Speta Legea 10/2001. Decizia 42/2010. Curtea de Apel Cluj
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția civilă, de muncă și asigurări sociale,
pentru minori și familie
Dosar nr-
DECIZIA CIVILĂ NR. 42/A/2010
Ședința publică din 19 februarie 2010
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: Carmen Marta Vitos
JUDECĂTOR 2: Ioan Daniel Chiș
GREFIER: - -
S-a luat în examinare apelul declarat de către reclamanta, precum și apelul declarat de pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI D împotriva Sentinței civile nr. 724 din 11 noiembrie 2009 Tribunalului Cluj, pronunțată în dosarul nr-, având ca obiect plângere la Legea nr.10/2001.
La apelul nominal, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Apelul este scutit de plata taxei judiciare de timbru și timbru judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care, se constată că la data de 2 februarie 2010, s-a depus la dosar prin registratura instanței, din partea reclamantei apelante, întâmpinare prin care solicită respingerea apelului formulat de către pârâtul Primarul Municipiului D și judecarea cauzei în lipsa lor de la dezbateri.
La data de 5 februarie 2010, s-a depus la dosar, prin registratura instanței, din partea pârâtului apelant Primarul Municipiului D, întâmpinare prin care solicită respingerea apelului declarat de către reclamanta apelantă.
Curtea, constată încheiată faza cercetării judecătorești și lasă cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar, având în vedere și faptul că ambele părți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art. 242 alin. 2 Cod proc.civ.
CURTEA:
Prin sentința civilă nr. 724 din 11 noiembrie 2009 Tribunalului Cluj s-a admis cererea formulată de reclamanta, în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului D, și în consecință:
A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului D să emită în favoarea reclamantei dispoziția de soluționare a notificării formulată cu privire la imobilul situat în D,-, construcție și teren, înscrisă în CF 2406 D, nr. top. 144/1.
A fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantei a cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 lei.
Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut următoarele: Reclamanta a depus în temeiul Legii nr. 10/2001, notificare, solicitând restituirea în natură a terenului situat în D,-, înscris în CF 2406, nr. top 144/1, trecut în patrimoniul Statului în baza Decretului 92/1950.
Reclamanta a mai solicitat și stabilirea de măsuri reparatorii pentru construcția ce a existat pe teren, construcție în prezent demolată.
Conform întâmpinării, pârâtul nu a soluționat până la data judecării acțiunii notificarea, procedura administrativă de soluționare fiind în curs, fiind necesară completarea dosarului cu alte probe.
A mai precizat pârâtul că inițial a soluționat notificarea, însă propunerea a fost invalidată de Prefectura C, dosarul fiind trimis înapoi.
S-a depus în acest sens o dispoziție de soluționare a notificării, fără număr și fără dată, dispoziție ce nu a fost comunicată reclamantei, neintrată în circuitul civil, astfel încât, instanța a reținut că notificarea reclamantei este și în prezent nesoluționată, așa cum a recunoscut pârâtul prin întâmpinare.
Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 actualizată "n termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea destinatoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură", iar potrivit alin. 3 "decizia sau, după caz, dispoziția motivată se comunică persoanei îndreptățite în termen de cel mult 10 zile de la data adoptării."
Potrivit dispozițiilor art.26 alin 1 din Legea 10/2001, "Dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut la art. 25 alin. (1), sa acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățita.
Instanța a reținut că la dosarul format în temeiul Legii nr. 10/2001 au existat actele necesare soluționării notificării, respectiv CF 2406 D în copie, în care a figurat proprietar înainte de naționalizare antecesorul reclamantei, certificatul de naștere al reclamantei, copia buletinului de identitate, din care rezultă calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la stabilirea de măsuri reparatorii, plan de situație.
Prin urmare, instanța a apreciat că, potrivit dispozițiilor art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, redate anterior, reclamanta este îndreptățită la soluționarea notificării, având în vedere că termenul de 60 de zile prevăzut pentru soluționare a fost depășit cu un interval de timp nepermis de mare, neputându-se invoca motive rezonabile în apărarea pârâtului.
Nerezolvarea notificării formulate într-un interval de timp rezonabil, în condițiile în care la dosarul aferent notificării erau depuse acte care permiteau analizarea cererii și adoptarea unei soluții, reprezintă o conduită abuzivă a autorității administrative, generatoare de prejudicii în patrimoniul reclamantei.
Împotriva acestei sentințe au declara apel în termen legal atât reclamanta cât și pârâtul.
Reclamanta prin apelul declarat a solicitat schimbarea în parte a sentinței, în sensul obligării pârâtului la plata integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea litigiului.
În motivarea apelului reclamanta a invocat că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a disp. art. 274 alin. 1 Cod proc.civ. prin diminuarea cuantumului onorariului cu 90% de la 5000 lei, la 500 lei, în raport cu munca depusă și complexitatea cauzei.
În ce privește complexitatea cauzei, aceasta, potrivit informațiilor generate de sistemul ECRIS cu privire la complexitate, fiind o acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, are gradul 10 (maxim).
Instanța nu a ținut seama nici de valoarea cauzei - imobilul în litigiu fiind situat în centrul municipiului
Pentru un imobil de aceleași dimensiuni cu cel în litigiu, amplasat în aceeași zonă, în baza Legii nr. 112/1995, reclamantei i s-au acordat despăgubiri la plafonul maxim.
Pentru imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, cererea de acordare de despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995 a fost respinsă.
În continuarea motivelor de apel reclamanta a invocat o decizie de speță, decizia civilă nr. 2420/11.04.2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prin această decizie instanța supremă investită cu soluționarea unui recurs vizând diminuarea cheltuielilor de judecată - urmare a faptului că avocatul a reprezentat partea numai la două termene de judecată, iar apărările au vizat exclusiv chestiunea netimbrării capătului de cerere pe care instanța l-a anulat - a statuat că la reducerea onorariului de avocat instanța de apel nu a ținut seama de criteriile la care se referă art. 274 alin. 3 Cod proc.civ. respectiv valoarea pricinii și munca depusă de avocat, ci de soluția dată de instanță capătului de cerere având ca obiect despăgubiri civile.
Reținându-se că valoarea pricinii nu a fost luată în considerare de către instanța de apel, deși era unul din criteriile prev. de art. 274 alin. 3 Cod proc.civ. precum și împrejurarea că refuzul părții adverse a avut ca și consecință anularea cererii, această situație neputând fi întrevăzută la data promovării acțiunii, având în vedere că prin reducerea onorariului plătit avocatului pârâta ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecată, deși nu se află în culpă procesuală, precum și faptul că reducerea onorariului de avocat s-a făcut fără a se ține seama de criteriile prev. de art. 274 alin. 3 Cod proc.civ. și de finalitatea acestui text de lege, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul și a modificat decizia din apel, în sensul respingerii apelului declarat de reclamantă, care viza diminuarea cheltuielilor de judecată.
Referitor la munca depusă de avocat în cauză, reclamanta invocat că datorită acesteia cauza a fost soluționată la primul termen de judecată, iar acest fapt nu trebuie sancționat, ci apreciat, raportat la principiul celerității și a celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în materia termenului rezonabil de soluționare dosarelor.
Un alt motiv de apel invocat vizează faptul că întrucât în baza art. 26 alin. 1 din Legea nr. 146/1997 o cotă de 75% din sumele provenind din impozitele încasate din onorariile avocaților constituie venituri la bugetul de stat, se impune neaplicarea disp. art. 274 alin. 3 Cod proc.civ.
Prin apelul declarat de pârât, s-a solicitat schimbarea sentinței în sensul respingerii acțiunii reclamantei și exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea apelului, s-au invocat următoarele:
Pârâtul a soluționat notificarea reclamantei prin dispoziția nr. 566/2001, dosarul fiind înaintat la Prefectura C de unde a fost restituit prin adresa nr. 17141/2001/10.03.2003.
Pârâtul a analizat notificarea, dar din cauză că dosarul a fost restituit de la prefectură și nu este complet, procedura administrativă nu s-a finalizat, însă culpa nu aparține pârâtului.
În ce privește obligația instituită în sarcina pârâtului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 lei, acesta a solicitat exonerarea de la această plată, invocând disp. art. 1, 4 din OG nr. 22/2002.
În bugetul instituției aprobat în condițiile legii nu sunt incluse prevederi bugetare având destinația de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei.
Prin întâmpinarea formulată de către reclamantă, aceasta a solicitat respingerea apelului pârâtului ca nefondat ( 11-12), iar prin întâmpinarea depusă de către pârât, acesta a solicitat respingerea apelului reclamantei ( 17).
Totodată, pârâtul a anexat întâmpinării dispoziția nr. 98/2.02.2010 prin care notificările formulate de reclamantă în temeiul Legii nr.10/2001 au fost soluționate în sensul acordării de despăgubiri (18).
Analizând apelurile formulate prin prisma motivelor invocate, curtea constată că cel declarat de pârât este fondat, urmând a fi admis în parte, iar cel promovat de reclamantă este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
În ce privește apelul reclamantei care vizează exclusiv obligația instituită în sarcina pârâtului privind plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamantei, curtea reține următoarele:
Prin acțiunea formulată la 13.10.2009 reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Primarul mun. D să emită dispoziția de soluționare a notificării înregistrate sub nr. 112/17.07.2001 la Biroul executorului judecătoresc, având ca obiect imobilul situat în D,-.
Acțiunea a fost formulată prin avocat, onorariul încasat de acesta fiind de 5000 lei, potrivit chitanței depuse la dosar ( 46 dosar fond).
Litigiul a fost soluționat la primul termen de judecată.
Este adevărat că litigiul are ca obiect obligarea pârâtului să soluționeze o notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, însă simplul temei de drept al acțiunii nu atrage automat un grad de complexitate crescut.
Faptul că soluționarea litigiului nu va ridica probleme juridice complexe, termene succesive de judecată, demersuri la diverse instituții ale statului, era previzibil încă înaintea demarării procedurii judiciare.
Obiectul procesului îl constituie o obligație de a face, respectiv obligarea entității deținătoare a imobilului să emită dispoziție de soluționare a notificării.
Judecarea dosarului era condiționată de o singură cerință: aceea ca notificarea să nu fie soluționată.
Nici formularea conținutului acțiunii și nici dovedirea condiției nesoluționării notificării nu presupuneau o muncă de o complexitate marcată, care să justifice încasarea unui onorariu de 5000 lei.
Toate aceste aspecte sunt previzibile pentru un specialist în domeniul dreptului, care, având cunoștință de reglementarea cuprinsă în art. 274 alin. 3 Cod proc.civ. trebuie să aibă diligența de a încasa un onorariu rezonabil, pentru a preîntâmpina situația în care partea pe care o reprezintă să poată obține în final doar o parte a sumei achitate cu titlu de onorariu avocat.
În ce privește criteriul vizând valoarea cauzei invocat de reclamantă, acesta nu are relevanță în cauză, față de obiectul acțiunii - obligație de a face.
Acest criteriu valoric constituie un reper în situația în care, emisă fiind dispoziția sau decizia prin care s-a soluționat notificarea, titularul notificării formulează contestație împotriva acestui act.
Cu ocazia soluționării fondului acestei plângeri, când se analizează calitatea de persoană îndreptățită, modalitatea și procentul de acordare a măsurilor reparatorii, valoarea imobilului ce face obiectul notificării prezintă într-adevăr relevanță, însă așa cum s-a arătat anterior, nu este cazul în speță. Prezentul litigiu nu vizează soluționarea notificării pe fond, ci obligarea emitentului să finalizeze procedura administrativă, prin emiterea unei dispoziții.
În ce privește decizia de speță evocată pe larg în cuprinsul motivelor de apel, aceasta, pe lângă faptul că practica judiciară nu constituie izvor de drept în actualul sistem judiciar, nici nu poate fi luată în considerare prin similitudine. În acea speță obiectul litigiului îl constituia o pretenție de 400.000 Euro. Litigiul având caracter patrimonial exista posibilitatea stabilirii unui onorariu raportat la fondul cauzei deduse judecății, ceea ce în speță nu se poate, obligația de a face neputând fi cuantificată pecuniar.
Motivul grefat pe disp. art. 26 alin. 1 din Legea nr. 146/1997, nu poate fi luat în considerare ca argument de admisibilitate a apelului, întrucât dacă i s-ar da curs, consecința ar fi aceea că în baza acestui text legal dispoziția cuprinsă în art. 274 alin. 3 Cod proc.civ. ar fi golită de conținut.
Fiecare avocat ar putea să invoce art. 26 alin. 1 din Legea nr. 146/1997 și pe considerentul că din impozitul reținut pe onorariul încasat 75% se fac venituri la bugetul de stat, să solicite ca onorariul să nu fie diminuat. În acest fel ar exista posibilitatea perceperii unor onorarii nejustificat de mari, a căror restituire de la partea căzută în pretenții să fie revendicată pe considerentul că avocatul a plătit impozit pe venit, iar din impozit 75% s-a constituit venit la bugetul de stat.
Pentru aceste considerente, în baza art. 296 Cod proc.civ. apelul reclamantei va fi respins ca nefondat, curtea constatând că prima instanță a procedat la diminuarea cuantumului onorariului solicitat cu respectarea criteriilor prev. de art. 274 alin. 3 Cod proc.civ. individualizând judicios valoarea onorariului în raport cu munca depusă de avocat și complexitatea cauzei.
În ce privește apelul pârâtului, față de depunerea la data de 5.02.2010 a dispoziției nr. 98/2.02.2010 prin care notificarea reclamantei a fost soluționată, curtea constată că apelul este admisibil din perspectiva criticii vizând înlăturarea obligației pârâtului la emiterea dispoziției.
Întrucât notificarea a fost soluționată după pronunțarea hotărârii primei instanțe, acțiunea reclamantei în prezent este lipsită de obiect, în temeiul art. 296 Cod proc.civ. sentința urmând a fi schimbată în parte, în acest sens.
În ce privește însă critica vizând exonerarea pârâtului de la plata cheltuielilor de judecată, aceasta nu este fondată, întrucât acesta este în culpă procesuală raportat la momentul promovării și judecării acțiunii, întrucât a tergiversat soluționarea notificării, determinând-o pe reclamantă să promoveze prezenta acțiune, care a implicat costuri, din care o parte au fost acordate cu titlu de cheltuieli de judecată.
Invocarea disp. nr.OG 22/2002 nu prezintă relevanță, împrejurarea că în bugetul instituției nu sunt prevederi bugetare având destinația de cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, nefiindu-i imputabilă acesteia și, prin urmare, neputând fi obligată să suporte consecințele. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 4 alin. 1 din același act normativ, revine obligația ordonatorilor principali de credite bugetare de a dispune măsurile necesare pentru asigurarea în bugetele proprii a sumelor necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite apelul declarat de pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI împotriva sentinței civile nr. 724 din 11.11.2009 a Tribunalului Cluj, pronunțată în dosar nr-, pe care o schimbă în parte în sensul că respinge ca lipsită de obiect acțiunea reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul PRIMARUL MUNICIPIULUI D, având ca obiect obligarea pârâtului să emită dispoziție de soluționare a notificării nr. 18165/112/17.07.2001.
Menține dispozițiile sentinței în cea ce privește cheltuielile de judecată.
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanta împotriva aceleiași sentințe.
Decizia este definitivă și executorie.
Cu drept de recurs în 15 zile de la comunicare.
Dată și pronunțată în ședința publică din 19.02.2010.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR GREFIER
- - - - - - - -
Red. MV dact. GC
5 ex/23.02.2010
Jud.primă instanță:
Președinte:Carmen Marta VitosJudecători:Carmen Marta Vitos, Ioan Daniel Chiș
