Speta Legea 10/2001. Încheierea /2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
ÎNCHEIERE
Ședința publică din data de: 19.02.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 2: Carmen Georgeta Negrilă
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de către apelanții - reclamanți și împotriva sentinței civile nr. 1562/12.12.2007, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul General al Municipiului B, Municipiul B prin Primar General și Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, au răspuns apelanții - reclamanți și, reprezentați de avocat, care depune, în ședință publică, împuternicire avocațială nr. 64232/10.02.2009, lipsind intimații - pârâți Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul General al Municipiului B, Municipiul B prin Primar General și Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat,
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează că la termenul de judecată anterior s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru a da posibilitatea apelanților - reclamanți și să își angajeze un apărător.
Reprezentantul apelanților - reclamanți și solicită amânarea judecării cauzei și acordarea unui nou termen de judecată pentru a lua cunoștință de conținutul dosarului.
Precizează că a fost angajat de către mandatarul apelanților - reclamanți la data de 18.02.2009 și nu a avut timp suficient pentru a pregăti o apărare calificată părților pe care le reprezintă.
Curtea, având în vedere că la termenul de judecată anterior, apelanților - reclamanți l-i s-a pus în vedere că acesta este singurul termen de care pot beneficia în vederea încheierii unui contract de asistență juridică cu un avocat și a fost admisă cererea de amânare formulată de către aceștia considerându-se justificată din perspectiva renunțării avocatului ales la mandatul acordat și reținând că, odată ce s-a angajat în calitate de apărător, noul avocat, prezent la termenul de judecată de astăzi, era obligat să asigure posibilitatea reprezentării părții și să studieze actele dosarului, apreciază ca neîntemeiată cererea de amânare a judecării cauzei în vederea pregătirii apărării formulată de către apărătorul apelanților - reclamanți și o respinge.
Curtea, având în vedere momentul la care se află ședința de judecată, respectiv acela al amânărilor fără discuții cu toate părțile prezente și apreciind că în prezenta cauză nu este incident vreun astfel de motiv de amânare, dispune lăsarea cauzei la ordine.
La a doua strigare a cauzei a răspuns intimata - pârâtă Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat, reprezentată de consilier juridic, cu delegație aflată la fila nr. 30 din dosar, lipsind apelanții - reclamanți și și intimații - pârâți Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul General al Municipiului B și Municipiul B prin Primar General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Curtea aduce la cunoștința reprezentantului intimatei - pârâtă Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat cele petrecute la prima strigare a cauzei.
Curtea constată că la această oră reprezentantul apelanților - reclamanți și nu se mai află în sala de judecată, împrejurare în raport de care va amâna pronunțarea pentru a nu leza partea în dreptul său de apărare.
Curtea, constatând că nu mai sunt alte cereri de formula și nici probe de administrat, acordă cuvântul cu privire la cererea de apel.
Reprezentantul intimatei - pârâte Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat formulează concluzii de respingere ca neîntemeiat.
Precizează că apelanții - reclamanți au formulat și o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, dar cu depășire termenului stabilit de acest act normativ.
Totodată, apreciază ca neîntemeiată cererea formulată de către apelanții - reclamanți cu privire la nevalabilitatea titlului statului.
Concluzionând, solicită respingerea ca neîntemeiat a apelului promovat de către apelanții - reclamanți și împotriva sentinței civile nr. 1562/12.12.2007, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-.
Curtea reține cauza în vederea pronunțării asupra apelanții - reclamanți și împotriva sentinței civile nr. 1562/12.12.2007, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul General al Municipiului B, Municipiul B prin Primar General și Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat.
CURTEA
Pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, față de dispozițiile art. 146 Cod procedură civilă, urmează să dispună amânarea pronunțării asupra cererii de apel formulată de către apelanții - reclamanți și împotriva sentinței civile nr. 1562/12.12.2007, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul General al Municipiului B, Municipiul B prin Primar General și Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat.
DISPUNE
Amână pronunțarea asupra cererii de apel formulată de către apelanții - reclamanți și împotriva sentinței civile nr. 1562/12.12.2007, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul General al Municipiului B, Municipiul B prin Primar General și Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat la data de 26.02.2009.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 50
Ședința publică din data de: 26.02.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE - - - -
JUDECĂTOR - - - -
GREFIER - - -
Pe rol se află pronunțarea asupra cererii de apel formulată de către apelanții - reclamanți și împotriva sentinței civile nr. 1562/12.12.2007, pronunțată de către Tribunalul București - Secția a V-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații - pârâți Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul General al Municipiului B, Municipiul B prin Primar General și Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică din data de 19.02.2009 și au fost consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, ce face parte integrantă din prezenta decizie, când Curtea, pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise, față de dispozițiile art. 146 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea la data de 26.02.2009, când, în aceeași compunere, a dat următoarea decizie:
CURTEA
Deliberând asupra apelului de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 26.06.2007, pe rolul Tribunalului București - Secția a V-a Civilă sub nr-, reclamanții și au formulat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Economiei și Finanțelor, Consiliul General al Municipiului B, Municipiul B prin Primar General și Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat, acțiune în retrocedare (revendicare), solicitând să se constate că terenul în suprafață de 1.525. situat în B, șos. - nr. 17, sectorul 1, fost preluat de stat fără titlu, în fapt, și să fie obligați pârâții să le restituie acest teren.
În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 5698/14.08.1947, autoarea lor, cumpărat suprafața de 1.525. teren situat în B, șos. - nr. 17, parcela nr. 4, contractul fiind transcris sub nr.22560/14.08.1947 la Tribunalul
Au arătat că terenul a fost preluat de către autoritățile statului, în fapt, în absența oricărui titlu, în prezent terenul aflându-se în posesia pârâtei Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat, care l-a închiriat și percepe chirie în acest sens.
Au arătat reclamanții că prin notificarea nr. 770/12.08.2004 depusă la Biroul Executorului Judecătoresc G, au solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului în cauză, dar prin decizia nr. 10/05.01.2005, pârâta Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat a respins notificarea ca fiind tardivă, astfel că nu au beneficiat de prevederile procedurii instituite de Legea nr.10/2001, cererea nefiind analizată vreodată pe fond.
Reclamanții consideră că dreptul lor de proprietate nu s-a pierdut, întrucât terenul a fost preluat prin acaparare de fapt și legea nr. 10/2001 nu se aplică în această situație de acaparare prin violență a dreptului de proprietate.
În susținerea cererii, au depus la dosar: contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 35698/4.08.1947 și transcris sub nr. 22560/14.08.1947, certificatul de moștenitor nr. 80/1.08.2003; adeverință medicală eliberată pentru; notificarea nr. 770/12.08.2004 și Decizia nr. 10/05.01.2005, emisă de Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat.
Prin întâmpinarea formulată la 20.11.2007, pârâta Regia Autonomă Administrația Protocolului de Stat a solicitat respingerea acțiunii ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca nefondată. A invocat și excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților, întrucât prin sentința civilă nr. 664/196 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 B, asupra terenului solicitat de reclamanți, s-a recunoscut dreptul de proprietate - în calitate de moștenitoare reclamantei, RA dobândind acest teren de la succesorii acesteia din urmă, prin cumpărare.
În ședința publică din 3.12.2007, Tribunalul a pus în discuție excepția inadmisibilității acțiunii astfel cum a fost formulată.
Prin sentința civilă nr. 1562 din 12.12.2007, tribunalul, examinând cu prioritate, conform art. 137 alin. 1.pr.civ. această excepție, a respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această sentință, Tribunalul a retinut că reclamanții au formulat o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun și pe art. 6 alin. 3 don Legea nr. 213/1998, acțiunea lor fiind îndreptată deopotrivă împotriva Statului Român, a unității administrativ-teritoriale în care se află imobilul și a unității deținătoare a imobilului,.
Din motivarea acțiunii, rezultă cu certitudine că în cauză este vorba de un imobil preluat de stat în perioada de referință 1945 - 1989, care intră sub incidența Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 6 alin. 2 din Legea nr. 213/1998, "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obținute prin vicierea consimțământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație. "
La rândul său, art.2 alin.2 din Legea nr. 10/2001 arată în mod expres că "persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil Își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi".
ste evident, deci, că pentru restituirea de către stat sau unitatea deținătoare a unui imobil ce intră sub incidența unei legi speciale de reparații, persoanele îndreptățite nu au decât calea prevăzută de această lege, respectiv urmarea procedurii administrative și introducerea acțiunilor în justiție reglementate de Legea nr. 10/2001.
Nu se poate susține nici că prin înlăturarea, în acest caz, a dreptului de opțiune al reclamantului între procedura prevăzută de legea specială și acțiunea întemeiată pe dreptul comun, s-ar încălca liberul acces la justiție, consfințit de Constituția României, câtă vreme legea specială reglementează expres un control al instanțelor judecătorești asupra procedurii administrative.
Sub acest din urmă aspect, Tribunalul a reținut că pentru imobilul în litigiu reclamanții au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, cu depășirea termenului prevăzut de lege, notificarea fiind respinsă ca tardivă, iar contestația formulată de reclamanți împotriva deciziei a fost respinsă în mod irevocabil (prin respingerea apelului și recursului contestatorilor), toate instanțele pronunțându-se în sensul că existența distinctă a unei cereri de repunere în termen este irelevantă față de aspectul că termenul de decădere instituit de Legea nr. 10/2001 nu este susceptibil de suspendare ori întrerupere și este incompatibil cu instituția repunerii în termen reglementată de dreptul comun.
Tribunalul a apreciat ca neîntemeiată susținerea apărătorului reclamanților, după ce a încercat fără succes procedura administrativă reglementată de legea specială, în sensul că de fapt imobilul nu ar face obiectul Legii nr. 10/2001.
În urma modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, practic toate imobilele preluate de stat, cu sau fără titlu, în perioada de referință, sunt considerate ca fiind preluate abuziv și supuse legii speciale.
Sub acest aspect, s-a arătata în sentință, apare ca inadmisibilă (prin neîndeplinirea uneia dintre condițiile generale de exercițiu al acțiunii civile - aceea a interesului actual) chiar și cererea de constatare a nevalabilității titlului statului, permisă de art.6 alin. 3 din Legea nr. 213/1998, în condițiile în care reclamanții nu ar mai putea obține nici un folos practic printr-o astfel de constatare, câtă vreme în conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. 5 din Legea nr. 10/2001 și cu existența hotărârilor judecătorești anterior menționate - sunt decăzuți din dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii În natură sau prin echivalent.
Nefondată este și opinia reclamanților că ICCJ s-ar fi pronunțat printr-o decizie dată într-un recurs în interesul legii în sensul că ar fi admisibilă o acțiune cum este cea de față, dacă persoanele îndreptățite nu au putut din motive independente de voința lor - să uzeze de procedura Legii nr. 10/1001.
Astfel, ei omit să arate aspectul esențial că recursul în interesul legii soluționat prin decizia nr.LIII/4.06.2007 a ICCJ viza imobilele expropriate și aplicabilitatea în cazul acestora a dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, ceea ce nu este cazul imobilului în litigiu.
În realitate, practica judiciară a apreciat ca admisibile acțiunile în revendicare prin comparare de titluri, întemeiate pe dreptul comun, formulate de foștii proprietari sau moștenitorii acestora doar în contradictoriu cu chiriașii cumpărători ai imobilelor, și nu cu Statul sau cu unitatea deținătoare.
De altfel, aprecierea ca admisibilă a unei acțiuni având ca finalitate retrocedarea unui imobil preluat cu sau fără titlu, introdusă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, dar întemeiată pe dispoziții ale dreptului comun, ar fi de natură să creeze o situație mai favorabilă reclamanților decât celorlalți foști proprietari, care au înțeles să se supună legii speciale, conducând astfel la încălcarea principiului constituțional al egalității în drepturi, ceea ce este, de asemenea, inadmisibil.
Împotriva acestei sentințe, în termen legal au declarat apel reclamanții și, criticând-o ca fiind nelegală.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanții reclamanți au susținut că
1. Deși argumentele juridice și temeiurile de drept pentru care instanța fondului a admis excepția inadmisibilității sunt identice cu cele expuse și în Decizia nr. LIII/2007, în mod contradictoriu, afirmă totuși că sus - amintita decizie nu ar avea aplicabilitate în speță.
2. Trecând peste aspectul de contradictorialitate, nici argumentația invocată în sprijinul neaplicării în speță a Deciziei nr. LIII/2007 nu este mai fericită.
Obiectul principal al Deciziei nr. LIII/2007 îl constituie imobilele expropriate și dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, instanța fondului omițând cu bună știință să observe faptul că în considerentele Deciziei nr. LIII/2007 sunt analizate și alte ipoteze juridice decât cele strict reglementate de art. 35 din Legea nr. 33/1994, inclusiv revendicarea în condițiile art.481 din Codul Civil, adică exact situația prezentei spețe.
3. Conform prevederilor art. 329 alin. (3) teza II din Codul d e Procedură Civilă, dezlegarea dată în recursul în interesul legii este obligatorie pentru instanțe.
Așadar instanța fondului era obligată să aibă în vedere să respecte Decizia nr. LIII/2007 în integralitatea sa și nu selectiv, neputând cenzura prin omisiune dezlegările date de Înalta Curte de Casație și Justiție în interesul legii.
În măsura în care instanța fondului a preluat argumentația juridică pentru care acțiunea în revendicare a devenit inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, era logic să fie preluată și excepția de la regula inadmisibilității, pentru cazul persoanelor care, din motive independente de voința lor, nu au putut, în termenele legale, să utilizeze procedura administrativă.
4. Tot pentru identitate de rațiune, în condițiile în care în considerentele Deciziei nr. LIII/2007 se face vorbire nu numai despre imobile expropriate, dar și despre imobile naționalizate și imobile preluate abuziv (noțiune care în accepțiunea Legii nr. 10/2001 include atât imobilele expropriate, imobilele naționalizate, dar și imobilele preluate fără titlu), precum și despre art.481 din Codul Civil, este evident că respectiva decizie a avut în vedere reglementarea unor raporturi juridice mai largi decât cele strict reglementate de art.35 din legea nr. 33/1994.
O interpretare contrară este de natură să creeze discriminări între foștii proprietari ai imobilelor care au fost expropriate și foștii proprietarii ai celorlalte imobile care au fost preluate abuziv.
La data de 2.10.2008, apelanții au întregit motivele de apel susținând că prima instanță, în mod nelegal și netemeinic a respins ca inadmisibil și capătul de cerere având ca obiect nevalabilitatea titlului statului.
Apelanții au susținut că motivația acestei măsuri se sprijină de fapt pe o altă excepție, aceea a lipsei de interes, care nu a fost pusă însă în discuția părților și care nu este nici întemeiată, folosul practic vizat fiind tocmai restituirea imobilului.
Apelanții au mai susținut că soluția pronunțată de prima instanță nu se bazează pe nici un temei de drept care să stabilească inadmisibilitatea, iar argumentul potrivit căruia este admisibilă acțiunea în revendicare, dacă aceasta se îndreaptă împotriva chiriașilor cumpărători, conduce la teza admisibilității,a fortioriși a cererii îndreptate direct împotriva statului, uzurpator care nu deține nici un titlu.
Respingerea ca inadmisibilă a acțiunii vine în contradicție cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ar putea fi cenzurată de către instanțele judecătorești, așa cum s-a pronunțat ÎCCJ prin Decizia din 9 iunie 2008, în interesul legii.
În cauză a formulat întâmpinare intimata Administrația Protocolului de Stat, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
Analizând actele și lucrările dosarului, având în vedere dispozițiile Legii speciale nr. 10/2001, cât și dispozițiile obligatorii ale ÎCCJ, astfel cum au fost date instanțelor prin Decizia nr. 33/2008, Curtea reține că, potrivit acesteia, argumentele respingerii ca inadmisibile a acțiunii în revendicare, pentru ipoteza de speță sunt dincolo de orice îndoială.
Astfel, în analiza apelului, se impun a fi expuse motivele analizate în recursul în interesul legii la primul punct, după cum urmează:
Potrivit considerentelor deciziei ÎCCJ,o primă problemă, de principiu, rezolvată neunitar, este aceea a existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr. 10/2001, și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil.
Potrivit opiniei unor instanțe, o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă, nici expres și nici implicit, de Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, acele persoane care nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 din Codul civil.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art. 2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute [art. 18 lit. c), art. 29], așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit.
Referitor la imobilele preluate de stat fără titlu valabil, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede că "pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație".
Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situație.
Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie atât o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat.
De altfel, problema raportului dintre legea specială și legea generală a fost rezolvată în același mod de Înalta Curte de Casație și Justiție atunci când a decis, în interesul legii, că dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică nu se aplică acțiunilor având ca obiect imobile expropriate în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 (Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007), stabilind, în cuprinsul considerentelor, cele ce urmează, pe deplin aplicabile și în cazul de față:
"Prin dispozițiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, a adus perfecționări sistemului reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special."
Prin aceeași decizie se arată că Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Totodată, se apreciază că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriași.
În consecință, trebuie reținut că, de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art. 480 din Codul civil."
Aceste considerente sunt definitorii în cauza de față, în care apelanții se află în situația în care demersul întreprins în baza Legii nr. 10/2001 s-a constatat ca fiind tardiv, cu depășirea termenului stabilit prin acest act normativ, în baza unei hotărâri judecătorești irevocabile, respectiv la data de 12.08.2004.
Teza inadmisibilității acțiunii în revendicare, combătută de apelanți în considerarea faptului că prima instanță s-a raportat în mod nelegal la argumente deduse din Decizia pronunțată de asemenea în interesul legii, nr. LIII/2007, este susținută și pentru situația de față, prin însăși argumentele reluate în Decizia din care s-a citat anterior, nr. 33/2008.
Tot astfel, decizia în interesul legii a analizat și distincția dintre imobilele preluate cu titlu și cele fără titlu de către stat, considerând că această distincție este lipsită de semnificație după momentul adoptării actului normativ special, Legea nr. 10/2001, astfel încât nici din această perspectivă analiza unei asemenea cereri nu se mai impune a fi făcută, soarta ei urmând soarta principalului în cadrul acțiunii analizate, în revendicare.
Împrejurarea că legea însăși nu a prevăzut printr-o dispoziție expresă inadmisibilitatea acțiunii în revendicare, situație care a și determinat crearea unei practici neunitare, nu constituie un motiv de desființare a hotărârii pronunțate în cauză, câtă vreme problema de drept a fost analizată în cadrul recursului în interesul legii, concluzia instanței supreme fiind în același sens, ce conduce tot către aspectele legate de admisibilitate, ca și condiție de exercițiu a acțiunii, în absența căreia reclamantul nu-și poate valorifica drepturile pretinse.
În ce privește concordanța unei asemenea dispoziții cu practica CEDO, recursul în interesul legii a stabilit că,O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art. 21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat atât constituțional, cât și prin art. 6 alin. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în Cauza Golder contra Regatului Unit, 1975, că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept".
Așadar, cu condiția ca dreptul să fie efectiv, statul poate să reglementeze într-un anumit mod accesul la justiție și chiar să îl supună unor limitări sau restricții.
O modalitate prin care un stat-parte la Convenție poate limita sau restrânge dreptul la un proces echitabil este și obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.".
Așa fiind, Curtea va respinge apelul declarat în cauză ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat apelul formulat de reclamanții domiciliat în Germania, 5, D - 65187 și, domiciliat în S,-,. 18, jud. S în contradictoriu cu pârâții STATUL ROMÂN prin MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR, cu sediul în-, sectorul 5, B, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B, cu sediul în-, sector 5, B, MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL, cu sediul în-, sector 5, B și REGIA AUTONOMĂ ADMINISTRAȚIA PROTOCOLULUI DE STAT, cu sediul în--8, sectorul 1,
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 26.02.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
- -
.red./8 ex.
10.04.2009
Tribunalul București S.a V-
Președinte:Elena Viviane TiuJudecători:Elena Viviane Tiu, Carmen Georgeta Negrilă
