Speta Legea 10/2001. Decizia 292/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(328/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.292
Ședința publică de la 7 mai 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Rodica Susanu
JUDECĂTOR 2: Ilie MARI -
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelanta-pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, împotriva sentinței civile nr.1826 din 18.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata-reclamantă.
are ca obiect - Legea nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocatul, în calitate de reprezentant al intimatei-reclamante, în baza împuternicirii avocațiale nr.25112/2009 emisă de Baroul București - Cabinet Individual, aflată la fila 10 dosar, lipsind apelanta-pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează împrejurarea că apelanta-pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI Bas olicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu dispozițiile art.242 pct.2 din Codul d e procedură civilă.
Avocatul intimatei-reclamante declară că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat și probe de administrat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Avocatul intimatei-reclamante, având cuvântul, solicită respingerea apelului ca nefondat, având în vedere dispozițiile imperative ale Legii nr.10/2001. Totodată, reținându-se și concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză, prin care au fost identificate imobilele, cât și potrivit art.21 și 25 din același act normativ, în sensul că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la acordarea de măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent a imobilelor-teren din-, sector 3,-, sector 3 și cel din Calea nr.66, sector 3, fără cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.1826/18.12.2008, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâta Primăria Municipiului B, prin Primarul General, a obligat pârâta să emită dispoziție de restituire în natură în favoarea reclamantei pentru imobilele identificate conform raportului de expertiză - terenul din fosta-, sector 3 și terenul din-, sector 3 și de restituire prin echivalent pentru imobilul identificat în raportul de expertiză - teren din Calea nr.66, sector 3.
Pentru a pronunța aceasta hotărâre prima instanta a avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:
Autoarea reclamantei, a deținut în proprietate cele trei imobile, așa cum rezultă din procesul - verbal nr.31571/1940 eliberat de Comisiunea pentru Înființarea Cărților Funciare B (fila 9), referitor la contractul autentificat sub nr.6433/1907 - pentru imobilul din-, din adresa nr.2655/23.05.2002 (fila 17) care confirmă faptul că imobilul din- a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.224/1951 cu decizia nr.323/1952 din proprietatea lui și
Reclamanta justifică calitatea procesuală activă în baza certificatelor de calitate de moștenitor nr.147 și 148 eliberate de BNP Expert la data de 25 septembrie 2002 și potrivit dispozițiilor art.4 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Reclamanta a formulat, după apariția Legii nr.10/2001, notificările nr.1967, 1968 și 1969/2.08.2001 prin intermediul Biroului Executorului Judecătoresc și.
Din raportul de expertiză întocmit în cauză rezultă că numai imobilul situat în Calea este afectat de elemente de sistematizare, celelalte două imobile fiind libere; din înscrisurile depuse în apărare nu rezultă că aceste imobile ar fi făcut obiectul Legii nr.112/1995.
Cu privire la notificarea formulată în temeiul Legii nr.10/2001 și la termenul rezonabil de soluționare a acesteia, având în vedere apărările pârâtului, tribunalul a constatat că deși pârâtului Primarul General al Municipiului B, ca reprezentant al unității deținătoare, îi revenea obligația de a răspunde la notificare într-un termen de 60 de zile, potrivit art.25 alin.1 și 26 din Legea nr.10/2001, republicată, acesta nu s-a conformat obligației prescrise.
Astfel, concluzia primei instanțe a fost în sensul că cererea este îndreptățită, cu motivarea că în ceea ce privește executarea obligațiilor de a face, reclamantului îi revine numai sarcina de a dovedi existența obligației (fapt ce rezultă din dispozițiile menționate, obligația având ca izvor însăși legea), căzând în sarcina pârâtului să facă dovada executării obligației sau a imposibilității executării acesteia.
Este adevărat că termenul de 60 de zile se poate calcula începând cu două date de referință, în funcție de specificul fiecărui caz în parte: data depunerii notificării (atunci când toate înscrisurile necesare au fost depuse de petent) sau data depunerii tuturor actelor doveditoare, termenul fiind prorogat prin acordul tacit al părților, însă, în acest ultim caz, numai dacă se comunică părții interesate că documentația depusă nu este suficientă.
Modificarea adusă dispozițiilor art.23 din Legea nr.10/2001, prin Legea nr.247/2005 ("actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calității de asociat sau acționar al persoanei juridice, precum și, în cazul moștenitorilor, cele care atestă această calitate și, după caz, înscrisurile care descriu construcția demolată și orice alte înscrisuri necesare evaluării pretențiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la dat soluționării notificării") nu este aplicabil în speță, deoarece la data depunerii notificării acest text legal nu era modificat, astfel că obligația corelativă a pârâtului de a răspunde notificării reclamantului s-a născut sub incidența legii vechi, fiind supusă dispozițiilor acesteia.
Mai mult chiar, această modificare nu trebuie interpretată în sensul că unitatea deținătoare a imobilului poate soluționa notificarea ce i s-a adresat oricând, iar nu în interiorul termenului de 60 de zile, pentru că altfel ar însemna ca dispozițiile art.25 al.1 să rămână fără efect, ceea ce este inadmisibil.
Posibilitatea depunerii înscrisurilor doveditoare până la soluționarea notificării este reglementată în favoarea titularului notificării, fiind o normă de favoare pentru el.
Pârâtul rămâne obligat a soluționa notificarea în termenul prescris prin lege, neputând invoca pentru întârzierea răspunsului, nedepunerea actelor doveditoare de către petent.
Oricum, indiferent de data de la care se calculează termenul de 60 de zile în care unitatea deținătoare trebuia să răspundă notificării, acesta a fost depășit.
Chiar calculat de la data depunerii ultimelor înscrisuri, cum, potrivit Legii nr.289/2003, aceste înscrisuri puteau fi depuse până la termenul limită de 1.07.2003, acest termen a fost depășit, nemaiputându-se reține că pârâtul ar mai fi în așteptarea unor înscrisuri solicitate reclamantei, întrucât termenul în care puteau fi primite aceste înscrisuri a expirat.
Modalitatea de răspuns la notificare, cât și termenul în care trebuie să se răspundă sunt imperative, ele neavând caracter de recomandare, pentru că altă calificare ar deturna finalitatea urmărită de legiuitor.
Ca urmare, prin lipsa răspunsului la notificarea adresată, pârâtul a adoptat o conduită culpabilă, prin care i-au fost afectate interesele reclamantei de a-și apăra drepturile recunoscute de legea speciala, ceea ce a îndreptățit-o să se adreseze instanței, prin acțiunea de față, pentru a cere obligarea pârâtului la emiterea dispoziției motivate.
În ceea ce privește susținerea pârâtului privind faptul că în condițiile în care legea, prin art.22, a acordat competenta soluționării notificării exclusiv unității destinatoare, instanța neputându-se subroga atribuțiilor acesteia, prin soluționarea fondului notificării, tribunalul a reținut dispozițiile art.3 din Cod Civil, precum și decizia XX pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție la 19.03.2007 cu privire la recursul în interesul legii, respectiv ca "În aplicarea dispozițiilor art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate".
Or, lipsa unui răspuns din 2001 până în 2008, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde, termenul neapărând ca rezonabil, iar un asemenea refuz nu poate rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Împotriva sentinței instanței de fond a formulat cerere de apel la data de 11.02.2009 pârâta Primăria Municipiului B, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub următoarele aspecte:
Legiuitorul a stabilit prin art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Aceasta, deoarece unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură.
Unitatea deținătoare nu poate să emită decizie, respectiv, dispoziție decât dacă este investită cu soluționarea unei notificări formulate în condițiile art.22 și următoarele din lege.
O asemenea condiție prealabilă nu încalcă prevederile art.21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, întrucât vizează faza administrativă a procedurii necontencioase și nu afectează substanța dreptului garantat, atât constituțional, cât și prin art.6 alin.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30 din 18 mai 1994.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în cauza "Golder contra Regatului Unit", 1975 că "dreptul de acces la tribunale nu este un drept absolut", precum și că "există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conținutul oricărui drept. "
De altfel, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil este asigurat, sub toate aspectele, în cadrul procedurii judiciare prevăzută de Capitolul III al Legii nr.10/2001, deci în condițiile și pe căile prevăzute de legea specială.
Or, dispozițiile Legii nr.10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport și de adagiile "generalia specialibus non derogant" și "specialia generalibus derogant".
În consecință, legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, numai în condițiile Legii nr.10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate față de prevederile art.480 din Codul civil care constituie, dreptul comun în materia revendicării.
În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care dispozițiile Legii nr.10/2001 ar fi golite de conținut, astfel încât să nu-și producă efectele juridice, or nu aceasta este rațiunea pentru care a fost adoptată o atare lege specială de reparație.
După intrarea în vigoare a Legii nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, acțiunile având ca obiect revendicarea acestor imobile nu mai pot fi întemeiate pe dispozițiile dreptului comun (art.480 și 481 din Codul civil).
Așadar, instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul la stabilit în sarcina unitarii deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată.
Notificarea reclamantei urma a fi analizată pe cale administrativă și, dacă se va stabili că imobilul face obiectul Legii nr.10/2001, solicitantul nu se număra printre categoriile de persoane exceptate de la beneficiul legii, s-a făcut dovada dreptului de proprietate, s-a formulat notificarea în termen legal și restituirea în natură este posibilă potrivit legii, se va emite o dispoziție de restituire în natură.
Așadar, în speță, față și de admiterea recursului în interesul legii consideră că instanța de judecată se putea pronunța numai în condițiile art.21-23 din Legea nr.10/2001, în sensul de a obliga pârâtele la a emite o dispoziție ca urmare a notificării cu care au fost sesizate și nu a soluționa notificarea în sensul voit de parte.
Mai arată că termenul de 60 de zile pentru a răspunde notificării prevăzut de art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001 modificată prin Legea nr.247/2005 este un termen de recomandare, norma legala sus-menționată având caracter dispozitiv, iar nu imperativ.
De altfel, depășirea termenului de recomandare de 60 zile prevăzut pentru soluționarea cererii poate fi sancționată cel mult cu obligarea la despăgubiri a unitarii deținătoare, în măsura în care termenul a fost depășit în mod culpabil, iar persoana îndreptățită face dovada existenței unui prejudiciu, fapt ce nu a fost dovedit în cauză.
Pe de altă parte, instanța de judecată dispune restituirea în natură a celor două terenuri în litigiu fără a clarifica situația juridică a acestora (prin emiterea unei adrese către Direcția Patrimoniu Evidența Proprietății și Cadastru), fără a verifica dacă acestea se pot restitui sau nu în natură.
Apelantul-pârât a solicitat judecarea cauzei în lipsă, iar in ceea ce privește probațiunea, acesta nu a formulat nici o cerere explicita de încuviințare si administrare de noi dovezi.
Apelul este nefondat pentru considerentele ce urmează;
Legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art.22 din Legea nr.10/2001 că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau de acordare de măsuri reparatorii.
Aceasta nu înseamnă ca doar unitatea deținătoare este singura abilitată de legiuitor să emită o decizie sau, după caz, dispoziție de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent sau de restituire în natură, cata vreme, așa cum corect a reținut prima instanță, decizia XX pronunțata de Înalta Curte de Casație și Justiție la 19.03.2007 cu privire la recursul în interesul legii, a statuat după cum urmează; "in aplicarea dispozițiilor art.26 alin.(3) din Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate".
S-a stabilit astfel ca, lipsa unui răspuns din partea unității deținătoare-aproximativ 7 ani, echivalează cu un refuz nejustificat de a răspunde la solicitările exprese din notificările expediate in condițiile legii speciale, un asemenea refuz neputând rămâne necenzurat, pentru că nicio dispoziție legală nu limitează dreptul celui care se consideră nedreptățit de a se adresa instanței competente, ci, dimpotrivă, însăși Constituția prevede, la art.21 alin.(2), că nicio lege nu poate îngrădi exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea intereselor sale legitime.
Situația de fapt a dosarului a fost corect stabilita de prima instanță, astfel încât nu se poate susține cu deplin temei ca dispozițiile legii speciale nu au fost respectate de către reclamanta, in demersul sau concret de restabilire a situației anterioare in ceea ce privește componenta propriului patrimoniu.
Toate considerațiile din expunerea de motive a apelantei relative la respectarea dispozițiilor art.6 alin.1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr.30 din 18 mai 1994, respectiv la prevederile art.21 din Constituție care consacră accesul liber la justiție, nu sunt pertinente circumstanțelor particulare ale cauzei pendinte, cat timp însăși persoana care nesocotește cu evidenta normele de drept intern si internațional referitoare la proprietate, pretinde temporizarea intervenției instanței de judecata pana la emiterea dispoziției administrative (in condițiile in care au trecut de la data expedierii notificărilor, aproximativ 7 ani).
Prin soluția pronunțata prima instanța nu contrazice ideea acceptata de jurisprudența si literatura de specialitate conform căreia, dispozițiile Legii nr.10/2001, lege specială și derogatorie de la dreptul comun, sunt obligatorii de la data intrării ei în vigoare, în raport și de adagiile "generalia specialibus non derogant" și "specialia generalibus derogant".
Aceasta înseamnă într-adevăr, ca idee de principiu, ca legiuitorul permite revendicarea imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, numai în condițiile Legii nr.10/2001, act normativ cu caracter special, ce se aplică cu prioritate față de prevederile art.480 din Codul civil care constituie, dreptul comun în materia revendicării.
Așa cum am arătat anterior, instanța de judecată este competentă să soluționeze pe fond nu numai contestația formulată împotriva deciziei/dispoziției de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci și acțiunea persoanei îndreptățite în cazul refuzului nejustificat al entității deținătoare de a răspunde la notificarea părții interesate", fara ca prin aceasta sa se recunoască eficienta acțiunii in revendicare de drept comun-cererea de fata nu are valența unei acțiuni in revendicare de drept comun - sau ca instanța de judecata s-a subrogat într-un drept pe care legiuitorul la stabilit în sarcina unitatii deținătoare.
In ceea ce privește termenul de 60 de zile pentru a răspunde notificării, prevăzut de art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr.247/2005, Curtea constata ca desi acesta nu are caracterul unui termen de decădere, nu poate fi configurat in afara exigentelor unui termen rezonabil.
Orice contestație prin care se urmărește valorificarea unui drept patrimonial - real sau de creanța - indiferent de modalitatea concreta de soluționare prescrisa de lege, inclusiv printr-o procedura prealabila, trebuie sa beneficieze de toate exigentele dictate de caracterul echitabil al procedurilor (chiar si din perspectiva termenului rezonabil de soluționare a notificării), cu atat mai mult cu cat litera si spiritul legii speciale obliga la celeritate( dat fiind si importanta actului juridic al reparatiunii).
Critica referitoare la faptul ca instanța de judecată a dispus restituirea în natură a celor două terenuri în litigiu, fără a clarifica, dupa aprecierea apelantei-parate, situația juridică a acestora (prin emiterea unei adrese către Direcția Patrimoniu Evidența Proprietății și Cadastru), nu poate fi primita, intrucat aceasta se configureaza intr-o afirmatie strict formala, date fiind, pe de o parte, probele administrate in fata primei instante si care au avut menirea explicita de a clarifica circumstantele particulare ale cauzei, inclusiv din perspectiva identificarii imobilelor solicitate, iar, pe de alta parte, pozitia procesula pur pasiva a apelatei-parate (sustineri pur formale, fara a fi fundamentate pe un probatoriu relevant si pertinent pentru cauza).
Pentru considerentele de fapt si de drept ce preced, Curtea în conformitate cu dispozițiile art.296 din Codul d e procedura civila, va respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta - pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta - pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr.1826/18.12.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă, cu domiciliul ales la avocat, în B,-, - 5,.2,.2,.30, sector 3.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 07.05.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - MARI -
GREFIER
- -
Red.
./
4 ex./29.06.2009
TB-3 -
Președinte:Rodica SusanuJudecători:Rodica Susanu, Ilie
