Speta Legea 10/2001. Decizia 26/2010. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
DOSAR NR-
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A IX-A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 26A
Ședința publică de la 28 ianuarie 2010
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Georgeta Stegaru
JUDECĂTOR 2: Andreea Vasile
GREFIER - - -
Pe rol se află soluționarea cererilor de apel formulate de către apelantul pârât PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI și apelanta-reclamantă împotrivasentinței civile nr.808/27.05.2009 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV a Civilă.
La apelul nominal, făcut în ședință publică, se prezintă apelanta reclamantă prin avocat care depune în ședință publică împuternicirea avocațială nr.-/06.08.2009, lipsind apelantul pârât PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează Curții că cererile de apel sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și că apelanta reclamantă a fost citată cu un exemplar al motivelor de apel formulate de apelantul pârât PRIMARUL GENERAL AL MUNICIPIULUI Totodată se arată că apelul formulat de apelanta reclamantă nu este motivat.
Reprezentantul apelantei reclamante solicită încuviințarea probei cu înscrisuri, constând în Dispoziția 658/13.05.2009 a Primăriei Municipiului B privind schimbarea numelui părții pe care reprezintă și în practica judiciară, respectiv decizia civilă nr.632/3.12.2009 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția IV-a Civilă în dosarul nr-.
Curtea încuviințează proba cu înscrisuri și ia act de administrarea acestei probe.
Curtea, constată că nu mai sunt cereri de formulat sau probe de administrat și acordă cuvântul pe cererile de apel.
Reprezentantul apelantei-reclamantei arată că instanța de fond a admis doar în parte acțiunea introductivă de instanță, în sensul că a anulat Dispoziția nr.10857 /16.06.2009 a Primarului General al Municipiului B, a constatat că apelanta - reclamantă este persoană îndreptățită, dar "despăgubirea se va face numai în măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv". In această situație, trebuie să se reîntoarcă la Comisia pentru aplicarea Legii nr.10/2001 și să urmeze calea prevăzută de art.7 din Legea nr.247/2005.
Continuând, arată că Fondul Proprietatea nu este viabil în prezent, acesta mai există doar scriptic și are structura unei societăți comerciale pe acțiuni. Precizează că în cursul anului 2009 Fondul Proprietatea a înstrăinat cele mai rentabile (Distrigaz, etc.), iar în acest moment Fondul are drept capital social active care fie că nu mai există, fie că sunt falimentare, situație care face fondul ineficient.
Totodată, solicită să se facă aplicarea art. 1 din Primul Protocol Adițional CEDO, respectiv acordarea de despăgubiri bănești.
Față de aceste susțineri, solicită admiterea apelului și omologând raportul de expertiză, modificarea sentinței instanței de fond, în sensul de a obliga Statul Român prin Primarul General al Municipiului B la plata de despăgubiri conform raportului de expertiză, și menținerea celorlalte hotărâri apelate.
In ceea ce privește apelul declarat de apelanta-pârâtă Primăria Municipiului B solicită respingerea acestuia, arătând că prin actele depuse la dosarul cauzei a făcut dovada faptului că reclamanta este succesoarea proprietarului de drept al imobilului și, deci, persoană îndreptățită la despăgubiri în condițiile Legii nr.10/2001.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, reține următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București -secția a IV a Civilă sub nr-, la data de 24.07.2008, reclamanta a formulat în contradictoriu cu pârâtul Municipiul B prin Primar General contestație împotriva Dispoziției nr. 10857/16.06.2008 emisă de Primarul General al Municipiului B în baza Legii nr. 10/2001, întrucât o consideră nelegală și netemeinică, solicitând anularea dispoziției și pe fond, restituirea a 2/3 din imobilul situat în B,- cu - nr. 35, format din parterul imobilului ce cuprinde o garsonieră și un apartament, precum și 1/3 din teren, respectiv 161,30 mp, în natură sau despăgubiri bănești.
În motivarea cererii, s-a arătat că prin notificarea nr. 6657 / 16.11.2001, reclamanta a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau despăgubiri bănești pentru imobilul situat în B,-, sector 1 cu - nr. 35, sector 1. Notificarea a fost soluționată la data de 16.06.2008 prin dispoziția nr. 10857, în sensul respingerii ca nedovedită. Se motivează în această dispoziție că actele depuse la dosar nu sunt concludente în ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, pe de o parte, iar pe de altă parte, că nu ar fi făcut dovada reconstruirii imobilului ce face obiectul notificării.
Reclamanta a arătat că a depus la dosarul comisiei actul de proprietate prin care autorul său, a cumpărat o suprafață de 1/3 din terenul și construcțiile situate în- cu-, respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 43265 /29.08.1945, transcris sub nr. 14379 / 29.08.1945. A depus la dosarul cauzei istoricul de rol fiscal din care rezultă că în perioada 1946-1951 figurat cu rol fiscal numitul pentru același imobil situat în- cu-. Din aceeași adresă rezultă că autorul său a figurat și ulterior cu rol fiscal pentru același imobil, chiar dacă în mod greșit în loc de a fost trecut sau, în realitate fiind aceeași persoană, fapt ce dovedește că acesta a stăpânit locuința în nume de proprietar plătind taxe și impozite.
În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită, de asemenea consideră că în mod greșit s-a reținut că reclamanta nu este succesoarea proprietarului de drept, deși a depus la dosarul cauzei certificatul de căsătorie din care rezultă că este soția supraviețuitoare a proprietarului de drept, chiar dacă în certificatul de căsătorie în loc de este înscris prenumele e e, ceea ce echivalează cu. A depus de asemenea la dosar certificatul de deces al soțului său, e decedat la 24.09.1996 la Milano, precum și certificatul de calitate de moștenitor nr. 278/ 2002.
În ceea ce privește dovada reconstruirii imobilului, consideră că nu este necesar potrivit art. 492 din Codul civil să facă o astfel de dovadă, atâta vreme cât în mod incontestabil autorul său este proprietar pe 1/3 din terenul imobilului și construcțiile de pe teren apar în registrele fiscale din 1946, deci imediat după cumpărarea imobilului în 1945. așadar, proprietarul fondului este proprietarul tuturor celor aflate pe fond, situație întărită de istoricul de rol fiscale care atestă existența construcției în 1946 pe numele titularilor de drept înscriși în contractul de vânzare-cumpărare. Consideră reclamanta că a făcut dovada și a calității de moștenitoare a proprietarului de drept, cât și dovada proprietății autorului său, precum și dovada că imobilul a fost naționalizat.
În drept, au fost invocate prev. Legii nr. 10/2001, ale Legii nr. 247/2005, decizia nr. 20/2007 a ICCJ-Secții Unite.
Prin sentința civilă nr. 808 / 27.05.2009 pronunțată de Tribunalul București -secția a IV a Civilă în dosar nr-, a fost admisă în parte acțiunea, a fost anulată Dispoziția nr. 10857/16.06.2008 emisă de și s-a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul situat în B,-, sector 1, compus din teren de 161,30 mp și construcție ( patru camere, hall, verandă-parter).
În motivarea sentinței, s-a reținut că, din moment ce naționalizarea s-a făcut pe numele, se prezumă până la proba contrară că acesta deținea imobilul sub nume de proprietar. S-a reținut că apartamentul în litigiu a fost refăcut de și constituia proprietatea sa la momentul preluării, iar reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită în sensul art. 4 din Legea nr. 10/2001.
În ceea ce privește modalitatea de reparare a prejudiciului cauzat prin preluarea abuzivă a apartamentului, tribunalul a constatat că apartamentul proprietatea autorului reclamantei a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995, această situație de fapt rezultând din raportul de expertiză efectuat în cauză și din contractele de vânzare-cumpărare depuse la dosar. Văzând că autorul reclamantei avea un drept indiviz asupra unei cote de 1/3 din întregul teren de 485 mp, tribunalul a constatat că restituirea în natură nu este posibilă.
În subsidiar, reclamanta a solicitat acordarea de despăgubiri bănești, dar tribunalul a constatat că nu se poate da curs acestei solicitări. Soluționarea contestației împotriva deciziei de respingere a notificării trebuie raportată la dispozițiile Legii nr. 10 /2001 și la atribuțiile pe care unitatea deținătoare /entitatea învestită cu soluționarea notificării le are.
Or, în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, notificarea poate fi soluționată atunci când este găsită întemeiată, fie prin restituirea în natură a imobilului, fie prin propunerea de acordare de măsuri reparatorii prin echivalent, măsuri care pot îmbrăca forma acordării de alte bunuri în compensare, fie forma propunerii acordării, stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv. Legea nr. 10/2001 nu prevede posibilitatea acordării de despăgubiri bănești.
Procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 se finalizează în modurile mai sus arătate. Stabilirea în concret a despăgubirii și modalitatea în care va fi acordată face obiectul unei alte proceduri, respectiv cea prevăzută de Legea nr. 247/2005, cu căi de atac și competențe speciale.
Prin această soluție instanța nu dreptul reclamantei la o despăgubire efectivă și mai mult împărtășește susținerile că Fondul Proprietatea nu funcționează în mod efectiv, aspect constatat în mod repetat de CEDO, dar valorificarea acestor constatări nu poate fi făcută în cadrul procesual astfel cum a fost stabilit de către reclamantă, ci printr-o acțiune izvorâtă din fapta ilicită de a nu acorda despăgubiri efective, ceea ce echivalează cu o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO și în contradictoriu cu statul român reprezentant în condițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954.
Pe de altă parte, instanța de judecată nu poate doar să constate întinderea acestei despăgubiri, astfel cum a solicitat reclamanta, fără a se încălca dispozițiile art. 111 din Codul d e procedură civilă, potrivit cărora o cerere în constatare nu poate fi primită atâta timp cât partea are la dispoziție acțiunea în realizare.
Împotriva acestei sentințe a formulat apel la data de 18.06.2009 (data poștei) reclamanta, care a solicitat modificarea sentinței în sensul obligării Statului Român prin Primarul General al Municipiului B (ca reprezentant al statului în temeiul art. 87 pct. 1 din Codul d e procedură civilă), la plata de despăgubiri conform raportului de expertiză, cu menținerea celorlalte dispoziții.
În motivarea apelului, se arată că motivarea instanței de fond, în sensul că nu ar exista temei legal pentru a acorda despăgubiri bănești și nu acțiuni la Fondul Proprietatea, nu poate fi primită, deoarece Legea nr. 10/2001 a prevăzut inițial acordarea de despăgubiri bănești sau alte imobile în schimb, după care prin Legea nr. 247/2005 a prevăzut despăgubiri în echivalent la Fondul Proprietatea.
În momentul judecării cauzei, situația de fapt și de drept s-a schimbat, față de momentul redactării Legii nr. 247/2005, deoarece, dacă în anul 2005 Fondul Proprietatea reprezenta o speranță a proprietarilor deposedați abuziv de a fi despăgubiți în mod real cel puțin la nivelul pieței imobiliare românești și nu la standarde internaționale, astăzi, Fondul Proprietatea există doar scriptic, dovedindu-se nefuncționalitatea sa în sensul imposibilității de despăgubire concretă a notificatorilor și mai ales de emitere a unor acțiuni tranzacționabile pe piața de capital.
În cursul verii anului 2009, Consiliul de Administrație al Fondului a înstrăinat cele mai rentabile active din fond, astfel că la ora actuală acesta are ca și capital social active care fie că nu mai există, fie ca sunt falimentare, dar oricum nu mai sunt competitive pe piața de capital. Pentru ca Fondul Proprietatea să devină funcțional, trebuie ca acesta să emită acțiuni proprii, dar pentru acest deziderat legea impune ca fiecare societate comercială ce face parte din activele Fondului să fie, la rândul său, tranzacționată pe piața de capital, adică să aibă emise la rândul său acțiuni. Or, acest lucru nu se poate realiza decât în condiții de competitivitate și profitabilitate impuse de lege. Este de notorietate că prin ordonanță de guvern s-a făcut o propunere legislativului de micșorare a capitalului social al Fondului cu 30% tocmai datorită inconvenientelor și propunere de trecere la AVAS, întrucât Fondul a rămas fără portofoliu.
Se arată că nu se poate aplica Legea nr. 247/2005 ad literam, ci trebuie completată cu dispozițiile dreptului comun. Or, potrivit acestuia, orice persoană căruia i s-a produs un prejudiciu, are dreptul la despăgubire în condițiile art. 998 din Codul civil, așa cum a stabilit și CEDO care pe bandă rulantă a obligat România să plătească despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv.
Dacă CEDO poate acorda despăgubiri bănești, și instanțele române pot și trebuie să facă același lucru, cât timp Legea nr. 247/2005 contravine pe acest aspect convenției, situație în care potrivit art. 148 alin. 2 din Constituție, instanțele au obligația de a aplica CEDO.
În mod greșit instanța de fond a îndrumat-o pe reclamantă să își realizeze drepturile bănești pe calea unei acțiuni întemeiate pe prev. art. 480 din Codul civil, apreciind că acțiunea de față ar fi o acțiune în constatare întemeiată pe prev. art. 111 din Codul d e procedură civilă. De fapt, revendicarea reclamantei se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar despăgubirile ce trebuie acordate se întemeiază pe dispozițiile inițiale ale Legii nr. 10/2001 și se consolidează cu dispozițiile Codului civil.
Se solicită admiterea apelului și obligarea statului român prin Primarul General al Municipiului B (reprezentant al statului conform art. 87 pct. 1 din Codul d e procedură civilă ) la plata de despăgubiri conform raportului de expertiză efectuat în cauză, a cărui omologare se cere, cu menținerea celorlalte dispoziții ale instanței de fond.
Împotriva aceleiași sentințe a formulat apel la data de 10.08.2009 și pârâtul Municipiul B prin Primar General, solicitând schimbarea sentinței apelate, în sensul respingerii contestației ca neîntemeiate.
În motivarea apelului, se arată că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, în termen de 18 luni se depun actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și a calității de moștenitor, iar prin prelungirea termenului de depunere s-a ajuns la un număr de 27 de luni, astfel încât contestatoarea avea suficient timp pentru a depune actele solicitate de unitatea deținătoare, astfel că nu pot fi depuse în instanță.
Se solicită să se constate că actele depuse de notificatoare, respectiv declarațiile de notorietate nu sunt concludente pentru a face dovada calității de persoană îndreptățită.
Pe cale de întâmpinare, apelanta-reclamantă a solicitat respingerea apelului formulat de apelantul-pârât Municipiul B ca nefondat, deoarece prin actele depuse la dosar reclamanta a dovedit calitatea sa de persoană îndreptățită și de succesor al proprietarului de drept al imobilului.
Pentru dovedirea apelului, apelanta-reclamantă a solicitat proba cu înscrisuri, probă ce a fost încuviințată de instanță.
Analizând cauza de față prin prisma motivelor de apel formulate de părți, precum și a apărărilor invocate, față de probele administrate în cauză, Curtea reține următoarele:
În fapt, prin dispoziția nr. 10857/ 16.06.2008 emisă de Primarul Municipiului B, a fost respinsă notificarea nr. 6657 / 16.11.2001, prin care reclamanta a solicitat în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau despăgubiri bănești pentru imobilul situat în B,-, sector 1 cu-, sector 1, ca nedovedită. Motivarea a fost aceea că actele depuse la dosar nu sunt concludente în ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, pe de o parte, și pe de altă parte, că nu ar fi făcut dovada reconstruirii imobilului ce face obiectul notificării.
Potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 43265 / 29.08.1945 transcris sub nr. 14397 / 29.08.1945, a cumpărat de la 1/3 din imobilul situat în B,-, sector 1 cu-, sector 1 cu suprafață totală de cca 485 mp teren și construcții de orice fel în starea actuală, imobilul fiind total sinistrat.
Conform istoricului de rol fiscal, rezultă că în perioada 1946-1951 figurat cu rol fiscal numitul pentru același imobil situat în- cu - nr. 9, pentru apartamentul de la parter compus din 4 camere, hol, vestiar și garaj și suprafața de 162 mp; în perioada 1952-1954 figurat, iar în perioada 1955-1957.
Conform adresei nr. 300/2003 emise de SC Nord SA, imobilul situat în B,- cu-, sector 1 fost preluat în temeiul Decretului nr. 92/1950 prin Decizia nr. 1298 /1956, fostă proprietate Gh..
În ceea ce privește apelul formulat de apelantul-pârât, se arată de către apelant, într-un prim motiv de apel că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, în termen de 18 luni se depun actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și a calității de moștenitor, iar prin prelungirea termenului de depunere s-a ajuns la un număr de 27 de luni, astfel încât contestatoarea nu poate depune direct în instanță actele solicitate de unitatea deținătoare.
Cu privire la acest aspect, Curtea constată că nu există nicio dispoziție legală care să o împiedice pe reclamantă să depună acte direct în fața instanței, o astfel de dispoziție reprezentând de fapt o restrângere procesuală ce ar trebui să fie prevăzută în mod expres, iar nu prezumată. Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, ceea ce presupune dreptul părților de a administra toate probele pe care le consideră necesare, pentru a asigura liberul acces la justiție.
Se solicită, în al doilea rând, să se constate că actele depuse de notificatoare, respectiv declarațiile de notorietate, nu sunt concludente pentru a face dovada calității de persoană îndreptățită.
Cu privire la acest al doilea motiv, se constată că potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 278 /2002, de pe urma defunctului ee( zis și ), decedat la 24.09.1996, au rămas drept moștenitori de (căsătorită ), a și.
Conform certificatului de deces, era căsătorit cu, iar în adresa emisă de Ministrul de Interne se menționează că a purtat anterior numele de.
În certificatul de naștere, pentru se menționează ca părinți și, aceste date regăsindu-se și în certificatul de căsătorie.
La dosarul de primă instanță au fost depuse: declarația autentificată sub nr. 982 / 12.05.2003 de BNP, prin care se atestă că defunctul e era cunoscut și sub numele de, și, fiind una și aceeași persoană; declarația autentificată sub nr. 1360 / 15.10.2008 de BNP Asociați, prin care se atestă că defunctul - era cunoscut și sub numele de e, e e, și Gh., fiind una și aceeași persoană.
Cât privește forța probantă a declarațiilor notariale de notorietate, Curtea constată că, potrivit art. 4 din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, "actul îndeplinit de notarul public, purtând sigiliul și semnătura acestuia, este de autoritate publică și are forța probantă prevăzută de lege."
De asemenea, potrivit art. 49 din aceeași lege, îndeplinirea actelor notariale, în afară de redactarea înscrisurilor și de consultațiile juridice notariale, se constată prin încheiere, care va cuprinde, printre altele: numele sau denumirea părților, domiciliul sau sediul acestora și mențiunea faptului prezentării lor în persoană, reprezentate ori asistate, precum și modul în care li s-a constatat identitatea, cu excepția încheierilor prin care se dă dată certă înscrisurilor sau se legalizează copii de pe înscrisuri; semnătura notarului public; sigiliul biroului notarului public.
Aspectul legat de identitatea de persoană cu privire la cele 3 nume diferite care apar în înscrisurile depuse la dosar, reprezintă o împrejurare de fapt, ce putea fi dovedită prin orice mijloc de probă. Forța probantă a acestor declarații autentificate este aceea a unor declarații pe proprie răspundere, susceptibile de sancțiunea penală a infracțiunii de fals în declarații în caz de neconformitate cu realitatea, dar care din punct de vedere al procesul civil și al regulilor de procedură civilă au valoarea unor prezumții simple, deduse de instanță din conținutul acestora și care pot fi coroborate cu restul probatoriului administrat în cauză.
Simpla contestare a acestor declarații, în lipsa unor dovezi concrete cu privire la falsitatea lor, nu poate fi luată în considerare, față de prezumția de valabilitate a actelor juridice și de bună-credință, prezumții care guvernează procesul civil. Or, partea care invocă nevalabilitatea sau reaua-credință, trebuie să facă dovada contrară acestei prezumții, față de regula impusă de prev. art. 1169 din Codul civil.
Prin urmare, apelul formulat de apelantul-pârât este nefondat și va fi respins ca atare.
În ceea ce privește apelul formulat de apelanta-reclamantă, se solicită în esență admiterea apelului și obligarea statului român prin Primarul General al Municipiului B (reprezentant al statului conform art. 87 pct. 1 din Codul d e procedură civilă ) la plata de despăgubiri conform raportului de expertiză efectuat în cauză, a cărui omologare se cere, cu menținerea celorlalte dispoziții ale instanței de fond.
Se critică, într-un prim subargument, motivarea instanței de fond, în sensul că nu ar exista temei legal pentru a acorda despăgubiri bănești și nu acțiuni la Fondul Proprietatea, arătându-se că această motivare nu poate fi primită, deoarece Legea nr. 10/2001 a prevăzut inițial acordarea de despăgubiri bănești sau alte imobile în schimb, după care prin Legea nr. 247/2005 a prevăzut despăgubiri în echivalent la Fondul Proprietatea.
Pe acest aspect, Curtea constată că de fapt problema pusă în discuție de către apelantă este aplicarea legii civile în timp, dispozițiile referitoare la forma de măsuri reparatorii reprezentând dispoziții de drept material, ce au fost modificate între momentul formulării notificării și momentul soluționării acesteia de către unitatea deținătoare.
Curtea califică aceste dispoziții legale ca fiind dispoziții de drept material, cu consecința faptului că, în ceea ce privește aplicarea legii civile în timp, funcționează regula tempus regit actum, respectiv aceea că raportului juridic născut sub imperiul unei legi civile i se aplică legea civilă în vigoare la data nașterii acestui raport juridic.
Dar, specificul raportului juridic dedus judecății în cauza de față este acela că reprezintă un raport juridic în curs de derulare la data modificării Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, respectiv ceea ce în doctrină se denumește "fata pendentia", situație în care regula aplicabilă este diferită de cea enunțată anterior. Astfel, în cazul raporturilor juridice în curs de desfășurare la momentul intervenirii legii noi, pentru acele efecte juridice care se aflau în curs de producere (soluționarea notificării) sau care încă nu au început să se producă (modul de soluționare-forma despăgubirilor), se aplică legea nouă, fără a se încălca principiul neretroactivității legii civile noi; nefiind vorba despre efecte juridice deja produse, nu se poate reține vreo încălcare a acestui principiu.
Pe de altă parte, ca și argument dedus din aplicarea principiului de interpretare juridică al reducerii la absurd, dacă legea nouă (respectiv formele de acordare a măsurilor reparatorii din Legea nr. 247/2005) ar avea în vedere numai notificări care să fi fost formulate după intrarea în vigoare a legii noi, aceasta ar rămâne fără aplicabilitate practică, cât timp termenul de formulare a notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001 a expirat, iar Legea nr. 247/2005 nu naște un nou drept la notificare. Or, o normă juridică trebuie interpretată în sensul în care să producă efecte juridice, iar nu în sensul în care să nu producă efecte juridice.
Astfel, acest prim argument al apelantei nu este fondat, instanța fiind obligată să aplice legea nouă, respectiv dispozițiile legale noi referitoare la modul de stabilirea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Se mai susține de către apelantă faptul că, dacă în anul 2005 Fondul Proprietatea reprezenta o speranță a proprietarilor deposedați abuziv de a fi despăgubiți în mod real cel puțin la nivelul pieței imobiliare românești și nu la standarde internaționale, astăzi, Fondul Proprietatea există doar scriptic, dovedindu-se nefuncționalitatea sa în sensul imposibilității de despăgubire concretă a notificatorilor și mai ales de emitere a unor acțiuni tranzacționabile pe piața de capital.
Dincolo de considerațiile faptice referitoare la nefuncționalitatea Fondului Proprietatea, care nu pot fi cenzurate de instanța de apel, Curtea reține ca fiind reale aceste afirmații, fiind constatări făcute chiar de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Se mai arată de către apelantă faptul că nu se poate aplica Legea nr. 247/2005 ad literam, ci trebuie completată cu dispozițiile dreptului comun. Or, potrivit acestuia, orice persoană căruia i s-a produs un prejudiciu, are dreptul la despăgubire în condițiile art. 998 din Codul civil, așa cum a stabilit și CEDO care, pe bandă rulantă, a obligat România să plătească despăgubiri bănești pentru imobilele preluate abuziv.
Dacă CEDO poate acorda despăgubiri bănești, și instanțele române pot și trebuie să facă același lucru, cât timp Legea nr. 247 /2005 contravine pe acest aspect Convenției, situație în care potrivit art. 148 alin. 2 din Constituție, instanțele au obligația de a aplica CEDO.
Curtea reține, cu privire la acest motiv de apel, că nefiind stabilită în mod cert suma reprezentând valoarea imobilului (care urmează a fi stabilită potrivit procedurii reglementate de Titlul VII din același act normativ), și necunoscându-se nici forma de măsuri reparatorii ce va fi acordată în cauză, nu există certitudinea creării unui prejudiciu.
Astfel, prin sentința apelată s-a constatat că reclamanta este persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile legii speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, fără a se preciza care sunt aceste forme de despăgubiri.
Potrivit prev. art. 18^1 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, "titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deținătorii acestora într-una din modalitățile prevăzute în prezenta secțiune.
Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă de maxim 500.000 lei, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de Fondul "Proprietatea", fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar.
Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000 lei, titularul acestuia are două posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcție de opțiunea sa: a) să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul "Proprietatea" sau b) să solicite primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14^1 și cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acțiuni emise de Fondul "Proprietatea"."
Curtea constată astfel că această critică este formulată prematur, la acest moment nefiind stabilită în mod cert nici suma reprezentând valoarea imobilului (care urmează a fi stabilită potrivit procedurii reglementate de Titlul VII din același act normativ), și necunoscându-se nici forma de măsuri reparatorii ce va fi acordată în cauză.
Astfel, nefiind stabilit în mod cert aspectul că reclamantei i se vor acorda acțiuni la Fondul "Proprietatea", criticile referitoare la nefuncționalitatea acestuia nu sunt relevante pentru soluționarea apelului de față.
Se mai arată că în mod greșit instanța de fond a îndrumat-o pe reclamantă să își realizeze drepturile bănești pe calea unei acțiuni întemeiate pe prev. art. 480 din Codul civil, apreciind că acțiunea de față ar fi o acțiune în constatare întemeiată pe prev. art. 111 din Codul d e procedură civilă. De fapt, revendicarea reclamantei se încadrează în dispozițiile Legii nr. 10/2001, dar despăgubirile ce trebuie acordate se întemeiază pe dispozițiile inițiale ale Legii nr. 10/2001 și se consolidează cu dispozițiile Codului civil.
Curtea constată că prima instanță nu a făcut o asemenea îndrumare, ci doar a stabilit că reclamanta ar avea dreptul la o acțiune izvorâtă din fapta ilicită de a nu acorda despăgubiri efective, ceea ce echivalează cu o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 adițional la CEDO, acțiune ce ar putea fi formulată în contradictoriu cu statul român reprezentant în condițiile art. 25 din Decretul nr. 31/1954. De asemenea, a mai reținut că instanța de judecată nu poate doar să constate întinderea acestei despăgubiri, astfel cum a solicitat reclamanta, fără a se încălca dispozițiile art. 111 din Codul d e procedură civilă, potrivit cărora o cerere în constatare nu poate fi primită atâta timp cât partea are la dispoziție acțiunea în realizare.
Curtea reține astfel că parțial critica adusă de apelantă nu este reală, criticându-se o afirmație ce nu a fost făcută de prima instanță.
Cât privește aspectul invocat de apelantă, și anume obligarea statului român prin Primarul General al Municipiului B (reprezentant al statului conform art. 87 pct. 1 din Codul d e procedură civilă) la plata de despăgubiri, Curtea constată că nu există un temei juridic al acestei calități de reprezentant.
Astfel, art. 87 pct. 1 din Codul d e procedură civilă se referă la modul de aducere la îndeplinire a obligației de citare, arătând că vor fi citați "statul, județul, comuna și celelalte persoane juridice de drept public, în persoana capului autorității la contenciosul sediului central al administrației respective sau, în lipsă de contencios, la sediul administrației".
Nu reiese sub nicio formă, din dispoziția legală indicată, calitatea de reprezentant al statului a Municipiului B, textul referindu-se la sediul central al administrației respective, ceea ce nu se confundă cu autoritatea administrației publice și oricum nu se poate referi la o autoritate a administrației publice locale, cum este Municipiul
Conform dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în litigiile privitoare la dreptul de proprietate asupra bunului ( categorie la care se încadrează litigiul de față), statul este reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice.
Pe de altă parte, reclamanta a chemat în judecată Municipiul B, în nume propriu, iar nu în calitate de reprezentant al Statului (chiar dacă nu există o astfel de calitate potrivit legii), iar schimbarea titlului de chemare în judecată a pârâtului (din nume propriu în nume de reprezentant) reprezintă o schimbare a calității părții care este inadmisibilă în apel, față de prevederile exprese ale art. 294 alin. 1 din Codul d e procedură civilă.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 296 din Codul d e procedură civilă, Curtea va respinge apelurile ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile formulate de apelantul-pârât MUNICIPIUL B prin Primar General, cu sediul în B,-, sector 5 și de apelanta-reclamantă, cu domiciliul ales la în B,-. 34A,. C,. 7,. 119, sector 3 împotrivasentinței civile nr. 808 / 27.05.2009 pronunțată de Tribunalul București -secția a IV a Civilă în dosar nr-, ca nefondate.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28.01.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
- -
Red./4. ex
sentința civilă nr.808 / 27.05.2009 pronunțată de Tribunalul București -secția a IV a Civilă în dosar nr-
judecător fond-
Președinte:Georgeta StegaruJudecători:Georgeta Stegaru, Andreea Vasile
