Speta Legea 10/2001. Decizia 449/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1640/2009)
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.449
Ședința publică de la 29.09.2009.
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 2: Simona Gina Pietreanu
GREFIER - - -
* * * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanta pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, împotriva sentinței civile nr. 545 din 14.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III a Civilă, în contradictoriu cu intimatul reclamant.
are ca obiect - acțiune în revendicare, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă consilierul juridic -, în calitate de reprezentant al apelantei pârâte Primăria Municipiul B, conform delegației pe care o depune la dosar, avocatul pentru intimatul reclamant -, în baza împuternicirii avocațiale nr. 51222/21.09.2009, eliberată de Baroul București, pe care o depune la dosar.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează depunerea la dosar, prin serviciul registratură al instanței, la data 25.09.2009, a unei declarații dată de către intimatul reclamant -, prin care arată că nu mai deține nici un act necesar soluționării notificării referitoare la imobilul situat în B,-, sector 6.
Reprezentanții părților, având pe rând cuvântul, arată că nu au probe noi de solicitat și administrat sau cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Reprezentantul apelantei pârâte solicită admiterea apelului astfel cum a fost formulat și motivat, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii.
Consideră ă instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul la stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată. Așadar, în speță, instanța de judecată se putea pronunța numai în condițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, în sensul de a obliga pârâta să emită o dispoziție ca urmare a notificării cu care a fost sesizată și nu a soluționa notificarea în sensul voit de parte. Termen de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire, este un termen de recomandare și nu un termen imperativ.
Avocatul intimatului reclamant solicită respingerea apelului ca nefondat și menținerea hotărârii apelate ca temeinică și legală, fără cheltuieli de judecată.
Depune la dosar concluzii scrise.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 21.01.20009, și înregistrată sub nr-, pe rolul Tribunalului București - Secția a III-a Civilă, reclamantul - a chemat-o în judecată pe pârâta Primăria Municipiului B, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la emiterea dispoziției privind soluționarea dosarului întocmit în baza notificării din 7.11.2001, trimisă prin executorul judecătoresc, prin care reclamantul a solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru terenul în suprafață de 2040 mp, situat, în prezent, în B,-, sector 6, trecut în proprietatea statului prin Decretul nr. 241/1962, anexa 2, poziția 53, decret care nu a fost publicat în Monitorul Oficial.
Prin sentința civilă nr. 545/14.04.2009, Tribunalul București - Secția a III-a Civilă a admis acțiunea formulată de reclamantul - și a obligat pârâta Primăria Municipiului B să emită dispoziție motivată pentru terenul în suprafață de 2040 mp, situat, în prezent, în B,-, sector 6, ca urmare a notificării formulate de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, prin actul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 6390/27.05.1948, de Tribunalul Ilfov - Secția I-a, numitul a vândut părinților reclamantului o suprafață de teren de 2040 mp, în fosta comună - (actuala-, sector 6, B).
Prin Decretul nr. 241/1962, suprafața de 2016,92 mp, situată în-, aparținând părinților reclamantului a fost expropriată, aceștia fiind trecuți la poziția nr. 53, anexa 2 din decret.
Tatăl reclamantului a decedat la data de 30.06.1993, iar mama acestuia la data de 13.05.1998, rămânând, ca moștenitor al acestora, reclamantul.
La data de 06.11.2001, reclamantul a notificat pârâta prin intermediul executorului judecătoresc, formându-se dosarul nr. 18794 la Primăria Municipiului
Întrucât, nici până în prezent, reclamantului nu i s-a soluționat notificarea comunicată pârâtei de mai bine de 7 ani, tribunalul a apreciat că cererea acestuia de obligare a pârâtei la soluționarea notificării, înregistrate la Primăria Municipiului B, sub nr. 18794, este întemeiată, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001, modificată, a admis acțiunea și a obligat pârâta să emită dispoziție motivată pentru terenul în suprafață de 2040 mp, situat, în prezent, în B,-, sector 6.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel intimata Primăria Municipiului B prin Primar General, solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, iar, pe fond, respingerea cererii, ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelanta a arătat că cererea de chemare în judecată este inadmisibilă sub două aspecte, legiuitorul stabilind în mod expres, prin dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, că unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură sau prin măsuri reparatorii, astfel încât instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării, cât timp procedura administrativă nu a fost finalizată; iar, în ceea ce privește termenul de 60 de zile, pentru a răspunde notificării, reglementat de art.25 alin.1 din Legea nr.10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, apelanta a susținut că acesta este un termen de recomandare, norma legală menționată având caracter dispozitiv, iar nu imperativ.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 282 - 298 Cod procedură civilă, cererea de apel fiind scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar.
Intimatul - nu a formulat întâmpinare, conform art. 289 alin. 2 Cod procedură civilă, depunând, la dosar, note scrise, prin care a solicitat respingerea apelului, ca nefondat, considerând că, deși au trecut 8 ani, apelanta nu a înțeles să soluționeze notificarea, căreia îi fuseseră anexate toate actele necesare, având ca obiect imobilul din-, sector 6, B, acesta anexând și o declarație pe propria răspundere, prin care a învederat instanței că numai deține niciun act referitor la acest imobil.
Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate, care formează limitele devoluțiunii în cauză, conform art. 295 alin. 1 Cod proc. civ. și analizând actele și lucrările dosarului, Curtea reține următoarele:
Conform art. 25 alin.1 din Legea nr. 10/2001, republicată, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării, sau, după caz, de la depunerea actelor doveditoare, în înțelesul art. 23 din lege, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.
În explicitarea dispozițiilor legale enunțate, Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin nr.HG 250/2007, prevăd, la pct. 25.1, că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare de a se pronunța asupra cererii de restituire are două date de referință, respectiv, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Potrivit acelorași norme, prima dată de referință - data depunerii notificării - este aplicabilă în cazul în care persoana îndreptățită a depus toate actele doveditoare pe care le posedă și a făcut precizarea că nu mai deține alte probe - pct.25.1 alin.3.
În aplicarea celei de-a doua date de referință - data depunerii actelor doveditoare - pct.25.1 alin.4 din Norme precizează că termenul, pentru îndeplinirea obligației unității deținătoare, de a se pronunța asupra notificării de restituire, se poate proroga, cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptățite, dacă unitatea deținătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse, comunică persoanei îndreptățite, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentația depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire; pentru a avea beneficiul acestei prorogări este, însă, necesar ca unitatea deținătoare să comunice, în scris, persoanei îndreptățite faptul că fundamentarea și emiterea deciziei de restituire sunt condiționate de depunerea probelor solicitate, depunerea actelor sau comunicarea că persoana îndreptățită nu posedă actele solicitate având semnificația prorogării termenului de 60 de zile pentru soluționarea notificării, ceea ce înseamnă că acest termen se va calcula, după caz, de la depunerea actelor solicitate, sau de la data comunicării răspunsului de către persoana îndreptățită.
Din dispozițiile normative enunțate anterior, rezultă, în mod cert, că termenul de 60 de zile, în care unitatea deținătoare trebuie să răspundă notificării, curge de la data depunerii acestei notificări, cu excepția cazului în care notificarea nu a fost însoțită de actele doveditoare sau de cazul în care actele doveditoare depuse sunt apreciate de unitatea deținătoare ca insuficiente în fundamentarea și emiterea dispoziției de restituire, în aceste din urmă situații, operând o prorogare a termenului de 60 zile, care va începe să curgă de la data depunerii actelor doveditoare, respectiv, de la data completării actelor doveditoare sau de la data comunicării de către persoana îndreptățită că nu posedă actele solicitate în completarea celor depuse odată cu notificarea, cu condiția, însă, ca solicitarea completării dosarului de restituire să se fi făcut, în scris, de către unitatea deținătoare în termen de 60 de zile de la primirea notificării.
În speță, este cert dovedit faptul că intimatul - reclamant a depus, odată cu notificarea de restituire, actele doveditoare de care a înțeles să se prevaleze în soluționarea acesteia.
Din actele dosarului nu rezultă, însă, că unitatea notificată ar fi comunicat titularului notificării, în termen de 60 de zile de la primirea notificării, necesitatea completării actelor doveditoare, așa cum prevăd dispozițiile pct. 25.1 alin.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr.10/2001, situație în care, potrivit acelorași dispoziții, prorogarea termenului legal de îndeplinire a obligației de soluționare a notificării nu poate opera, cu consecința că acest termen trebuia calculat, în speță, de la data depunerii notificării, el fiind expirat la data declanșării prezentului litigiu -21.01.2009.
De aceea, în mod corect, instanța de fond a concluzionat că termenul prevăzut de art. 25 din Legea nr.10/2001 republicată nu a fost respectat de intimată. Nu se poate, deci, imputa tribunalului că ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 25 din Legea nr.10/2001, republicată, în ceea ce privește modul de calcul al termenului de soluționare a notificării de către unitatea deținătoare.
Sub aspectul celui de-al doilea argument pe care se întemeiază primul motiv de apel, prin care se invocă, în esență, faptul că apelantul - reclamant - ar fi trebuit să aștepte finalizarea procedurii administrative declanșate în baza Legii nr. 10/2001 privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul în litigiu, în cadrul căreia se depun toate actele doveditoare, pentru că instanța nu s-ar putea substitui unității deținătoare, Curtea îl apreciază ca nefondat atât din perspectiva deciziei nr. XX/2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii, cât și din perspectiva art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul de acces la o instanță independentă și imparțială, cu deplină jurisdicție și a jurisprudenței dezvoltată de instanța de contencios european de la Strasbourg în cauzele împotriva României.
Astfel, în ceea ce privește atributul instanței de a dispune obligarea unității deținătoare de a emite dispoziție de soluționare a notificării, atunci când constată dovedită calitatea de persoană îndreptățită și existența dreptului de proprietate, Curtea reține că această competență a fost stabilită prin Decizia nr. XX/19.03.2007, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, conform căreia, în cazul în care unitatea deținătoare sau unitatea învestită cu soluționarea notificării nu respectă obligația instituită prin art. 25 și 26 din Legea nr. 10/2001, de a se pronunța asupra cererii, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau de la depunerea actelor doveditoare, caz aplicabil în speța dedusă judecății, instanța este ținută să evoce fondul și să constate, pe baza materialului probator administrat, dacă este sau nu întemeiată cererea, această decizie fiind în acord cu dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Din unghiul art. 6 al Convenției, care reglementează dreptul oricărei persoane la un proces echitabil, cu componenta sa materială esențială, a dreptului de acces la o instanță, la un tribunal independent și imparțial, Curtea reține că, deși procedura administrativă prealabilă reprezintă o limitare legală admisă a dreptului de acces la un tribunal, aceasta nu trebuie să determine lăsarea fără conținut, fără substanță a acestui drept.
In acest sens, în ipoteza existenței unei proceduri administrative prealabile, dreptul de acces la un tribunal, în sensul articolului 6 din Convenție, presupune ca orice hotărâre a unui organism administrativ, cu atribuții jurisdicționale, să poată fi supusă examinării complete, în fapt și în drept, de către o instanță, care să îndeplinească cerințele de independență și imparțialitate impuse de acest articol (cauzeleGlod contra României, hotărârea din 16 septembrie 2003 șiCrișan contra României, hotărârea din 27 mai 2003, Ortenberg contra Austriei, hotărârea din 25 noiembrie 1994), dar, în cauzele recente împotriva României, această posibilitate nu mai este suficientă pentru a preveni afectarea dreptului de acces la un tribunal, ci trebuie să se verifice, în mod necesar, dacă însăși această procedură administrativă prealabilă este una eficientă (cauzaFaimblat contra României, hotărârea din 13 ianuarie 2009).
Din această perspectivă, reținând și considerentele Deciziei civile nr. IX/20 martie 2006 Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în cadrul unui recurs în interesul legii, care sunt, astfel cum s-a analizat, în acord cu jurisprudența instanței de contencios european, conform cărora "-în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nici o precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de art. 25 alin.1, în termenul de 60 zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv tribunalului, pe motiv că plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibilă", Curtea apreciază că, în sens contrar, s-ar nerespecta caracterul reparatoriu al Legii 10/2001, deci, rațiunea legii și persoanele îndreptățite ar fi împiedicate să-și redobândească imobilele, în natura sau prin echivalent.
Apelanta a contestat, în cuprinsul celui de-al doilea motiv de apel, și natura termenului de 60 zile, susținând că este un simplu termen de recomandare, instituit de o normă dispozitivă, așa încât depășirea lui nu putea atrage obligarea unității deținătoare la emiterea deciziei de restituire.
Teza susținută de apelantă nu poate fi primită, întrucât caracterul imperativ al termenului de soluționare a notificării rezultă, în mod neîndoielnic, din chiar modul de redactare a normei care îl reglementează; "în termen de 60 de zile - unitatea deținătoareeste obligatăsă se pronunțe -".
Mai mult, prin acceptarea unei asemenea teze, s-ar nesocoti intenția legiuitorului, dedusă din întreaga economie a Legii nr. 10/2001 republicată, aceea de soluționare cu celeritate a cererilor de restituire, ce intră sub incidența acestei legi, ceea ce a impus și stabilirea unui termen imperativ scurt de rezolvare a procedurii prealabile administrative de restituire.
A admite că termenul de soluționare a notificării este un termen de recomandare ar însemna, în plus, a se lăsa exclusiv la latitudinea unității deținătoare durata soluționării cererilor de restituire, putându-se astfel ajunge ca, prin atitudinea culpabilă a unității deținătoare, determinată fie de neglijență, fie de rea-credință, să fie grav afectate interesele persoanelor îndreptățite la restituire, lipsindu-le, în fapt, de posibilitatea de a-și apăra drepturile recunoscute de lege.
Pentru considerentele expuse, Curtea, constatând că sentința civilă nr. 545/14.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civil, este temeinică și legală, în temeiul art. 296 Cod procedură civilă, va respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - pârâtă Primăria Municipiului B, reprezentată prin Primarul General, împotriva acestei sentințe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B, prin PRIMARUL GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5, împotriva sentinței civile nr. 545/14.04.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-reclamant, cu domiciliul ales la Cabinet Avocat, în B,-,.6,.A,.5,.19, sector 3.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29.09.2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
- -
GREFIER,
Red.
Tehnodact. /4 ex./23.10.2009
- Secția a III-a Civ. -
Președinte:Bianca Elena ȚăndărescuJudecători:Bianca Elena Țăndărescu, Simona Gina Pietreanu
