este întemeiată solicitarea reclamantului de acordare a celor 11 salarii compensatorii, ținând seama de prevederile art. 236 din Codul Muncii, potrivit cu care "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților", iar pârâta nu poate justifica nerespectarea art. 64 din CCM;
- în mod părtinitor instanța nu a admis proba cu acte propusă de reclamant, respectiv să fie depus bilanțul contabil din care reiese că în 2008, pârâta a avut profit de peste 6 milioane euro;
- în ceea ce privește restituirea contribuțiilor la asigurările sociale, trebuie avut în vedere că salariile compensatorii reprezintă o despăgubire bănească și nu un salariu, mai ales că a încetat calitatea reclamantului de salariat, iar despăgubirea a fost acordată după încetarea contractului său individual de muncă;
- potrivit legii, aceste contribuții se rețin din salarii sau din venituri asimilate salariilor, pârâta neputând să rețină decât impozitul pe venit de 16%;
- instanța a respins și capătul de cerere privitor la daunele morale, apreciind că nu s-a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu, însă simplul fapt că pârâta l-a obligat să se adreseze instanței de judecată reprezintă un prejudiciu, mai ales că din bilanțul contabil rezultă că administratorii societății în loc să achite compensațiile, și-au repartizat din profit suma de1.235.360 lei, iar în fața instanței au afirmat că nu sunt bani pentru plata salariilor compensatorii.
Pârâta a arătat următoarele aspecte în motivarea recursului său:
1. Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut (art. 304 pct. 6 Cod Procedură Civilă). Reclamantul nu a solicitat restituirea impozitului pe venit dedus din salariul compensatoriu, mai mult a recunoscut că acest impozit a fost reținut legal. pârâta la restituirea sumelor reținute cu titlu de impozit, instanța a dat mai mult decât s-a cerut.
2. Hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304 pct. 9 Cod Procedură Civilă).
În mod greșit instanța a aplicat în cauză prevederile art. 55 alineatul 4 lit. j din Legea nr. 571/2003, considerând că sumele reprezentând salariile compensatorii nu intră în categoria veniturilor salariale care se supun impozitării.
În speță trebuie avute în vedere dispozițiile art. 55 alineatul 2 din Codul Fiscal coroborate cu cele cuprinse la pct. 68 lit. l) din Normele metodologice de aplicare ale Codului Fiscal, din conținutul cărora rezultă că se includ în categoria veniturilor impozabile și veniturile asimilate salariilor reprezentate de compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective.
Așa fiind, ținând seama și de prevederile art. 26 din Legea nr. 19/2000, precum și de cele ale art. 257 din Legea nr. 95/2006, angajatorul are obligația ca din salariile compensatorii să rețină și să vireze impozitul și cotele de contribuții la fondurile speciale ale statului.
Prin întâmpinare, recurenta-persoană juridică a solicitat respingerea recursului reclamantului.
La rândul său, recurentul-reclamant a cerut, prin apărător, respingerea recursului pârâtei și obligarea părții adverse la cheltuieli de judecată în recurs.
În dovedirea susținerilor cuprinse în motivarea recursului reclamantului s-a administrat proba cu înscrisuri.
În baza art. 312 alineatul 1 teza a II-a Cod Procedură Civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul pârâtei, iar în temeiul art. 312 alineatul 1 teza I, art. 304 pct. 9 și art. 304/1 din același cod (ultimul text permițând examinarea cauzei sub toate aspectele), va admite recursul reclamantului și va modifica sentința atacată în sensul menționat prin dispozitivul deciziei, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.
Din analiza probatoriului administrat în cauză (înscrisuri) reiese că recurentul-reclamant a fost disponibilizat prin concediere colectivă în condițiile prevăzute de art. 65, 68 și 74 din Codul Muncii, recurenta-pârâtă emițând în acest sens Decizia nr. 28/21.01.2009.
Cu acest prilej i s-a achitat un singur salariu brut compensatoriu, recurenta-persoană juridică invocând în susținerea acestei măsuri prevederile art. 78 din CCM unic la nivel național pe anii 2007-2010.
Însă, în conținutul Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate există o clauză cuprinsă în art. 64, potrivit cu care în cazul concedierilor colective, angajatorul poate acorda, în funcție de situația financiară, o compensație echivalentă cu 12 salarii de bază brute din luna premergătoare concedierii.
Litigiul dintre părțile prezentului proces s-a născut tocmai în legătură cu modul de interpretare și aplicare a acestei clauze, recurentul-reclamant prevalându-se de existența ei pentru a-și sprijini pretențiile pe care le-a dedus judecății, iar recurenta-pârâtă susținând că respectiva clauză nu are caracter imperativ și nu poate fi privită în sensul că ar crea o obligație pentru angajator de a plăti 12 salarii compensatorii (ci doar un drept al său), mai ales că situația financiară a societății nu permitea și nu permite efectuarea unei asemenea prestații.
Unul dintre principiile fundamentale ce acționează în domeniul raporturilor juridice de muncă este cel al protecției salariaților, fiind prevăzut expres de art. 6 din Legea nr. 53/2003. Totodată, salariații au dreptul la protecție în caz de concediere (art. 39 alineatul 1 lit. j din Codul Muncii ), corelativ existând obligația pentru angajator de a acorda toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă (art. 40 alineatul 2 lit. c din același cod).
Ținând seama de principiul enunțat, de dispozițiile legale precitate, dar și de cele ale art. 7 și 8 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, concluzia care se impune este aceea că o clauză precum cea prevăzută de art. 64 din CCM la nivel de unitate se interpretează întotdeauna în favoarea salariaților, cei care au dreptul la protecție în caz de concediere. Clauza respectivă nu poate fi înțeleasă în sensul că ar institui o obligație pentru salariați și un drept pentru angajator, oricare ar fi acesta. Ca atare, în speță nu se poate concepe existența unui drept al recurentei-pârâte de a acorda salariile compensatorii, cu atât mai mult cu cât acestui drept nu-i corespunde nici o obligație a salariaților.
Prin urmare, sintagma "angajatorul poate acorda" semnifică existența unei obligații pentru angajator și nu a unui drept, căci așa cum s-a relevat anterior, în materie de concediere colectivă doar salariații au dreptul la protecție, drept care nu poate fi limitat în vreun fel, căci s-ar ajunge să se contravină dispozițiilor art. 38 din Codul Muncii. Modul defectuos de redactare al art. 64 din CCM la nivel de unitate nu poate schimba datele problemei și nu poate avea ca efect instituirea unui drept în favoarea angajatorului într-un domeniu precum cel al concedierilor colective, deoarece s-ar ajunge să se nege principiul fundamental al protecției salariaților în astfel de situații.
Totuși, obligația ce revine în speță recurentei-pârâte nu este una necondiționată (adică ar trebui îndeplinită în cazul oricărei concedieri pentru motive ce nu țin de persoana salariatului), ci una cu caracter condiționat, întrucât în textul art. 64 din CCM s-a făcut mențiunea că salariile compensatorii se vor plăti "în funcție de situația financiară" a societății. Mai precis, angajatorul urmează a achita compensațiile cuvenite celor concediați, dacă situația sa financiară o va permite (adică va fi pozitivă), nu și în cazul în care ar avea dificultăți financiare ori ar înregistra pierderi. Acesta este unicul înțeles ce se poate da expresiei sus amintite, înțeles pe care și părțile în proces îl admit.
Or, prin înscrisurile depuse la dosar (în special copia bilanțului contabil și contului de profit și pierderi de la sfârșitul anului 2008) s-a făcut dovada că recurenta-pârâtă avea o situație financiară pozitivă la momentul când l-a concediat pe recurentul-reclamant. În consecință, trebuia să-și îndeplinească obligația de plată a salariilor compensatorii ce deriva din cuprinsul art. 64 din CCM. ținând cont și de prevederile cu caracter imperativ ale art. 30 din Legea nr. 130/1996.
În plus, deși sarcina probei existenței unei situații financiare negative îi revenea conform art. 287 din Codul Muncii, recurenta-reclamantă nu și-a respectat-o, neadministrând dovezi suficiente și concludente în sensul indicat. Copiile de pe documentele intitulate "flux de numerar" nu au nici un fel de relevanță în cauză (fiind oricum contrazise de mențiunile din bilanțul contabil și contul de profit și pierderi), întrucât situația financiară a unei societăți comerciale nu se deduce doar din intrările și ieșirile de numerar ori din lichiditățile aflate la dispoziția acesteia.
Toate cele ce preced demonstrează nelegalitatea și netemeinicia soluției Tribunalului d e respingere a pretențiilor având ca obiect obligarea pârâtei de a plăti reclamantului contravaloarea a 11 salarii compensatorii de bază brute din luna anterioară concedierii.
Însă, din aceste salarii compensatorii pârâta urmează a reține și vira impozitul și cotele de contribuții la fondurile speciale ale statului.
Sub acest aspect este necesar a se ține seama că veniturile constând din salarii compensatorii de bază brute din luna premergătoare concedierii fac parte din categoria celor asimilate salariilor și deci sunt supuse impozitării pe venit în conformitate cu prevederile art. 57 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal.
Această concluzie se impune prin interpretarea gramaticală, logică și sistematică a dispozițiilor art. 55 din aceeași lege. Veniturile în discuție nu sunt prevăzute printre excepțiile instituite de alineatul 4 al acestui ultim text legal, astfel încât ele sunt incluse în tipul de venituri asimilate salariilor la care face referire art. 55 alineatul 2 lit. k în formularea "orice alte sume sau avantaje de natură salarială ori asimilate salariilor în vederea impunerii".
De altfel, însăși denumirea lor - salarii compensatorii - indică faptul că ele se plătesc din fondul de salarii cu ocazia concedierilor colective, astfel încât ele sunt asimilate drepturilor salariale. Ca atare, nu au caracterul unor despăgubiri bănești, așa cum susține recurentul-reclamant.
Fiind asimilate salariilor, din aceste venituri trebuie reținute și virate cotele de contribuții către fondurile speciale ale statului, respectiv contribuția de asigurări sociale de stat - sens în care trebuie avute în vedere prevederile art. 4 alineatul 3, art. 5 și art. 26 din Legea nr. 19/2000 - contribuția pentru asigurările sociale de sănătate datorată conform art. 257 alineatul 2 lit. a din Legea nr. 95/2006, precum și contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, așa cum reiese din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 5, 80 și 85 din Legea nr. 346/2002.
Solicitarea reclamantului de obligare a pârâtei la plata unor daune morale în cuantum de 10.000 lei apare ca neîntemeiată.
Pe parcursul procesului nu s-a administrat nici o dovadă concludentă din care să reiasă existența vreunui prejudiciu de ordin moral care să fi fost cauzat recurentului-reclamant de către fostul angajator prin neplata salariilor compensatorii solicitate. Sarcina probei sub acest aspect revenea autorului acțiunii conform art. 1169 Cod Civil, nefiind aplicabile prevederile art. 287 din Codul Muncii, câtă vreme se pune în discuție acordarea unor daune morale, chestiune care ține strict de domeniul dreptului civil în sens restrâns.
Or, recurentul-reclamant nu a probat împrejurarea că i s-ar fi adus atingere vreunuia dintre drepturile sale subiective nepatrimoniale (dreptul la viață, la sănătate, la demnitate, la propria imagine, etc.), știut fiind că doar în asemenea cazuri se pot pretinde daune morale. De altfel, nici măcar nu a adus argumente convingătoare din acest punct de vedere.
Oricum, prin faptul că i s-au acordat salariile compensatorii solicitate, se poate aprecia că în cazul autorului cererii de chemare în judecată s-a dat eficiență principiului asigurării pe cât posibil a unei satisfacții echitabile, aplicat în mod constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Mai precis, în acest fel i-a fost reparat întreg prejudiciul suferit prin neplata salariilor compensatorii.
Toate cele ce preced impun pe de o parte, respingerea ca nefondat a recursului pârâtei, iar pe de altă parte, admiterea recursului reclamantului, cu consecința modificării parțiale a sentinței atacate în sensul obligării pârâtei să plătească reclamantului contravaloarea a 11 salarii compensatorii de bază brute din luna anterioară concedierii, din care se vor reține și vira impozitul și cotele de contribuții la fondurile speciale ale statului, precum și a respingerii ca neîntemeiate a celorlalte pretenții deduse judecății.
Se vor menține celelalte dispoziții ale hotărârii recurate, mai precis cele prin care instanța de fond a dispus admiterea în parte a acțiunii. Aceste dispoziții nu pot fi schimbate deoarece și soluția dată în recurs înseamnă o admitere parțială a acțiunii, însă în sensul prevăzut în dispozitivul deciziei Curții.
În baza art. 316 Cod Procedură Civilă, se va face aplicațiunea corespunzătoare în recurs a dispozițiilor art. 274. proc. civ. urmând a se dispune obligarea recurentei-pârâte (care a căzut în pretenții, respingându-i-se calea de atac exercitată în cauză) la 2200 lei cheltuieli de judecată către recurentul-reclamant (cel căruia i s-a admis recursul), sumă reprezentând contravaloarea onorariului achitat apărătorului ales, conform chitanței de la fila 20 dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC SA împotriva sentinței civile nr. 4276 din 20 mai 2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a VIII-a Conflicte de Muncă și Asigurări Sociale, în dosarul nr. 7335/3/LM/2009.
Admite recursul formulat de recurentul-reclamant G contra aceleiași hotărâri.
Modifică în parte sentința atacată.
Obligă pârâta să plătească reclamantului contravaloarea a 11 salarii compensatorii de bază brute din luna anterioară concedierii, din care se vor reține și vira impozitul și cotele de contribuții la fondurile speciale ale statului.
Respinge ca neîntemeiate celelalte pretenții deduse judecății.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii recurate.
Obligă recurenta-pârâtă la 2200 lei cheltuieli de judecată către recurentul-reclamant.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică azi 14.12.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
GREFIER,
TEHNORED//2 ex./29.12.2009.
Jud. fond:,
Președinte:Elena Luissa UdreaJudecători:Elena Luissa Udrea, Liviu Cornel Dobraniște
