Speta Legea 10/2001. Decizia 13/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE,
LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 13/
Ședința publică din 21 Ianuarie 2009
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Mihaela Popoacă
JUDECĂTOR 2: Daniela Petrovici
Grefier - -
Pe rol judecarea apelului civil formulat de apelanții pârâții MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR și PRIMARUL MUNICIPIULUI, ambii cu sediul în C, b-dul. - nr. 51, județ C - împotriva sentinței civile nr. 1011/16.09.2008, pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, domiciliat în B, B-dul. - - nr. 53,. 3.. A,. 7,. 26, sector 6 și, domiciliată în Pitești,-, județ A, având ca obiect contestație la Legea nr. 10/2001.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns apelanții pârâții Municipiul C prin Primar și Primarul Municipiului C prin avocat, în substituire avocat, potrivit delegației de substituire FN/21.01.2009, și intimații reclamanți - și prin avocat -, potrivit împuternicirii avocațiale nr. 13/13.01.2009.
Procedura este legal îndeplinită, conform disp. art. 87 și urm. pr.civ.
Grefierul se referă asupra cauzei învederând că prezentul apel este declarat în termen, motivat, scutit de plata taxei judiciare de timbru, conf. art. 51 din Legea 10/2001, solicitându-se judecata în lipsă, conform art. 242 pct. 2.pr.civ.
Totodată, învederează că deși apelanții pârâții au depus un exemplar al motivelor de apel în vederea comunicării către intimata pârâtă, acestea nu s-au comunicat din lipsă de fonduri, potrivit referatului grefierului arhivar - fila 13 dosar.
Curtea comunică motivele de apel către apărătorul intimatei reclamante.
Apărătorul apelanților pârâții, având cuvântul, depune la dosar împuternicirea avocațială a d-nei. avocat, seria - nr. 53791/13.01.2009, chitanța nr. FN/11.01.2009 cu care face dovada onorariului de avocat, delegația de substituire FN/21.01.2009 și precizează că nu mai are alte cererii prealabile sau probe de administrat solicitând cuvântul asupra motivelor de apel.
Apărătorul intimaților reclamanți, având cuvântul, depune la dosar împuternicirea avocațială nr. 13/13.01.2009 și precizează că nu solicită termen pentru cunoștință motive de apel, având în vedere că a fost angajat de ambii reclamanții are cunoștință de motivele de apel. Totodată, arată că nu mai are alte cererii sau probe de administrat, cauza fiind în stare de judecată.
Curtea având în vedere că nu sunt motive de amânare, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul părților asupra motivelor de apel.
Apărătorul apelanților pârâții, având cuvântul, învederează că, întrucât cumpărătorul nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contract, respectiv să construiască pe teren în termen de 4 ani, prelungit ulterior la 6 ani, a intervenit rezoluțiunea contractului.
Cu privire la cazul de forță majoră incident în cauză, solicită a se avea în vedere definiția dată în doctrină acestei noțiuni. Plecând de la această definiție urmează a se observa că în cauza de față actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat în anul 1944, iar România a intrat în război în anul 1941. Prin urmare, în cauză nu este vorba despre apariția unui caz de forță majoră ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, ci acesta exista chiar la data perfectării acestui act. Ori, în atare condiții cumpărătorul și-a asumat riscul neîndeplinirii obligației. În cauză, reclamanții nu au făcut dovada că autorul lor a fost împiedicat să construiască pe terenul cumpărat, sau că în urma demersurilor efectuate pentru obținerea autorizațiilor de construire, i s-au respins cererile de către cele două ministere abilitate. Stațiunea nu a fost zonă militară. Prin urmare neexecutarea obligației asumate prin contractul de vânzare-cumpărare nu s-a datorat în mod direct unei cauze de forță majoră. Dacă starea de război nu a constituit un caz de forță majoră, având în vedere că nu s-a interzis categoric edificarea de construcții, cu atât mai puțin regimul comunist nu a reprezentat un caz de forță majoră, neexistând interdicția de a construi.
În ceea ce privește restituirea prestațiilor efectuate în temeiul contractului rezolvit, acesta este un efect al împlinirii condiției rezolutorii, iar nu o condiție. Astfel că, restituirea prețului și repunerea în situația anterioară se acordă în măsura în care este solicitat acest lucru de cumpărător, însă nu poate afecta momentul realizării condiției rezolutorii.
În concluzie, apărătorul apelanților reclamanți solicită admiterea apelului, pentru motivele expuse pe larg în considerente, cu consecința schimbării în tot a sentinței apelate în sensul respingerii acțiunii reclamanților, ca nefondată și al obligării reclamanților la plata cheltuielilor de judecată, fond și apel.
Apărătorul intimaților reclamanți, având cuvântul, solicită respingerea apelului, ca nefondat, fără cheltuieli de judecată.
Arată că, apelanții pârâții critică sentința instanței de fond prin analizarea titlului de proprietate al reclamanților, acesta fiind contractul de vânzare-cumpărare transcris sub nr. 303/30.03.1944 la grefa Tribunalului, încheiat între autorul reclamanților și Primăria municipiului
Mai arată că, nu este vorba de un contract standard, și nu se contestă pactul comisoriu în sarcina ambelor părți. Astfel că, sarcina autorului reclamanților era de a plăti prețul, preț care a fost achitat integral, iar a doua condiție să construiască pe acel teren în termen de 4 ani, prelungit la 6 ani, sub sancțiunea rezoluțiunii contractului.
Ori, instanța de fond, a reținut în mod corect că războiul constituie o forță majoră și solicită a se avea în vedere doctrina În atare situație se pune problema cât durează războiul, actele emise în timpul războiului sunt valabile?
Mai arată apărătorul intimaților reclamanți că, a făcut demersuri la Arhivele Naționale, iar în Regulamentul din 1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării se prevedea că pot fi interzise, prin decizia Ministerului Apărării Naționale și Ministerul și, în tot sau în parte, construcțiile de orice natură la suprafață sau subterane; că orice construcție pe care orice particular vrea să o facă pe terenul situat în orice zonă militară, trebuie autorizată de cele două ministere.
Cu privire la susținerile apelanților în referire la perioada comunistă, învederează că nu se poate primi această apărare, întrucât tocmai această perioadă a generat apariția Legii nr. 10/2001.
În referire la susținerile apelanților că a intervenit pactul comisoriu de grad IV, arată că după complinirea celor 6 ani, pârâții trebuiau să constate condiția, respectiv neîndeplinirea obligației autorului reclamanților de a construi. În opinia sa, apărătorul intimaților reclamanți apreciază că titlul de proprietate, respectiv contractul de vânzare-cumpărare poate fi opus statului.
Curtea rămâne în pronunțare asupra motivelor de apel.
CURTEA
Asupra apelului civil de față;
Prin acțiunea formulată la 28.02.2006, reclamanții -- și - au formulat contestație împotriva dispoziției nr.3965/29.11.2005 emisă de Municipiul prin Primar, solicitând ca prin ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea acesteia, restituirea în natură a terenului în suprafață de 394 mp, careu 58, lot 10, iar în subsidiar - în situația în care ar nu ar fi întrunite condițiile restituirii în natură - acordarea de despăgubiri în echivalent.
În motivarea acțiunii lor, reclamanții au arătat că, astfel cum rezultă din referatul Comisiei de aplicare Legii nr.10/2001, autorul lor, a dobândit terenul menționat de la Primăria Municipiului C, în baza contractului de vânzare-cumpărare transcris la Tribunalul Constanța sub nr.304/30.03.1944.
Comisia invocă prevederile contractuale conform cărora autorul reclamanților a fost obligat să construiască pe acel teren în termen de 6 ani de la dobândire, sub sancțiunea rezoluțiunii contractului. Având în vedere perioada în care această condiție contractuală trebuia îndeplinită, reclamanții invocă forța majoră (război și regim comunist totalitar) și, ca atare, consideră ca abuzivă interpretarea în sensul intervenirii rezoluțiunii contractului.
Mai susțin reclamanții că decizia nr.22043/1958 a fostului Popular al orașului C este ilegală; rezilierea contractelor de vânzare-cumpărare trebuia constatată prin instanță și nicidecum unilateral, de parte contractuală, în condițiile în care nerespectarea clauzelor contractuale îi sunt imputabile.
În referatul de fundamentare a Dispoziției Primarului Municipiului C, se face confuzie între riscul contractual și nerespectarea unei clauze contractuale din motive de forță majoră.
contractului constă într-o consecință a neexecutării contractului sinalagmatic ca urmare imposibilității fortuite (se raportează, așadar la cazul fortuit, iar nu la forța majoră), deci unei cauze independente de orice culpă a vreuneia dintre părți.
Forța majoră se caracterizează prin aceea că este o împrejurare externă, cu caracter excepțional, absolut invincibilă și absolut imprevizibilă, în timp ce cazul fortuit nu are nici caracter excepțional, nici caracterul imprevizibilității și invincibilității.
În cazul contractelor translative de proprietate, în general, și al contractului de vânzare cumpărare, în special, problema riscului contractual o semnificație specifică, în sensul pieirii bunului vândut dintr- cauză fortuită,ceea ce nu este cazul în speță.
Așa cum susține Comisia de aplicare a Legii nr.10/2001, regula "res perit domino" înseamnă în spetă " res perit creditori", riscul contractului este al creditorului obligației imposibil de executat. Susțin reclamanții că, autorul lor avea calitatea de debitor al obligației de construire, prin urmare, toată construcția juridică prin care deținătoarea imobilului își argumentează soluția, apare ca nepertinentă.
Pe de altă parte, reclamanții solicită se observa că în speță sunt întrunite toate condițiile impuse de Legea nr.10/2001 privind restituirea în natură sau, cel puțin, pentru acordarea de despăgubiri prin echivalent.
La termenul din 26.04.2006, reclamanții și-au modificat acțiunea arătând că înțeleg să cheme în judecată Municipiul și pe Primarul Municipiului C, iar în referire la petitul cererii, au adăugat solicitarea de obligarea pârâților la restituirea unei suprafețe de teren similare în echivalent, cu obligarea la suportarea cheltuielilor de judecată.
Pârâții, deși legal citați, nu au formulat întâmpinare; au înaintat la dosarul cauzei întreaga documentație care a stat la baza emiterii deciziei contestate.
Prin sentința civilă nr. 1011 din 16 septembrie 2008 Tribunalul Constanțaa admis în parte acțiunea formulată de reclamanții -- și - și a anulat Dispoziția nr.3965/29.11.2005 a Primarului Municipiul C, cu consecința obligării pârâților să acorde reclamanților în compensare alte bunuri sau servicii la valoare echivalentă a terenului în suprafață de 394 mp, careul 58, lot 10, parcelarea "", preluat în mod abuziv de stat, ori să propună acordarea de despăgubiri, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată.
A respins cererea de restituire în natură a aceluiași teren și a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 4165 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că autorul reclamanților, dl., cumpărat de la Primăria Municipiului suprafață de teren măsurând 394 mp, lot nr.10, careu 58 din planul de sistematizare plajei, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.33757/1944 și transcris la Tribunalul Constanța sub nr.304/30.03.1944. Prețul de 23.640 lei a fost achitat în întregime de cumpărător.
Imobilul proprietatea Primăriei Municipiului Caf ost vândut către cu condiția expresă pentru cumpărător să construiască în termen de 4 ani (termen prelungit ulterior la 6 ani), sub sancțiunea desființării contractului în caz de neconstruire.
Calificarea prevederilor contractuale ca valorând un pact comisoriu de gr. IV nu a fost însă de natură să ducă la concluzia că preluarea în patrimoniul statului a bunului în cauză nu s-ar fi făcut în mod abuziv.
Astfel, deși s-a reținut că autorul reclamanților avea obligația construirii în timp de 6 ani de la perfectarea vânzării, respectiv de la 30.03.1944, la această dată în România al II-lea Mondial era în plină desfășurare, iar apoi a fost subiectul ocupației Rusiei staliniste și a instaurării regimului comunist.
Anterior încheierii contractului, a intrat în vigoare, la 16.12.1938, Legea 4215/1938 pentru crearea zonelor militare și pentru măsurile necesare apărării țării, act normativ care stabilea un regim foarte restrictiv, care mergea până la lipsirea dreptului de folosință - chiar în lipsa acordului proprietarului - asupra terenurilor, echivalând practic cu o scoatere din circuitul civil a acestor terenuri.
Imposibilitatea de executare a obligației de construire nu a luat sfârșit odată cu încetarea războiului, ci s- continuat cu o imposibilitate morală ce rezultă din regulile de funcționare a regimului politic dictatorial-opresiv instaura în România după 6 martie 1945.
În aceste condiții, în care titularul obligației de edificare nu a avut posibilitatea de a-și respecta angajamentele fără nici o culpă, nu se poate considera că, în mod legal, s-a ajuns la constatarea rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, în baza pactului comisoriu de grad IV ce
s-ar fi inserat în acesta, preluarea realizându-se, în acest caz, fără titlu valabil.
Deoarece restituirea în natură a bunului nu mai este posibilă, terenul fiind ocupat de clădirea Hotelului și alei de acces și traversat subteran de rețele de cabluri și canalizare, tribunalul a stabilit că sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 și a obligat pârâții să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții Primarul Municipiului C și Municipiul C prin Primar, arătând că instanța a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, respectiv contractul de vânzare cumpărare încheiat între părți.
Susțin apelanții că instanța de fond a reținut greșit că decizia nr. 22043/1958 este cea care a produs efecte juridice specifice rezoluțiunii și că prin acest act bunul a reintrat în patrimoniul vânzătorului. În realitate, susțin apelanții, rezoluțiunea convenției a intervenit mult anterior emiterii deciziei nr. 22043, respectiv la momentul la care a expirat termenul de 6 ani prevăzut pentru îndeplinirea obligației de a construi.
Decizia din 1958 este un act administrativ cu caracter declarativ, iar nu constitutiv de drepturi, care constată o realitate deja consacrată juridic și care reiterează doar intenția vânzătorului de a da eficiență pactului comisoriu de grad IV inserat în contract.
Critică apelanții și reținerea de către instanța de fond a incidenței forței majore în cauză.
Arată că definitoriu cauzei de forță majoră este, pe lângă caracterul imprevizibil și insurmontabil al evenimentului și apariția lui după încheierea contractului, ori contractul prin care autorul reclamanților a dobândit terenul s-a încheiat în anul 1944, mult după intrarea României în război în anul 1941.
Arată că este evident că autorul reclamanților, în calitate de debitor al unei obligații imposibil de executat, și-a asumat riscul neîndeplinirii acestei obligații și a cumpărat în cunoștință de cauză, probabil considerând că starea de război nu este un eveniment insurmontabil.
Se susține că, chiar și după adoptarea Legii nr. 4215/1938 pentru crearea zonelor militare, nu s-a interzis total și în mod absolut edificarea unor construcții în zona D, iar reclamanții nu au făcut dovada că autorul lor a fost împiedicat să construiască pe terenul cumpărat sau că demersurile efectuate pentru obținerea autorizațiilor de construcție au fost respinse de Ministerul Apărării Naționale ori de către Ministerul și.
Nu se poate reține imposibilitatea morală de a construi determinată de regimul politic al vremii ca fiind circumscrisă noțiunii de forță majoră pentru că în perioada regimului comunista nu a existat interdicția de a construi.
Susțin apelanții că instanța de fond a confundat condiția rezolutorie cu efectele ei. Restituirea prestațiilor efectuate în temeiul contractului rezolvit este un efect al condiției rezolutorii, iar nu o condiție. Efectele eveniente conditione nu au nici o înrâurire asupra realizării condiției rezolutorii, astfel că nerestituirea prețului nu poate afecta împlinirea condiției, fiind o obligație ulterioară momentului la care condiția rezolutorie s-a îndeplinit.
Examinând legalitatea și temeinicia sentinței apelate în raport de criticile formulate de apelanții pârâți, instanța constată că apelul este întemeiat, pentru următoarele considerente:
Prin art. 2 din Legea nr. 10/2001 legiuitorul a definit care preluări pot fi considerate abuzive în sensul acestui act normativ arătând, cu titlu exemplificativ, naționalizarea, confiscarea averii, preluarea fără nici un titlu sau pentru neplata impozitelor etc.
Pornind de la noțiunea de preluare abuzivă, așa cum rezultă definiția ei din art. 2 din lege, se constată că nu pot fi incluse în această categorie imobilele preluate ca urmare a desființării unor contracte civile pentru nerespectarea de către părțile contractante a clauzelor contractuale, când bunul se reîntoarce în patrimoniul creditorului obligației neexecutate. În aceste situații, desființarea contractelor de vânzare cumpărare atunci când debitorul nu și-a îndeplinit obligația contractuală a avut loc fie pe cale judiciară fie, în cazul în care părțile au înțeles să insereze clauze contractuale exprese privind rezoluțiunea contractului pentru neexecutare, denumite pacte comisorii, în puterea acestor clauze.
într-un contract a unui pact comisoriu (cu excepția celui care reiterează dispozițiile art. 1020 Cod civil), nu mai face necesară intervenția instanței judecătorești, iar dacă totuși se apelează la ea, instanța va putea face numai verificările pe care înseși clauzele convenționale stipulate de părți le permit.
În speță, este necontestat faptul că autorul reclamantei, dl., a cumpărat de la Primăria municipiului C lotul 10, careul 58 din Stațiunea, printr-un contract de vânzare cumpărare încheiat în 30 martie 1944 și transcris la Grefa Tribunalului Constanța sub nr. 304 din 30.03.1944.
Prin contractul de vânzare-cumpărare sus-menționat s-a precizat expres: " terenului vândut este ca cumpărătorul să construiască casă de locuit sau, în conformitate cu planurile aprobate de administrația municipală, prin serviciul respectiv în termen de 4 (patru) ani, cu începere din momentul autentificării prezentului act de vânzare. Prețul acestei vânzări este - în total de lei 23.640, ce s-au achitat în întregime -. Nerespectarea vreunei obligațiuni luată de dl. cumpărător prin acest act, atrage rezilierea deplin drept a prezentei vânzări și Municipiul C, investind prezentul act cu formulă executorie, conform art. 20 din Legea autentificărei actelor, fără somațiune, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci deplin drept, va intra în posesiunea terenului vândut, fără nici o altă formalitate, cu pierderea din partea cumpărătorului a tuturor sumelor plătite drept preț, putând dispune Municipiul C, de lotul de mai sus, cum va voi.".
Pactul comisoriu inserat în contractul de vânzare-cumpărare încheiat în anul 1944 de autorul reclamanților, care conține clauza potrivit căreia vânzarea se desființează, "fără somație, curs de judecată sau altă punere în întârziere, ci deplin drept", în cazul în care partea nu-și îndeplinește obligația de a construi este, după termenii folosiți, un pact comisoriu de gradul IV, care are drept efect desființarea necondiționată a contractului de îndată ce a expirat termenul de executare, fără ca obligația să fi fost adusă la îndeplinire.
În prezența unui asemenea pact, rolul instanței de judecată sub aspectul aplicării sancțiunii rezoluțiunii, este înlăturat în totalitate. operează de drept, fără a fi necesară intervenția instanței, sancțiunea desființării contractului fiind efectul direct al neexecutării obligației debitorului.
Faptul că nici până la expirarea contractului - 30 martie 1948 - și nici după această dată cumpărătorul nu și-a îndeplinit obligația asumată, anume de a ridica o construcție, este recunoscut de reclamanți.
Ca efect al desființării retroactive a contractului de vânzare cumpărare, bunul s-a reîntors în patrimoniul vânzătorului, adică în patrimoniul Municipiului C, fapt care s-a realizat la momentul expirării termenului, respectiv la 30 martie 1948, și care doar a fost constatat de către partea vânzătoare prin decizia nr. 22043/1958.
În mod greșit a reținut instanța de fond că, în speță, pactul comisoriu privind rezoluțiunea de drept a contractului nu și-a produs efectele ca urmare a existenței unui caz de forță majoră, respectiv izbucnirea celui de al doilea război mondial și instaurarea regimului comunist, situație în care nu există culpa cumpărătorului cât privește neîndeplinirea obligației asumate prin contract.
În cazul existenței unei imposibilități fortuite de executare a obligației asumate prin contract problema care se pune este aceea a riscului contractului, iar riscul este suportat de debitorul obligației imposibil de executat, respectiv de proprietarul sub condiție rezolutorie.
Contractul încheiat de autorul apelantei cu Primăria C cuprinde raporturi deobligații și complexe, cu o pluralitate de obiecte (plata prețului și executarea construcției), fără ca obligațiile să fie afectate de modalități (termen sau condiție), pentru că raportul obligațional nu cuprinde acele particularități în ce privește ființa sau exigibilitatea, subiectele sau obiectul lor care să îi confere anumite efecte speciale. De aici, distincția între rezoluțiunea convențională și condiția rezolutorie este evidentă, în privința acestei chestiuni susținerile apelanților fiind adevărate.
Stabilind că obligația de a construi prevăzută în contract este o obligație pură, instanța reține că ea s-a născut sigur și imediat, ființa ei fiind ireversibilă, eaurmând să fie executată în întregime și de îndată ce s-a născut.
Prin urmare, în lipsa inserării în contract a unui termen până la care obligația de a construi trebuia să se îndeplinească, pactul comisoriu nu devine inoperabil, așa cum au reținut instanța de fond, ci creează în sarcina debitorului o obligație de a executa prestația în întregime șide îndată ce s-a născutraportul obligațional.
Cât privește riscul contractului, instanța reține că actul de vânzare cumpărare a fost încheiat de autorul reclamanților în anul 1944, în timpul desfășurării evenimentelor militare din timpul celui de al doilea război mondial. Nu se poate reține că, în aceste condiții, cumpărătorul nu era în cunoștință cu privire la condițiile încheierii contractului și asumării obligației de a construi și nu și-a asumat riscul la care era expus în condițiile neîndeplinirii obligațiilor contractuale.
Nici existența Decretului Lege nr. 4215/1938 nu poate fi invocată pentru a dovedi lipsa culpei debitorului obligației de a construi deoarece, pe de o parte, asumarea de către cumpărător a obligației de a construi s-a realizat în condițiile existenței și aplicării decretului invocat (actul s-a încheiat în anul 1944), iar pe de altă parte pentru că nu s-a dovedit că prin adoptarea acestui act normativ a fost instituită o interdicție, pe durată nedeterminată, de a ridica construcții în zona.
Reclamanții nu au susținut și nu au dovedit că autorul lor ar fi întreprins vreun demers pentru a începe construcția după încheierea contractului, respectiv după data de 30 martie 1944, respectiv că ar fi făcut vreun demers pentru îndeplinirea formalităților necesare autorizării lucrărilor de construire, chiar și după încetarea războiului, și că solicitările sale au fost respinse.
Nici regimul politic instaurat după 6 martie 1945 nu poate fi invocat ca o cauză de forță majoră exoneratoare de obligație pentru că nici Constituția din 1948 și nici legile ulterioare nu au interzis edificarea construcțiilor, deci împiedicarea cumpărătorului de a-și executa obligația.
Prin urmare, se constată că terenul în litigiu se găsește în patrimoniul vânzătorului Municipiul C ca urmare a desființării contractului de vânzare cumpărare pentru nerespectarea de către cumpărător a obligației asumate prin contract, iar nu ca urmare a preluării abuzive prin decizia nr. 22043/1958.
Această decizie reprezintă manifestarea de voință a creditoarei Primăria C de a da eficiență pactului comisoriu și de a prelua efectiv în posesia sa terenul în litigiu iar nu un act abuziv de naționalizare și de dobândire a proprietății asupra terenurilor de către stat, cum greșit a reținut tribunalul, întrucât în urma rezoluțiunii de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare, terenul a reintrat în patrimoniul vânzătoarei.
Cum autorul reclamanților a pierdut dreptul de proprietate prin aplicarea sancțiunii rezilierii convenită de părțile contractante, în mod corect s-a stabilit prin dispoziția contestată că imobilului solicitat nu îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001, motiv pentru care, în conformitate cu art. 296 Cod procedură civilă, instanța va admite apelul pârâților și schimbând în tot sentința apelată va respinge contestația.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă intimații reclamanți vor fi obligați la plata cheltuielilor de judecată către apelanții pârâți, solicitate pentru fond și apel și dovedite cu chitanțele depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul formulat de apelanții pârâții MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR și PRIMARUL MUNICIPIULUI, ambii cu sediul în C, b-dul. - nr. 51, județ C - împotriva sentinței civile nr. 1011/16.09.2008, pronunțate de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți, domiciliat în B, B-dul. - - nr. 53,. 3.. A,. 7,. 26, sector 6 și, domiciliată în Pitești,-, județ
Schimbă în tot sentința apelată în sensul că respinge acțiunea reclamanților ca nefondată.
Obligă intimații reclamanți la 757 lei, cheltuieli de judecată (fond și apel) către apelanții pârâții.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință, astăzi, 21 Ianuarie 2009.
Președinte, Judecător,
- - - -
Grefier,
- -
Jud.fond -
Tehnored.dec.jud.-/16.03.2009
Tehnored.disp.gref./7ex./23.03.2009
Emis 4 com./24.03.2009
Președinte:Mihaela PopoacăJudecători:Mihaela Popoacă, Daniela Petrovici
