Speta Legea 10/2001. Decizia 168/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI -SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU
CAUZE PRIVIND PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.168.A
Ședința publică de la 27.10.2009
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: Mihaela Paraschiv
JUDECĂTOR 2: Silvia Pană
GREFIER - - -
Pe rol soluționarea cererii de apel formulată de apelantul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva sentinței civile nr. 639 din 04.05.2009 pronunțată de Tribunalul București -Secția a III-a Civilă în dosarul nr- în contradictoriu cu intimata-reclamantă.
La apelul nominal făcut în ședință publică au răspuns apelantul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL prin consilier juridic ce depune delegația la dosar, intimata-reclamantă prin avocat ce depune la dosarul cauzei împuternicirea avocațială nr. - din 20.09.2009.
Procedura de citare legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la data de 22.10.2009, intimata-reclamantă a depus întâmpinare în 2 exemplare, ce nu a fost comunicată și apelantului-pârât.
Curtea înmânează în ședință publică, reprezentantului legal al apelantului-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL un exemplar al întâmpinării formulate de intimata-reclamantă.
Reprezentantul apelantului-pârât MUNICIPIUL PRIN PRIMARUL GENERAL învederează instanței că nu solicită alt termen pentru a lua cunoștință de întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă și întrucât nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat, solicită cuvântul pe cererea de apel.
Reprezentantul intimatei-reclamante învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat și solicită cuvântul pe cererea de apel.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt alte cereri de formulat sau probe de administrat, acordă cuvântul pe cererea de apel.
Reprezentantul apelantului-pârât MUNICIPIUL PRIN PRIMARUL GENERAL solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea în tot a hotărârii apelate iar pe fond, respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.
Reprezentantul intimatei-reclamante pune concluzii de respingere a apelului ca nefundat și menținerea hotărârii atacate ca fiind legală și temeinică. De asemenea, precizează că își rezervă dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.
Curtea reține apelul în pronunțare.
CURTEA
Prin cererea înregistrată la data de 06.02.2009, pe rolul Tribunalului București, Secția a III-a Civilă, sub nr-, reclamanta - - - a chemat în judecată pe pârâtul MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL, pentru ca prin hotărâre a ce se va pronunța să fie obligat pârâtul să emită dispoziție/decizie motivată în dosarul nr. 5611/2001, care să cuprindă oferta de compensare cu teren echivalent ca întindere și proprietăți cu cel preluat abuziv de către stat, respectiv terenul în suprafață de 215 mp situat, în B- În drept cererea este întemeiată pe prevederile art. 26 alin. (1) din legea nr. 10/2001 republicată, modificată și completată.
În fapt, reclamanta arată că, autoarea sa, a depus la Primăria Municipiului B, Notificarea din data de 24.07.2001 împreună cu 7 anexe doveditoare, prin Biroul individual de executor judecătoresc " ", solicitând terenul în suprafață de 335 mp situat în B,-, sector 3.
Urmare înregistrării notificării la Primăria Municipiului B, s-a format dosarul nr. 5611/2001.
Mai arată reclamanta faptul că terenul solicitat în suprafață de 335mp reprezintă diferența între suprafața de teren de 865mp, aflată în proprietatea părinților săi, anterior preluării abuzive de către stat și care prin moștenire a revenit mamei sale, respectiv autoarea sa, - și suprafața de teren de 535mp care i-a fost restituit acesteia, ca urmare a încheierii procesului verbal de punere în posesie nr. 1953 din 22.10.1998, în baza Dispoziției nr. 277 din data de 02.02.1998 a Primarului General al Municipiului B, emisă în executarea sentinței civile nr. 171/31.3.1997 pronunțată de Tribunalul București, Secția a III-a Civilă, hotărâre definitivă și irevocabilă care a admis în parte acțiunea în revendicare, pentru suprafața de teren de 650,06 mp.
Mai arată reclamanta că după decesul autoarei sale, a depus la data de 10.03.2003, precizare și completare la notificarea înregistrată formând dosarul nr. 561 din 24.07.2001, împreună cu actele necesare pentru a-și dovedi identitatea precum și faptul că este unica succesoare a acesteia.
Mai arată faptul că solicită doar diferența de teren dintre suprafața totală, cea de 865mp și suprafața de teren de 650mp, acordată prin Decizia nr. 277 din data de 02.02.1998, respectiv de 215mp.
Prin DC 638/4.05.2009 Tribunalul Baa dmis in parte actiunea si a obligat paratul sa emita in favoarea reclamantei dispozitie de acordare in echivalent a masurilor reparatorii pentru terenul in suprafata de 215mp, situat in-, fost 23.
Pentru a pronunta aceasta hotarare instanta de fond a retinut ca autoarea reclamantei a formulat notificare către Primăria Municipiului B, cu respectarea dispozițiilor legii speciale 2001, la 24.07.2001, aceasta din urmă deși avea obligația impusă de art. 25 din legea republicată de a emite o dispoziție motivată față de notificarea de restituire în natură a terenului în litigiu, într-un termen de 60 de zile, pentru al cărui început, legea reglementează două momente, fie de la notificare, fie de la depunerea tuturor actelor doveditoare, nu și-a îndeplinit această obligație, dând dovadă de pasivitate.
Această atitudine a entității notificate este privită ca un refuz de restituire, reclamanta fiind îndreptățită a promova prezenta acțiune.
În speța de față, reclamanta și-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 3 din Legea 10/2001, fiind unica moștenitoarei a autoarei care a formulat notificarea iar aceasta la rândul său moștenitoarea soțului decedat, fostul proprietar al imobilului, dobândit cu actul de vânzare-cumpărare depus la dosar.
Terenul pretins în cauza de față de către reclamantă reprezintă o diferență față de suprafața restituită deja din fosta proprietate, prin Decizia 171/31.03.1997 a Tribunalului București definitivă și irevocabilă, această diferență rămânând nerestituită datorită imposibilității cauzate de lucrările de aliniere a străzii.
Reclamanta a depus o precizare și completare a notificării inițiale prin care solicită fie atribuirea unui teren, în compensare, fie măsuri reparatorii în echivalent.
Reține tribunalul că în ceea ce privește problema atribuirii prin compensare cu un alt imobil echivalent, conform celor statuate prin Legea nr. 10/2001 art. 1 și normele metodologice de aplicare a legii, aceasta se realizează prin acordul dintre persoana interesată și entitatea notificată singura în măsură să stabilească dacă dispune de un imobil echivalent cu cel notificat și dacă este posibilă această măsură, persoana interesată având dreptul de a accepta acel imobil ori a refuza această propunere.
În speță nu s-a făcut dovada că deținătorul imobilului notificat ar deține un imobil echivalent și respectiv dovada respectării procedurii prev. de art. 1 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 și OUG 209/2005 art. 1 pct. 1 alin. 5 și ca atare, Tribunalul apreciază că se impune ca măsură reparatorie, aceea în echivalent sub formă de despăgubiri, acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, conform art. 1 alin. 3 din legea nr. 10/200l.
Impotriva acestei hotarari a declarat apel parata Municipiul B reprezentat legal prin Primarul General, criticand sentinta pronuntata pentru urmatoarele motive:
Se arata ca instanta de fond a analizat în mod greșit probatoriul administrat în cauză și interpretat în mod eronat dispozițiile art. 21-25 din legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Se arata in acest sens ca legiuitorul a stabilit prin art. 22 din legea nr. 10/2001 ca unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Aceasta, deoarece, unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Unitatea deținătoare nu poate, însă, să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art. 22 și următoarele din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât, vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza "Golder contra Regatului Unit", 1975 că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept. "
De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al Legii nr. 10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Or, dispozițiile Legii nr. 10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport și de adagiile "generalia specialibus non derogant" și "specialia generalibus derogant".
Astfel, notificarea reclamantei trebuia sa fie analizată pe cale administrativă și, dacă se va stabilit că imobilul face obiectul Legii nr. 10/2001, solicitantul nu se numără printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificarea în termen legal și restituirea în natură este posibilă potrivit legii,urma sa se emita o dispoziție de restituire în natură.
În termen de 60 zile de la înregistrarea notificării sau după caz de la data depunerii actelor doveditoare, potrivit art. 22 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii.
Însă, termenul de 60 zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire poate avea două date de referință, fie dată depunerii notificării, fie dată depunerii actelor doveditoare (art. 25 alin. l din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005).
În cazul în care persoana îndreptățită a depus o dată cu notificarea toate actele de care aceasta înțelege să uzeze pentru dovedirea cererii de restituire, termenul de 60 zile curge de la data depunerii notificării. Însă, în cazul în care o dată cu notificarea nu s-au depus acte doveditoare, termenul respectiv va curge de la data depunerii acestora.
Mai mult decât atât, Normele Metodologice fac vorbire de necesitatea existenței, alături de notificare și celelalte acte, a unei precizări a persoanei îndreptățite la restituire în sensul că nu mai deține alte probe, precizare ce condiționează pârâtul în a se pronunța asupra notificării. (pct. 23.1 din nr.HG 498/2003). Pct. 28.1 din aceeași hotărâre de guvern condiționează pronunțarea asupra notificării de existența unei declarații în mod expres că nu mai are alte dovezi de prezentat din partea persoanei îndreptățite la restituire.
Așa cum rezultă din adresa Comisiei pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, reclamantul nu a înțeles măcar să-și completeze dosarul administrativ, context în care, nici nu se poate vorbi de o culpă a paratei.
Mai mult, termenul de 60 de zile pentru a răspunde notificării prevăzut de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005 este un termen de recomandare, norma legală sus-menționată având caracter dispozitiv, iar nu imperativ. De altfel, depășirea termenului de recomandare de 60 zile prevăzut pentru soluționarea cererii poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unității deținătoare, în măsura în care termenul a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, fapt ce nu a fost dovedit în cauză.
In urma analizei actelor si lucrarilor dosarului, a sentintei apelate, prin prisma motivelor de apel formulate, Curtea retine urmatoarele:
Instanta de fond a facut o corecta interpretare si aplicare a dispozitiilor art 21-26 din Lg. 10/2001, prevederi pe care Curtea le va analiza si in lumina solutiei pronuntate de Inalta de Casatie si Justitie prin DC XX / 2007 in sensul ca instanta de judecata este abilitata sa solutioneze nu numai contestatiile formulate impotriva deciziilor de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea in natura a imobilelor preluate abuziv, ci si actiunea persoanei indreptatite in cazul refuzului nejustificat al entitatii detinatoare de a respunde la notificarea persoanei indreptatite.
Astfel, ICCJ, in interpretarea prevederilor art 21-22 coroborat cu art 26 din lege, a retinut ca " din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. (2) și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil. "
S-a apreciat in acest sens ca soluția de retrimitere a cauzei la unitatea deținătoare a imobilului ar putea conduce la prelungirea nejustificată a procedurii de restituire.
S-a retinut in același timp, ca si pentru ipoteza când unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării" nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii de restituire în natură ori să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare, se impune, de asemenea, ca instanța învestită să evoce fondul în condițiile prevăzute în art. 297 alin. 1 din Codul d e procedură civilă și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea de restituire în natură.
Într-un astfel de caz, lipsa răspunsului unității deținătoare, respectiv al entității învestite cu soluționarea notificării, echivalează cu refuzul restituirii imobilului, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art. 21 alin. (2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime. "
Prin urmare, fata de dezlegarea obligatore data de Inalta C de Casatie si Justitie in aceasta problema de drept, Curtea apreciaza ca fiind nefondate criticile ce vizeaza nerespectarea procedurii administrative, precum si lipsa abilitarii instantelor judecatoresti de a se pronunta direct asupra cererilor de restituire in natura sau de acordare a despagubirilor.
Cat priveste termenul de 60 de zile impus de legea speciala instanta de fond a facut o corecta interpretare si aplicare a prevederilor legii 10/2001 cât si a Normelor Metodologice de aplicare a acestui act normativ, Curtea urmand sa respinga criticile formulate de apelanta privind natura juridica a acestui termen.
Astfel, caracterul imperativ al termenului de 60 de zile rezulta atat din interpretarea gramaticala a textului de lege, unde se prevede in mod expres " obligatia " unitatii notificate de a emite o decizie sau dispozitie motivata prin care sa se pronunte asupra cererii de restituire in natura, cat si din interpretarea teleologica a acestor dispozitii, respectiv din coroborarea acestor prevederi legale cu dispozitile art 22 si cele din Normele Metodologice, unde este reglementata obligatia unitatii detinatoare ca in situatia in care considera documentatia depusa ca fiind insuficienta sa comunice in scris acest aspect petentului, cu mentiunea inscrisurilor ce urmeaza a fi depuse, cat si situatia prorogarii tacite a acestui termen.
Prin urmare, rezulta ca in situatia in care unitatea notificata nu a inteles sa emita aceasta adresa catre petent, in cauza nu pot opera dispozitiile legale privind prorogarea termenului de 60 de zile, fiind aplicabile in cauza prevederile art. 23, iar in situatia neindeplinirii acestei obligatii legale petentul avand dreptul sa recurga la calea actiunii in justitie pentru indeplinirea intocmai a acestei obligatii, actiune intemeiata pe dispozitiile art 1073.civil.
Se mai reține de asemenea, că și în cuprinsul dispozițiilor art. 28.1 din HG 498/2003, se face vorbire mai întâi despre obligația unității deținătoare de a emite adresă către petent în vederea completării probatoriilor, și numai în această situație se poate pune problema prorogării termenului legal de 60 de zile.
Curtea mai retine ca dispozitiile art 22 din legea 10/2001, astfel cum au fost modificate prin Lg.247/2005 nu erau in vigoare la momentul depunerii notificarii de catre reclamanta si nici la momentul formularii cererii de chemare in judecata, astfel incat nu pot fi invocate de catre apelanta in combaterea actiunii, ce a fost intemeiata pe prevederile legii 10/2001, iar pe de alta parte acest text legal nu instituie o prorogare legala a termenului de 60 de zile, ci opereaza doar in favoarea persoanelor indreptatite, ca o prorogare a termenului in care acestea pot sa depuna inscrisurile doveditoare.
Pentru aceste considerente, Curtea in temeiul disp. art 296.pr.civilă va respinge apelul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge apelul formulat de apelantul - reclamant MUNICIPIUL B PRIN PRIMAR GENERAL cu sediul în-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 639/04.05.2009 pronunțată de Tribunalul București Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu, cu domiciliul ales în B, nr. 2J,. 8,. 44, sector 3, ca nefondat.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi, 27.10.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red.ST
.red.
4 ex./27.11.2009
Jud Fond Secția a III-a Civilă
,
Președinte:Mihaela ParaschivJudecători:Mihaela Paraschiv, Silvia Pană
