Speta Legea 10/2001. Decizia 24/2009. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 24/A/2009
Ședința publică din 05 februarie 2009
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Carmen Maria Conț
JUDECĂTOR 2: Andrea Chiș
JUDECĂTOR 3: Eugenia
GREFIER:
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, apelul declarat de reclamanta ROMÂNĂ CU N împotriva sentinței civile nr. 379 din 25 iunie 2008 Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, privind și pe pârâtele ORTODOXĂ ROMÂNĂ NR.1 N și MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR având ca obiect revendicare imobiliară (Legea nr. 182/2005).
Se constată că mersul dezbaterilor și concluziile puse de reprezentanții părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 15 ianuarie 2009, care face parte integrantă din hotărârea care se va pronunța în cauză. De asemenea, se constată că prin registratura instanței, la data de 21 ian. 2009 pârâta intimată Ortodoxă Română Nr.1 N, prin reprezentantul său, avocat a depus "Concluzii scrise", iar la data de 26 ian. 2009, reclamanta apelantă, prin reprezentantul său, avocat a depus "Concluzii scrise".
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 703/11.12.2002, pronunțată de Tribunalul Bistrița N în dosar nr. 3615/2002, s-a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta Română Unită cu N, în contradictoriu cu pârâta Ortodoxă Română nr. 1 N; s-a respins acțiunea formulată în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, pentru lipsa calității procesuale pasive a acestui pârât; reclamanta a fost obligată la plata sumei de 5 milioane ROL cheltuieli de judecată în favoarea pârâtei Ortodoxă Română nr. 1
Pentru a pronunța această soluție Tribunalul a reținut în considerentele sentinței faptul că ceea ce trebuie analizat în cauză este dacă, în temeiul Decretului nr. 358/1948 și a Decretului nr. 177/1948, a avut loc o integrare a Parohiei N în Ortodoxă Română N, și dacă o atare integrare s-a făcut sau nu în mod abuziv.
Prin prisma acestor acte normative, coroborat cu faptul că reclamanta nu a produs nici o probă, în sensul de a dovedi inexistența trecerii credincioșilor de la cultul greco-catolic spre cel ortodox, s-a apreciat de către tribunal că nu există nici o dovadă în sensul că s-ar fi săvârșit un abuz al autorităților timpului, în trecerea credincioșilor greco-catolici din orașul N la cultul ortodox, inclusiv al bunurilor ce au aparținut Bisericii Române Unite cu - În consecință primul petit urmează a fi respins, cu consecința că toate celelalte petite, care derivă din primul petit, se impun a fi respinse ca neîntemeiate.
Apelul promovat de reclamantă împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 119/03.07.2003, pronunțată în dosarul nr. 2869/2003, cu motivarea că, în mod corect a fost respinsă acțiunea de către prima instanță, câtă vreme, din extrasul CF aflat la fila 5 dosar fond, rezultă că asupra imobilelor revendicate de reclamantă, este proprietară pârâta.
Pe de altă parte ar fi trebuit să se aibă în vedere faptul că prin Legea nr. 501/2002 s-a aprobat OUG nr. 94/2000, privind retrocedarea unor imobile, altele decât lăcașele de cult, care au aparținut cultelor religioase din România, regimul lăcașelor de cult urmând să fie reglementat printr-o lege specială.
Prin decizia civilă nr. 9988/06.12.2006, pronunțată în dosarul nr-, nr. în format vechi nr. 4473/2003, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul reclamantei Română Unită cu, împotriva decizia civilă nr. 119/2003 a Curții de Apel Cluj, a casat în întregime atât această decizie, cât și sentința civilă nr. 703/F/11.12.2002 a Tribunalului Bistrița N, dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal.
În considerentele acestei decizii s-a reținut faptul că instanțele au soluționat cauza pentru considerente formale, fără a analiza pe fond dreptul litigios, situație în care se impune casarea hotărârilor și trimiterea cauzei spre rejudecare.
În rejudecare dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalul Bistrița N sub nr-, fiind soluționat prin sentința civilă nr. 379/25.06.2008, în sensul respingerii acțiunii precizate, formulată de reclamanta Română Unită cu, în contradictoriu cu pârâta Română Ortodoxă nr. 1 N, ca fiind nefondată; s-a respins cererea principală precizată formulată de reclamanta Română Unită cu N, în contradictoriu cu Ministerul Economiei și Finanțelor, pentru lipsa calității procesuale pasive al acestui pârât; s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta Ortodoxă Română nr. 1 N; s-au respins cererile părților privitoare la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut în considerentele sentinței faptul că, din examinarea extraselor de carte funciară depuse la dosar, se constată că în CF nr. 752 N sub nr. top 1327 este înscrisă biserică și curte cu suprafața de 3033 mp, iar sub nr. top 953 figurează înscris cimitir intravilan, cu întinderea de 1 ha 5708 mp, sub B1 figurând ca proprietar tabular Română Unită cu N, cu titlu de cumpărare, prin încheierea nr. 1400/1899, iar mai apoi sub B2, s-a întabulat Ortodoxă Română nr. 1 N cu titlu de rectificare, prin încheierea nr. 916/1956.
Probatoriul testimonial administrat în cauză a reliefat faptul că - catedrală, aflată în litigiu, situată în centrul orașului N, a fost construită prin contribuțiile bănești și materiale ale credincioșilor de confesiune greco-catolică din orașul N, iar tot din asemenea contribuții s-au efectuat anumite lucrări de conservare și reparații la acest imobil întrucât locuitorii de confesiune greco-catolică erau majoritari în oraș.
După instaurarea regimului comunist în România, unii dintre cetățenii care anterior au avut confesiune greco-catolică, au trecut la confesiunea ortodoxă, și au continuat să participe la serviciile religioase ținute de reprezentanții pârâtei în aflată în litigiu, în timp ce o altă parte, fie s-au deplasat în zone unde mai existau și funcționau lăcașuri de cult ale cultului greco-catolic, fie au renunțat să se mai deplaseze la respectivă, rugându-se la domiciliu.
Prin Decretul nr. 358/1948 s-a dispus că fostele organizații ale cultului greco-catolic încetează de a mai exista, fiind folosită de credincioșii ortodocși, la aceasta efectuându-se mai multe lucrări de investiții și renovare, în 1955 când s-a pictat în interior, în perioada 1975-1980 când s-a introdus încălzire centralizată în biserică, în perioada 1985-1990 când s-au efectuat lucrări de tencuire și zugrăvire în exteriorul catedralei, s-a reparat clopotul bisericii, s-a înlocuit și vopsit tabla de pe acoperișul acesteia, toate aceste lucrări fiind efectuate din contribuții financiare ale credincioșilor ortodocși și cu un anumit ajutor din partea autorităților locale.
După anul 1990, când cultul greco-catolic a fost din nou recunoscut oficial, potrivit art. 1 din Decretul Lege nr. 126/1990, între reprezentanții celor două biserici din N nu s-a ajuns la nici un acord cu privire la imobilele aflate în litigiu, motiv pentru care reclamanta a promovat prezenta acțiune.
În prezent, în orașul N, marea majoritate a populației este de confesiune ortodoxă, aspect confirmat de recensământul din anul 2002. de confesiune greco-catolică din N, după anul 1990 și-au desfășurat serviciile religioase într-un imobil în care anterior funcționa o popicărie, însă, din fonduri proprii au reușit să ridice un imobil cu destinația de biserică greco-catolică, care este în prezent ridicată și acoperită, însă mai necesită lucrări de finalizare în interior și exterior.
Acțiunea reclamantei este însă neîntemeiată, întrucât, după anul 1990, restituirea lăcașurilor de cult, catedrale, biserici, sedii de cult, nu a fost reglementată expres de legiuitor, nici prim Legea nr. 10/2001, nici prin OUG nr. 94/2000, acest lucru urmând să fie făcut printr-o lege specială, care însă nu a fost adoptată până în prezent.
Acțiunea reclamantei, în privința capătului de cerere privind restituirea catedralei greco-catolice și a terenului din curtea bisericii, reprezintă practic o acțiune în revendicare imobiliară, întemeiate din punct de vedere juridic pe prevederile art. 480 și 481. civ, însă această acțiune nu este fondată, întrucât, în prezent reclamanta nu este proprietarul tabular al imobilelor revendicate.
din acțiunea precizată referitoare la constatarea nulității absolute a actelor de întabulare în favoarea pârâtei sunt neîntemeiate, întrucât, pe de o parte, nu s-au fundamentat cauzele de nulitate absolută de către reclamantă, iar pe de altă parte, nu s-au indicat condițiile legale încălcate la data încheierii actelor a căror nulitate se solicită a se constata.
Capătul de cerere privind constatarea inexistenței titlului în baza căruia s-a efectuat întabularea în CF nr. 752 N nr. top 1327 și 953 în favoarea pârâtei, este neîntemeiat, întrucât, acest titlu este menționat în cartea funciară, respectiv este rectificare.
Toate celelalte petite, privind rectificarea cărții funciare, radierea dreptului de proprietate al pârâtei și reîntabularea dreptului de proprietate al reclamantei, sunt neîntemeiate, întrucât au caracter subsecvent și depind de soluționarea primelor capete de cerere, în plus, rectificarea se poate cere doar în cazul în care cuprinsul cărții funciare nu corespunde cu situația juridică reală, reclamanta neprobând un asemenea lucru potrivit art. 1169. civ.
În ceea ce privește cimitirul, acesta nu poate fi revendicat întrucât, potrivit art. III pct. 10 din Anexa nr. 1 din Legea nr. 213/1998, acesta face parte din domeniul public al orașului, fiind folosit de cetățenii orașului N, indiferente de confesiunea acestora.
În ceea ce privește cererea reconvențională, aceasta a fost respinsă pe motiv că probatoriu administrat nu a confirmat cu certitudine faptul că încă din anul 1948, și până în anul 1956, când s-a dispus întabularea pârâtei în CF, cel puțin 75% din locuitorii orașului N, ce anterior au fost de confesiune greco-catolică, au trecut la cultul ortodox, iar recensământul din anul 2002, care reliefează ponderea locuitorilor din oraș la diferite culte, în acel moment, nu este suficient pentru admiterea cererii reconvenționale.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel, în termen legal, reclamanta Română Unită cu N,solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței apelate, cu consecința rejudecării fondului cauzei, în sensul de a se dispune admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și precizată.
În motivarea apelului s-a invocat nelegalitatea și netemeinicia sentinței apelate, decurgând din aceea că, deși s-a comunicat de Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară N și de către Primăria orașului N că nu există nici un act care să justifice transcrierea dreptului de proprietate pe numele pârâtei, totuși, instanța a ignorat complet această situație juridică și și-a motivat hotărârea pe considerente de fapt.
Atât Decretul nr. 177/1948 cât și Decretul nr. 358/1948, prin care cultul greco-catolic a fost scos în afara legii și prin care enoriașii greco-catolici au fost obligați să treacă la ortodoxism, au păstrat tăcerea cu privire la bunurile materiale ce au aparținut acestei biserici greco-catolice putându-se prezuma că cultul greco-catolic nu și-a pierdut nicicând dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, recunoașterea Bisericii - Unite cu prin art. 1 din Decretul lege nr. 126/1990 însemnând că aceasta a fost recunoscută nu doar din punct de vedere spiritual, ci și din punct de vedere material.
Întrucât toate actele din 1948 au fost monstruoase și abuzive, este evident că pârâta nu a devenit niciodată proprietara acestor imobile aparținând reclamantei, chiar dacă aceasta apare menționată în cartea funciară.
În motivarea apelului au mai fost invocate considerente de ordin istoric, referitoare la situația românilor din Transilvania, precum și decizii de speță pronunțate de alte instanțe din țară, concluzionându-se în sensul că urmează să se aplice în cauză dispozițiile dreptului comun, ale Constituției României, precum și cele ale CEDO.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta intimată Ortodoxă Română nr. I N, a solicitat respingerea apelului ca neîntemeiat, cu cheltuieli de judecată, cu motivarea că acțiunea reclamantei este una în revendicare, întemeiată pe art. 480. civ, situație în care, găsindu-ne în regim de carte funciară, reclamanta era nevoită să își dovedească proprietatea asupra imobilului revendicat, dovadă care nu a fost făcută.
Petitul privind constatarea nulității actelor de întabulare a pârâtei în CF nu poate fi primit, întrucât nu s-a dovedit care sunt cauzele de nulitate absolută a acestor acte; petitul privind inexistența titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în cf, nu poate fi admis întrucât, titlul este cel menționat în CF, respectiv rectificare; cimitirul face parte din domeniul public al orașului, conform art. III punctul 10 din Anexa nr. I la Legea nr. 213/1998; în prezent credincioșii ortodocși sunt în număr mai mare decât credincioșii greco-catolici ( 22-24).
Pârâtul Ministerul Economiei și Finanțelor prin Direcția Generală a Finanțelor Publice BNa solicitat să se constate că nu are calitate procesuală pasivă în cauză (întâmpinare 27-28).
Apelul este fondat.
Prin cererea introductivă de instanță, înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Bistrița N sub nr. 3615/2002, reclamanta Română Unită cu N, în contradictoriu cu pârâta Ortodoxă Română nr. INa solicitat instanței: să constate nulitatea absolute a integrării Parohiei Române Unită cu N în Ortodoxă Română N în temeiul Decretului nr. 358/1948; să oblige pârâta să-i restituie reclamantei și curtea în suprafață de 3363 mp. înscrisă în CF nr. 752 N nr. top 1327, cimitirul intravilan în suprafață de 1,5708 ha, înscris în CF nr. 752 N nr. top 953.
Ulterior, prin precizarea de acțiune depusă pentru termenul de judecată din 25.09.2002, reclamanta a solicitat instanței să constate inexistența titlului în baza căruia s-a efectuat în CF nr. 752 N asupra nr. top 1327 și 953, întabularea dreptului de proprietate în favoarea pârâtei; să se dispusă anularea încheierii de CF nr. 916/1956; să se dispună rectificarea cărții funciare, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B2 din CF nr. 752 N, și reîntabularea dreptului de proprietate l reclamantei; să se dispună obligarea pârâtei la a-i preda reclamantei în proprietate și posesie aceste bunuri ( 20-21 din dosar 3615/2002).
În rejudecare, în dosarul de fond nr- al Tribunalului Bistrița N ( 18), reclamanta și-a precizat din nou cererea, solicitând instanței să dispună restituirea Catedralei - din municipiul N proprietarului de drept, Română Unită cu -; să se dispună restituirea terenului reprezentând curtea bisericii, în suprafață totală de 3363 mp. înscris în CF nr. 752 N, nr. top 1327; să se dispună restituirea cimitirului intravilan în suprafață de 1,5708 ha, înscris în CF nr. 752 N nr. top. 953; să se dispună constatarea nulității absolute a actelor de întabulare în baza cărora s-a operat întabularea în favoarea pârâtei; să se constate inexistența titlului în baza căruia s-a efectuat întabularea în CF asupra acestor imobile în favoarea pârâtei; să se dispune constatarea nulității absolute a încheierii de CF nr. 916/1956; să se dispună rectificarea de CF prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B1 din CF nr. 752 N și reîntabularea dreptului de proprietate al reclamantei; să se dispună obligarea pârâtei la restabilirea situației anterioare, în sensul de a se preda reclamantei în natură aceste bunuri ( 18-20).
Prin urmare, prin cererea introductivă de instanță și prin cele două precizări de acțiune, reclamanta a investit instanța cu multe petite, în constatarea nulității titlului, în anularea încheierilor de CF, în revendicare, în rectificare de CF etc, petite asupra cărora instanța de fond era obligată să se pronunțe prin analizarea pe fond a acestor petite, conform art. 129 alin. final proc. civ. potrivit căruia, în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății.
Întrucât toate aceste precizări de acțiune au fost formulate de reclamantă prin intermediul avocatului mandatat în acest sens, și întrucât acest avocat nu a primit un mandat expres din partea reclamantei pentru a renunța la judecarea unor anumite petite, conform cerinței impuse de art. 69 proc. civ. este de presupus că au rămas supuse judecății instanței toate petitele, atât din cererea principală introductivă de instanță, cât și din precizările ulterioare ale acestei cereri conform celor anterior expuse.
În consecință, instanța de fond era obligat să analizeze pe fond toate aceste petite deduse judecății, principale fiind, desigur, petitele prin care s-au solicitat să se constate inexistența titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în cartea funciară și, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a întabulat pârâta, cu consecința rectificării cărții funciare, în sensul revenirii la situația anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B2 din CF nr. 752 N și al reîntabulării dreptului de proprietate al reclamantei sub B1, petitul în revendicare imobiliară, a tuturor celor trei imobile - biserică - catedrală, curte aferentă bisericii și cimitir - fiind unul accesoriu, întrucât, soluționarea acestui petit în revendicare depinde de modul în care vor fi soluționate petitele anterior precizate.
Instanța de fond însă, apreciază eronat că petitul principal ar fi cel în revendicare și se limitează a respinge acest petit fără o cercetare pe fond, cu motivarea că la data introducerii acțiunii civile introductive, reclamanta nu este proprietarul tabular asupra acestor imobile revendicate, proprietar fiind pârâta.
Pentru a se putea analiza petitul în revendicare, întemeiat desigur din punct de vedere juridic pe prevederile art. 480. civ ar fi fost necesar să fie analizate și soluționate în prealabil petitele referitoare la constatarea inexistenței titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în cartea funciară și, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a întabulat pârâta, cu consecința rectificării cărții funciare, în sensul revenirii la situația anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B2 din CF nr. 752 N și al reîntabulării dreptului de proprietate al reclamantei sub B1.
Pentru analizarea pe fond a acestor petite era necesar ca instanța de fond să se raporteze la perioada intrării în vigoare a Decretelor nr. 177/1948 și nr. 358/1948, dat fiind că, afirmativ, în temeiul acestor acte normative, - a fost desființată, iar credincioșii greco-catolici au fost obligați, de conjunctura politică a acelor vremuri, să treacă la cultul ortodox.
Cu alte cuvinte, se impunea a se verifica dacă, raportat la realitatea anului 1948, preluarea imobilului locaș de cult de către ortodoxă a fost sau nu una abuzivă, respectiv dacă cu ocazia acestei preluări au fost respectate întru-totul cerințele art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Astfel se impunea a se analiza, mai ales că reclamanta a solicitat constatarea inexistenței oricărui titlu al pârâtei, care să fi servit întabulării acesteia în CF, de ce manieră au fost aplicate la acel moment cele două acte normative menționate, respectiv, Decretul nr. 358/1948 și Decretul nr. 177/1948, având în vedere că Decretul nr. 177/1948 prevedea o anume procedură ce trebuia urmată pentru strămutarea de drept a unei părți din patrimoniul cultului greco-catolic, în patrimoniul cultului ortodox, mai precis procedura prevăzută de art. 37 din Decretul nr. 177/1948.
Prin urmare, instanța de fond era obligată, pentru soluționarea petitelor referitoare la constatarea inexistenței titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în cartea funciară și, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a întabulat pârâta, cu consecința rectificării cărții funciare, în sensul revenirii la situația anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B2 din CF nr. 752 N și al reîntabulării dreptului de proprietate al reclamantei sub B1, să verifice dacă, în speță, au fost respectate cerințele prevăzute de art. 37 din Decretul 177/1948, dacă, s-a respectat procedura prevăzută de acest act normativ, și anume, dacă s-a pronunțat o hotărâre a Judecătoriei Populare a locului, așa cum pretindea art. 37 alin. 5 din acest decret, prin care să se constate întrunirea condițiilor impuse de alin. 1, 2 și 3 din același articol, și dacă aceste acte normative, Decretul nr. 177/1948, referitor la regimul general al cultelor religioase, și Decretul nr. 358/1948 - prin care practic cultul greco-catolic a fost desființat -, erau în concordanță cu Constituția din 1948, care în art. 27 consacra libertatea de religie, prevăzând că "Libertatea conștiinței și libertatea religioasă sunt garantate de Stat. religioase sunt libere să se organizeze și pot funcționa liber dacă ritualul și practica lor nu sunt contrarii Constituției, securității publice sau bunelor moravuri.
Nici o confesiune, congregație sau comunitate religioasă nu poate deschide sau întreține instituții de învățământ general, ci numai școli speciale pentru pregătirea personalului cultului sub controlul Statului.
ortodoxă-română este autocefala și unitară în organizarea sa.
Modul de organizare și funcționare a cultelor religioase va fi reglementat prin lege".
Or, instanța de fond, departe de a face o astfel de analiză pe fond a temeiniciei acestor petite deduse judecății, se rezumă a le respinge cu o motivare extrem de succintă, respectiv, că nu au fost indicate cauzele de nulitate titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în CF, că titlul în temeiul căruia s-a întabulat pârâta este cel menționat în cartea funciară - și anume, "rectificare" -, fără ca instanța de fond să observe că această rectificare trebuia să aibă la bază hotărârea judecătorească pronunțată în condițiile art. 37 alin. 5 din Decretul nr. 177/1948, și fără să verifice dacă această hotărâre a existat sau nu, în final, instanța de fond respingând aceste petite ca nedovedite, în baza art. 1169.civ. fără a le cerceta în fond, cu motivarea că reclamanta nu a probat că, cuprinsul cărții funciare nu corespunde cu situația juridică reală.
În ceea ce privește revendicarea cimitirului, acest petit este respins de asemenea fără a fi cercetat în fond, cu motivarea că "acest lucru nu este posibil a fi încuviințat, și aceasta întrucât potrivit art. III pct. 10 din Anexa nr. 1 din Legea nr. 213/1998" acest cimitir este domeniul public al orașului N, un argument în favoarea acestei opinii a instanței de fond constituindu-l faptul că în prezent acest cimitir este folosit de toți cetățenii orașului N, indiferent de confesiunea religioasă căreia îi aparțin.
Instanța de fond, în analizarea acestui petit în revendicare, se raportează din nou la situația actuală, ignorând cu desăvârșire situația tabulară și reală a anului 1948 când, cimitirul în discuție figura întabulat în favoarea apelantei reclamantei sub nr. top 953 din CF nr. 752 N ( 5 primul dosar de fond), reclamanta fiind întabulată sub B1 în această carte funciară în anul 1899 cu titlu de cumpărare; întrucât reclamanta s-a întabulat atât asupra bisericii și curții aferente acesteia, cât și asupra cimitirului în litigiu cu titlu de cumpărare, prin încheierile de CF nr. 1640/1879, nr. 915/1881, nr. 3255/1898 și nr. 1400/1899, trebuia verificat dacă acest cimitir a constituit sau nu proprietatea publică a orașului, întrucât, fiind dobândit prin cumpărare de către reclamantă, este greu de presupus că acesta ar constitui proprietate publică, știut fiind că bunurile proprietate publică sunt inalienabile. Or, dacă reclamanta a putut să cumpere acest cimitir este de prezumat că acesta constituia proprietate privată la acel moment.
Aserțiunea instanței de fond prin care se face trimitere la recensământul din 2002, la un anume număr de credincioși greco-catolici, respectiv ortodocși, în nici un caz nu poate servi ca temei pentru respingerea acțiunii în revendicare promovată de reclamantă, pe de o parte, având în vedere că soluționarea acestui petit depinde de soluționarea petitelor referitoare la constatarea inexistenței titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în cartea funciară și, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a întabulat pârâta, cu consecința rectificării cărții funciare, în sensul revenirii la situația anterioară de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al pârâtei de sub B2 din CF nr. 752 N și al reîntabulării dreptului de proprietate al reclamantei sub B1, iar pentru analizarea temeiniciei ori netemeiniciei acestor din urmă petite, instanța de fond era obligată, așa cum am arătat anterior, să se raporteze la anul 1948, să verifice modul în care s-a aplicat Decretul nr. 177/1948 și dacă acesta era în concordanță cu Constituția de la acel moment, iar pe de altă parte, având în vedere că invocarea caracterului abuziv al preluării este justificată doar în privința Parohiei, ca entitate juridică, iar nu și în privința comunității locale, formată dintr-un anumit număr de credincioși.
Apoi, instanța de fond ar fi trebuit să se pronunțe și asupra caracterului abuziv al celor două acte normative prin care greco-catolicii au fost scoși în afara legii și obligați să treacă la Ortodoxism, respectiv Decretul nr. 177/1948 și Decretul nr. 358/1948, neputându-i-se nega reclamantei interesul legitim în a solicita constatarea caracterului abuziv al acestora, câtă vreme, - a fost cea supusă abuzului prin sus menționatele acte normative.
Este adevărat că în prezent credincioșii ortodocși din localitatea N - și care probabil au fost forțați de realitatea politică c anului 1948 să abandoneze cultul greco-catolic și să treacă la cultul ortodox -, nu doresc să părăsească cultul ortodox pentru a reveni la cultul greco-catolic căruia i-au aparținut cândva, dar nu este mai puțin adevărat că atare împrejurare faptică nu impietează cu nimic asupra îndreptățirii reclamantei de a revendica imobilul lăcaș de cult în litigiu, având în vedere că proprietatea tabulară asupra respectivului imobil aparținea Parohiei -, ca entitate juridică, cu personalitate juridică proprie, iar nu unui anumit număr de credincioși de un anumit cult, ori unei anumite comunități religioase - înțelegând prin acesta pe credincioșii aparținând respectivei comunități -, dintr-o anume localitate.
Un argument în plus în sprijinul ideii că instanța de fond nu a cercetat fondul cauzei deduse judecății îl constituie și fraza menționată în considerentele primei instanțe: "după anul 1990, de fapt nici anterior, restituirea lăcașurilor de cult - catedrale, biserici, sedii de cult, nu a fost reglementată expres de legiuitor. Nu s-a realizat acest lucru nici prin Legea nr. 10/2001 și nici măcar prin OUG nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, în care se prevede anume faptul la art. 1 alin. 2 că regimul juridic al imobilelor care au destinația de lăcaș de cult va fi reglementat printr-o lege specială,lege care însă nu a fost adoptată până în prezent".
Practic, instanța de fond a apreciat că acțiunea reclamantei, având ca obiect restituirea lăcașului de cult, "nu este întemeiată", neputând deci a fi analizată pe fond, pe motiv că nu există o lege specială în acest sens.
Raportat la faptul că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată la data de 25.06.2008 - dată la care era de mult în vigoare Legea nr. 182/2005 - este evident că instanța de fond s-a găsit în eroare atunci când a apreciat că nu există o lege specială care să-i permită reclamantei să revendice lăcașul de cult.
Astfel, prin Legea nr. 182/2005 a fost aprobată OG nr. 64/2004, pentru completarea art. 3 din Decretul Lege nr. 126/1990, prevăzându-se că în situația în care Comisia Mixtă prevăzută de acest act normativ nu se întrunește, sau nu ajunge la nici un rezultat, ori decizia Comisiei nemulțumește una dintre părți,partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție, potrivit dreptului comun, soluționarea acestei acțiuni, scutită de plata taxei de timbru, fiind de competența tribunalului.
Fără îndoială este vorba de o acțiune în revendicare de drept comun, pentru a cărei soluționare este necesară în prealabil, așa cum corect a solicitat și reclamanta din prezenta cauză, ca instanța să verifice temeinicia petitelor referitoare la constatarea inexistenței titlului în baza căruia pârâta s-a întabulat în cartea funciară și, respectiv, anularea încheierii de CF prin care s-a întabulat pârâta, cu consecința rectificării cărții funciare, în sensul revenirii la situația anterioară de carte funciară.
Este adevărat că prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 a fost abrogat Decretul nr. 177/1948, dar această abrogare nu poate să constituie un obstacol în a aprecia dacă Decretul nr. 177/1948 a fost sau nu unul abuziv și neconstituțional în raport de Constituția din 1948, câtă vreme modul concret în care a fost aplicat acest decret, în privința imobilului din litigiu, trebuie analizat prin raportare la situația anului 1948. Cu alte cuvinte, instanța de azi este chemată să verifice dacă aplicarea Decretul nr. 177/1948, în anul 1948, fost făcută cu respectare prevederilor sale, mai precis a art. 37 din acest act normativ.
Prima instanță a omis să cerceteze și fondul cererii reconvenționale formulate de pârâtă, și prin care pârâta a solicitat instanței să constate că este proprietara imobilelor în litigiu în baza art. 37 din Decretul nr. 177/1948, să constate că a făcut investiții și reparații care se ridică la suma de 60 miliarde lei vechi, sumă pe care o pretinde cu titlu de despăgubiri, și să se stabilească un drept de retenție în favoarea pârâtei pentru aceste imobile până la plata despăgubirilor ( 26-28 din dosar -), limitându-se la a respinge cererea reconvențională pe motiv că "înscrisul depus la dosar reliefează ponderea locuitorilor din oraș la diferite culte la recensământul din anul 2002, ceea ce nu este suficient pentru admiterea acțiunii reconvenționale", fără să administreze probe pentru a verifica justețea afirmațiilor pârâtei, respectiv, pentru a se dovedi că pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra acestor imobile ca urmare a respectării condițiilor prevăzute de art. 37 din Decretul nr. 177/1948, și pentru a se proba pretinsele investiții și reparații efectuate de pârâtă la lăcașul de cult, precum și pentru a se dovedi contravaloarea acestora.
Nesoluționarea pe fond a cererii reconvenționale nu a fost criticată în apel d e către reclamantă, care de altminteri nici nu avea interesul să invoce această nesoluționare a fondului cererii reconvenționale, și nici nu a fost atacată cu apel d e către pârâtă, astfel încât soluția primei instanțe, de respingere a cererii reconvenționale, a rămas definitivă sub acest aspect.
Constatându-se așadar că prima instanță a soluționat cauza fără a intra în cercetarea fondului acesteia, Curtea, în temeiul art. 297 alin. 1 proc. civ. urmează să dispună admiterea apelului, desființarea sentinței în parte, sub aspectul soluției dată cererii principale precizate, cu consecința trimiterii cauzei la aceiași instanță, Tribunalul Bistrița N, pentru rejudecarea pe fond a cererii principale precizate, această soluție fiind impusă de dezideratul necesității asigurării pentru părți a tuturor gradelor de jurisdicție reglementate de legislația în vigoare.
Este adevărat că această cauză a mai parcurs un ciclu procesual și că cererea introductivă de instanță a fost promovată în 05.08.2002, însă această perioadă de timp cât a durat soluționarea cauzei până în prezent nu este imputabilă acestei instanțe, având în vedere că în primul ciclu procesual dosarul a stat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiției în perioada 13.08.2003-06.12.2006, și că în rejudecare instanța de fond nu a soluționat fondul cauzei, instanța de apel neputând da ea însăși, la acest moment, o soluție pe fondul cauzei, fără ca prin aceasta să nu fie private părțile de un grad de jurisdicție.
Cu ocazia rejudecării, instanța de rejudecare va avea în vedere toate aspectele invocate în cuprinsul considerentelor prezentei decizii.
Cheltuielile de judecată de judecată ocazionate părților vor fi avute în vedere de instanța de rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN COMPLET DE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În complet de divergență,
Admite apelul declarat de reclamanta ROMÂNĂ CU - N, împotriva sentinței civile nr. 379 din 25 iunie 2008 Tribunalului Bistrița -N, pronunțată în dosar nr-, pe care o desființează în întregime și trimite cauza pentru rejudecare pe fond la aceeași instanță, Tribunalul Bistrița -
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 05 februarie 2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
--- - -
Red./dact.MM
7ex/05.02.2009
Cu opinie divergentă, în sensul respingerii apelului.
Fără a relua cele evocate deja de președintele completului de judecată privind celelalte faze ale procesului, precum și motivele de apel și întâmpinarea, ne rezumăm la a preciza că, în opinia noastră, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 297 alin. 1.pr.civ. întrucât, indiferent de aprecierea considerentelor primei instanțe, datorită caracterului oarecum nesistematizat, ca fiind sau nu pe fondul cauzei, credem că reclamanta era cea care trebuia să invoce această împrejurare, ea având interesul de a nu pierde un grad de jurisdicție. Este de observat, însă, că, chiar după repunerea cauzei pe rol, pentru constituirea completului de divergență, la cuvântul pe fond și în concluziile scrise, reclamanta a solicitat soluționarea apelului pe fond.
Prin urmare, credem că primează interesul părții apelante, care a ales să fie soluționată cauza pe fond în această fază a procesului, fiind normală această așteptare raportat la durata excesivă a procesului, pentru care nu există remediu în dreptul intern, cu excepția exercitării abuzive a drepturilor procesuale, în sensul art. 723. pr. civ.
Pe fondul apelului, trebuie analizată situația lăcașului de cult și cea a cimitirului.
Starea de fapt, necontestată de altfel, este că lăcașul de cult obiect al prezentului litigiu a constituit proprietatea tabulară a reclamantei, fiind preluat în temeiul art. 37 din Decretul nr. 177/1948, preluarea nefiind constatată printr-o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare a locului, nefiind înscrisă în cartea funciară, peste 75 % din locuitorii din N fiind în prezent de religie ortodoxă, aceeași fiind situația și în cazul cimitirului.
Soluționarea apelului implică răspunsul la următoarele probleme de drept:
a) - a fost sau nu abuzivă preluarea în temeiul textului art. 37 din Decretul nr. 177/1948 și cine poate invoca caracterul abuziv al preluării, comunitatea locală sau, respectiv cultul;
b) - este necesară sau nu o hotărâre judecătorească a judecătoriei populare de la vremea respectivă, conform aliniatului ultim al acestui articol sau trecerea la noul cult poate fi constată oricând, pe cale principală sau incidentală;
c) - abrogarea Decretului nr. 177/1948, prin art. 51 din Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor, poate duce sau nu la o schimbare a soluției sau vorbim de un drept câștigat.
a) În ceea ce privește caracterul preluării, indiscutabil, acesta a fost unul abuziv.
, art. 37 din Decretul nr. 177/1948 respecta libertatea credinței și dreptul de proprietate în același timp, lăcașul de cult fiind indisolubil legat de exercițiul cultului și, astfel, fiind moral și legal să aparțină majorității.
Cu toate acestea, preluarea a fost una abuzivă, întrucât trecerea de la cultul greco-catolic la cel ortodox nu a fost una voluntară, cu respectarea libertății conștiinței și a libertății religioase, așa cum prevedea art. 27 din Constituția anului 1948, în vigoare la acea dată și art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 177/1948. Este bine știut că acest cult a fost desființat abuziv prin Decretul nr. 358/1948, abrogat abia prin Decretul-lege nr. 9/1989.
Problema care se ridică, insă, este cine poate invoca acest caracter abuziv. Răspunsul nu poate fi decât că cei interesați sunt cei prejudiciați. Numai că, așa cum s-a dovedit în cauză, majoritatea nu se mai consideră prejudiciați, nemaidorind să revină la cultul pe care abuziv au fost obligați să-l părăsească.
Așadar, chiar dacă în anul 1948 trecerea credincioșilor greco-catolici la ortodoxism și, o dată cu ei, a lăcașului de cult, a fost una abuzivă, în prezent, majoritatea credincioșilor și-au însușit noul cult și nu mai doresc să revină la cel vechi și nici să revendice drepturi rezultând din calitatea de fost credincios greco-catolic.
b) Constatarea trecerii la noul cult a majorității credincioșilor (cel puțin 75%) și, odată cu aceștia, a lăcașului de cult, prin hotărâre judecătorească are un caracter declarativ și nu constitutiv de drepturi, întrucât transferul proprietății are loc ca urmare a schimbării religiei și nu a hotărârii judecătorești. De aceea, constatarea dobândirii dreptului de proprietate se poate face oricând, pe cale principală sau incidentală.
c) Intrarea în vigoare a Legii nr. 489/2006, ce abrogă prin art. 51 Decretul nr. 177/1948, nu poate duce la schimbarea soluției. Astfel, conform art. 27 alin. 2 și 3 din lege, bunurile sacre, respectiv cele afectate direct și exclusiv cultului, pot fi redobândite dacă au fost confiscate în mod abuziv de către stat în perioada 1940-1989 ori au fost preluate fără titlu. Din considerentele deja arătate, chiar dacă preluarea a fost una abuzivă la momentul 1948, în prezent, majoritatea credincioșilor fiind ortodocși, aceștia nu au interesul să invoce caracterul abuziv al preluării, iar reclamanta, având un număr minoritar de credincioși, nu justifică un astfel de interes, aceasta fiind, de altfel, și opinia primei instanțe, chiar dacă exprimarea e diferită, așa cum rezultă din referirea la ultimul recensământ al populației.
Referitor la cimitir, Decretul nr. 177/1948, în art. 37, prevedea trecerea gratuită doar a lăcașului de cult, restul patrimoniului, deși se transfera integral în cazul trecerii unui procent de peste 75% din credincioși, această trecere era cu despăgubiri. se poate discuta din nou constituționalitatea acestei prevederi, însă credem că se aplică raționamentul de mai sus în ceea ce privește lăcașurile de cult, locurile de înhumare aparținând familiilor locale, indiferent de credința lor. În ceea ce privește despăgubirea, aceasta nu a fost solicitată nici după anul 1989, și nici în prezentul proces.
Din toate aceste considerente, apreciem că apelul trebuie soluționat pe fond, în sensul respingerii acestuia, în temeiul art. 296.pr.civ.
Judecător
Președinte:Carmen Maria ConțJudecători:Carmen Maria Conț, Andrea Chiș, Eugenia
