Speta Legea 10/2001. Decizia 263/2008. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 263/
Ședința publică din 14 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Irina Bondoc
JUDECĂTOR 2: Daniela Petrovici
Grefier - -
Pe rol judecarea apelului civil promovat de apelanții reclamanți, domiciliați în B, str. - - ne. 102, sector 2 - declarat împotriva sentinței civile nr. 698/C din 05.06.2008, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimați pârâții PRIMARUL MUNICIPIULUI C, MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în C,-, județul C, având ca obiect contestație la Legea 10/2001.
Dezbaterile asupra fondului au avut loc în ședința publică din data de 12.11.2008 fiind consemnate în încheierea de ședință din acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, în conformitate cu dispozițiile art. 260 alin. 1 Cod procedură civilă, a amânat pronunțarea asupra cauzei la data de 14.11.2008, dată la care a pronunțat următoarea decizie civilă:.
CURTEA
Asupra apelului civil de față:
Prin cererea înregistrată la 26.06.2007, reclamanții și au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiul C și Municipiul C prin Primar, obligarea pârâților la restituirea în natură a terenului în suprafață de 450 mp situat în C, Stațiunea, lot nr. 3, careul 24, la acordarea de despăgubiri reprezentând contravaloarea demolată, compusă din parter și trei etaje și la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat că reclamanții sunt titularii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, în calitate de moștenitori ai defunctului lor bunic, care prin contractul de vânzare cumpărare nr. 5315/1890/26.06.1935 a cumpărat de la Primăria municipiului C terenul în suprafață de 450 mp situat în C, Stațiunea, lotul nr.3, careul 24,-, pe care în același an l-a donat soției sale, numita, prin actul de donație nr. 1868/29.07.1935.
În perioada 1935 -1936, autorii reclamanților au construit pe acel teren o compusă din etaje, cu 14 camere, holuri și dependințe, numită; întregul imobil a fost preluat în mod abuziv de stat în temeiul Decretului 92/1950, unde a figurat înscris la poziția 30, iar în perioada anilor1960-1965 a fost demolată.
Succesiunea defunctei a fost dezbătută prin certificatul de moștenitor nr. 413/12.06.1973 și s-a stabilit că moștenitori legali ai acesteia sunt și, în calitate de descendenți; succesiunea lui a fost dezbătută prin certificatul de moștenitor nr. 664/18.09.1975, prin care întreaga masă succesorală a revenit surorii sale, iar succesiunea acesteia din urmă a revenit reclamanților, în calitate de unici moștenitori.
Au mai susținut reclamanții că prin notificările nr. 1075/30.07.2001 și nr. 9793/02.11.2001 au solicitat Primăriei C și Prefecturii județului C, în temeiul Legii nr.10/2001, restituirea în natură a terenului și acordarea de despăgubiri pentru construcția demolată, dar procedura de restituire nu a putut fi finalizată pe cale administrativă, deși reclamanții au solicitat în instanță obligarea pârâtului la emiterea unei decizii sau dispoziții motivate - acțiune admisă prin sentința civilă nr. 151/03.02.2005 a Tribunalului Constanța - și obligarea Primarului să respecte hotărârea judecătorească, soluționată în sens favorabil prin sentința civilă nr. 2215/2006.
Referitor la situația actuală a imobilului s-a arătat că pe teren nu a fost edificată nici o construcție, ci este folosit ca parcare pentru hotelul din vecinătate, astfel că restituirea lui în natură este posibilă.
Prin sentința civilă nr.698/05.06.2008 Tribunalul Constanțaa admis acțiunea și a obligat pârâtul să înainteze Comisiei Centrale pentru Despăgubiri oferta de despăgubiri bănești pentru imobilul construcție demolată - și teren în suprafață de 450 mp situat în municipiul C, Stațiunea, lotul nr.3, careul 24, în condițiile Titlului VII din Legea nr. 10/2001.
La pronunțarea hotărârii s-a avut în vedere că reclamanții sunt persoane îndreptățite în sensul Legii 10/2001, pentru că au calitatea de succesori ai proprietarilor anteriori, numiții și, iar imobilul solicitat de aceștia se încadrează în categoria celor preluate abuziv.
La determinarea naturii măsurilor reparatorii s-a reținut că existentă inițial, edificată de autorul reclamanților, a fost demolată total în perioada 1960-1965, iar terenul este ocupat în prezent de detalii de sistematizare, fiind amplasat în zona hotelurilor și și afectat în proporție de 30% de spații verzi, cu destinație de domeniu public, iar în proporție de 70% - de parcarea dintre cele două terenuri, cu destinație de domeniu privat.
Pe cale de consecință, tribunalul a apreciat că reclamanții nu pot obține restituirea în natură a acestui teren, ci numai despăgubiri în condițiile Titlului VII din Legea 10/2001, modificată, iar potrivit acestor reglementări și art. 2 din Legea 247/2005, a obligat pârâții să înainteze documentația aferentă imobilului reclamanților la Comisia Centrală de Stabilire a Despăgubirilor.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții și au criticat-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub următoarele aspecte:
- hotărârea atacată nu răspunde pretenției formulată prin cererea de chemare în judecată pentru că, deși reclamanții au solicitat restituirea în natură a terenului aflat în litigiu, tribunalul s-a limitat să oblige pârâtul să înainteze Comisiei Centrale pentru despăgubiri oferta de despăgubiri bănești pentru întregul bun compus din construcție și teren.
- soluția tribunalului are caracter contradictoriu în sensul că, deși acțiunea a fost admisă formal, pretenția reclamanților a fost respinsă în realitate pentru că singura solicitare a acestora a fost de restituire a terenului în natură, ori instanța a acordat despăgubiri bănești.
- s-a încălcat principiul restituirii în natură, consacrat de prevederile Legii nr.10/2001, pentru că în cauză nu este incidentă nici una din situațiile de excepție prevăzute în mod limitativ de lege și de normele ei de aplicare, în care se pot acorda măsuri reparatorii în echivalent.
- greșit s-a apreciat că suprafața de 135 mp, ocupată de spații verzi, este afectată utilității publice doar ca urmare a includerii ei în domeniul public, pentru că destinația de spațiu pe terasa unui hotel proprietate particulară nu îndreptățește autoritatea administrativă să dea bunului o astfel de calificare.
Au susținut apelanții, sub acest aspect, că din raportarea la prevederile art.6 din Legea nr.213/1998 rezultă că simpla includere a unui teren în domeniul public nu atrage imposibilitatea restituirii lui în natură, cu atât mai mult cu cât calificarea s-a făcut în cauză contrar actului normativ menționat, care nu menționează spațiile verzi în anexa nr.2. Totodată, din dispozițiile legii rezultă că instanța de judecată este obligată să verifice dacă bunurile incluse în domeniul public sunt sau nu afectate unei utilități publice și, chiar și într-o asemenea ipoteză, să le restituie cu rezerva instituită de legiuitor în art.16, unde sunt stabilite limitativ categoriile de bunuri destinate unei activități de interes public.
- imposibilitatea restituirii în natură a terenului în suprafață de 315 mp a fost în mod greșit apreciată pentru că acesta aparține domeniului privat al municipiului C, iar parcarea nu reprezintă o construcție, o servitute legală sau o amenajare de utilitate publică, în sensul art.10 alin.2 din Legea nr.10/2001, pentru a se impune acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, ci este utilizată ca atare de cele două hoteluri aflate în apropierea ei, care aparțin proprietății private.
- prin obligarea pârâților la înaintarea ofertei de despăgubiri către Comisia Centrală de acordare a despăgubirilor tribunalul a acordat ceea ce nu s-a cerut și a încălcat principiul disponibilității pentru că cererea reclamanților a fost de obligare a pârâților la plata efectivă a despăgubirilor datorate pentru construcția demolată.
S-a arătat că procedura specială instituită de Titlul VII al Legii nr.247/2005 se referă la despăgubirile acordate prin decizia/dispoziția unității deținătoare, astfel cum rezultă din prevederile art.16 alin.1 și 2 al acestui titlu, ceea ce presupune că odată începută procedura în fața instanței de judecată nu se mai poate face trimitere la modalitatea de soluționare pe cale administrativă menționată de instanța de fond.
Au mai susținut reclamanții că procedura instituită de Titlul VII din Legea nr.247/2005 are drept scop determinarea cuantumului despăgubirilor acordate în baza unor rapoarte de evaluare întocmite conform art.16 alin.5 din legea menționată, în raport de care se va emite decizia de despăgubire, ori cum în cauză a fost deja efectuat un raport de expertiză prin care a fost stabilită suma datorată cu titlu de despăgubiri pentru construcția demolată este evident că nu mai este necesară parcurgerea procedurii speciale instituită de actul normativ menționat. Pe de altă parte, în condițiile în care cuantumul despăgubirilor datorate a fost deja stabilit în instanță, nu ar mai fi posibilă aplicarea art.19 din norma specială, respectiv atacarea deciziei Comisiei Centrale în condițiile Legii contenciosului administrativ.
Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în raport cu criticile formulate instanța reține următoarele:
Obiectul de reglementare al Legii nr.10/2001, lege specială de reparație, îl constituie măsurile reparatorii care se acordă pentru imobilele preluate abuziv, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum și pentru cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și nerestituite (art.1 alin.1), și consacră principiul restituirii în natură.
Ca urmare, numai în situațiile în care Legea nr.10/2001 interzice restituirea în natură prin dispoziții exprese sau prevede că măsurile reparatorii se pot acorda numai în echivalent, nu va avea loc o restituire în natură a imobilului.
În speță, imobilul în litigiu - compus din construcție și teren - a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr.92/1950, act normativ care în accepțiunea art.2 din Legea nr.10/2001 nu reprezintă un titlu valabil, astfel că regimul juridic al acestuia este cel prevăzut de legea specială menționată anterior.
Reclamanții au dovedit dreptul de proprietate al autorilor lor - și - asupra bunului aflat în litigiu, ca și calitatea de succesori legali a proprietarilor și au solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 450 mp situat în Stațiunea, lotul nr.3, careul 24 și acordarea de despăgubiri bănești pentru construcția existentă pe teren, demolată ulterior naționalizării.
Din actele dosarului - adrese ale autorității administrative locale și raportul de expertiză efectuat la instanța de fond - rezultă că terenul a cărui restituire se solicită este integral ocupat de spațiu și de o parcare, astfel că tribunalul în mod corect a constatat că este afectat de amenajări de utilitate publică și că în cauză sunt incidente prevederile art.10 alin.2 și 10 din Legea nr.10/2001.
Potrivit alin.2 al textului de lege menționat, în cazul în care pe terenurile preluate abuziv s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent.
Prin urmare, chiar legea care constituie fundamentul juridic al pretențiilor cu caracter reparator prevede posibilitatea refuzului restituirii în natură în cazurile expres reglementate prin art.10, iar instanța de fond nu putea ignora aceste dispoziții legale.
Soluția atacată nu încalcă principiul restituirii în natură consacrat de legea specială și nici disponibilitatea părților în procesul civil, cum în mod eronat susțin apelanții, deoarece tribunalul a constatat justificat că terenul nu este liber și că, pe cale de consecință, nu poate fi restituit în natură, iar în acest context singura modalitate de rezolvare a solicitării reclamanților în cadrul Legii nr.10/2001 era acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.
Imposibilitatea restituirii în natură a terenului a fost corect apreciată atât pentru suprafața ocupată de spațiul, de 135 mp, cât și pentru cei 315 mp ocupați de parcare pentru că ambele destinații intră în aria de cuprindere a sintagmei "amenajări de utilitate publică a localităților urbane și rurale", astfel cum este determinată de prevederile art.10.3 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr.10/2001.
Conform acestor norme, amenajările de utilitate publică includ "acele suprafețe de teren afectate unei utilități publice, respectiv suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității, și anume căi de comunicare (străzi, alei, trotuare, etc.), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele".
Din adresa nr.-/11.10.2007 a Primăriei municipiului C (fila 80 din dosarul de fond) și raportul de expertiză efectuat de dl expert la instanța de fond, necontestat de reclamanți sub nici un aspect, rezultă că pentru terenul care a aparținut autorilor reclamanților au fost emise documentații de urbanism legal aprobate, că terenul ce constituie spațiu a fost inclus în domeniul public de interes local al unității administrativ teritoriale, cu această destinație, anterior intrării în vigoare a Legii nr.10/2001, prin nr.122/23.03.2000, fiind atestat ca atare prin nr.HG904/2002, și că parcarea care afectează diferența de 315 mp reprezintă în mod evident o amenajare cu caracter public, destinată să servească nevoile comunității, în sensul art.10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001 care vizează orice "parcare amenajată" și stabilește obligația entității investite cu soluționarea notificării de a verifica destinația actuală a terenului solicitat pentru a nu afecta căile de acces, inclusiv "parcări amenajate".
Este real că includerea terenului afectat de spațiu în domeniul public de interes local nu are relevanță în aprecierea posibilității de restituire în natură a acestuia pentru că statul nu a avut un titlu valabil asupra bunului, iar restituirea nu este echivalentă cu înstrăinarea lui și, pe cale de consecință, caracterul inalienabil, insesizabil și imprescriptibil al proprietății publice nu i se aplică, însă această imposibilitate rezultă din destinația actuală a terenului - aceea de amenajare ca spațiu, stabilită ca atare în documentația de amenajare a teritoriului aprobată prin hotărâre a consiliului local încă din 2000 - ori potrivit art.10 alin.2 din lege, coroborat cu art.10.3 din normele ei de aplicare, terenurile cu asemenea destinație nu pot fi restituite în natură.
Susținerea referitoare la necesitatea aplicării prevederilor art.16 din Legea nr.10/2001 nu este întemeiată pentru că aceste norme legale nu sunt incidente cauzei, în speță nefiind vorba de o unitate bugetară din învățământ, din sănătate, de un așezământ social cultural sau de o instituție publică.
Din cele ce preced rezultă că în mod corect a apreciat tribunalul că pentru terenul care a aparținut autorilor reclamanților și pentru construcția demolată restituirea trebuie convertită în măsuri reparatorii în echivalent, conform art.10 alin.10 din lege, și că acordarea acestora, în modalitatea pentru care reclamanții au optat, respectiv despăgubiri bănești, nu se poate realiza decât conform prevederilor art.26 alin.1 din lege, respectiv prin dispoziție motivată a primarului cu propunere de acordare de despăgubiri pentru imobilul imposibil de restituit în natură.
Această soluție nu aduce atingere limitelor investirii și nu contravine prevederilor titlului VII din Legea nr. 247/2005, cum în mod nefondat susțin apelanții, deoarece în cauză sunt incidente prevederile alin.2 al art.16 din legea menționată, fiind vorba de o notificare nesoluționată până la data intrării ei în vigoare, ori prin decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție nr.52/04.06.2007 s-a decis, pentru situația dată, că instanța trebuie să se limiteze doar la stabilirea dreptului persoanei care a formulat notificarea de a primi măsuri reparatorii prin echivalent, sub forma despăgubirilor prevăzute de noua lege, fără a mai putea statua asupra valorii acestora, întrucât art.16 din titlul VII al Legii nr.247/2005 conține norme de procedură care sunt de imediată aplicare.
Nu are relevanță în soluționarea acestui aspect faptul că pe parcursul judecății la fond s-a efectuat un raport de evaluare a imobilului în întregul său deoarece hotărârea atacată nu stabilește dreptul la acordarea despăgubirilor bănești în limita acestei valori și, pe cale de consecință, nu contravine prevederilor art.19 din titlul VII al Legii nr.247/2005.
Din considerentele expuse rezultă că tribunalul a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei astfel că, în temeiul art.296 din Codul d e procedură civilă, apelul va fi respins ca nefondat.
Conform art.274 alin.1 din același cod, apelanții vor fi obligați la 357 lei cheltuieli de judecată către intimați.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul promovat de apelanții reclamanți, domiciliați în B, str. - - ne. 102, sector 2 - declarat împotriva sentinței civile nr. 698/C din 05.06.2008, pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimați pârâții PRIMARUL MUNICIPIULUI C, MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în C,-, județul C, ca nefondat.
Obligă apelanții la 357 lei, cheltuieli de judecată către intimați.
Definitivă.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 2008.
Președinte, Judecător,
- - - -
Grefier,
- -
Jud.fond -
Red./tehnored. dec.
Jud. -/12.12.2008
Președinte:Irina BondocJudecători:Irina Bondoc, Daniela Petrovici
