Speta Legea 10/2001. Decizia 501/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr-
(1272/2006)
ROMANIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.501
Ședința publică de la 17 martie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Mirela Vișan
JUDECĂTOR 2: Bianca Elena Țăndărescu
JUDECĂTOR 3: Simona
GREFIER -
* * * * * * * * * *
Pe rol se află soluționarea recursului formulat de recurenții - pârâți și, împotriva deciziei civile nr.343 A din 16.02.2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și intimații chemați în garanție SC SA, MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL ECONOMIEI ȘI FINANȚELOR.
are ca obiect - revendicare Legea nr.10/2001.
Dezbaterile în fond și susținerile orale ale părților au avut loc în ședința publică de la data de 3 martie 2009, fiind consemnate în încheierea de ședință de la această dată, care face parte din prezenta, când Curtea, pentru a da posibilitate părților să depună note scrise, a amânat pronunțarea cauzei la data de 10 martie 2009 și, apoi, la 17 martie 2009, când a decis următoarele:
CURTEA
Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 27.05.2004, reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâții, MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL și SC SA, ca, prin comparare de titluri, să fie obligați aceștia să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1, situat în B,- (str. - nr.30), sector 2, deținut de pârâții și.
În motivarea cererii, s-a arătat că imobilul revendicat, aparținând autoarei, a fost preluat de către stat în temeiul Decretului nr.92/1950, deci fără titlul valabil. Titlul de proprietate al autorilor reclamantei este preferabil contractului de vânzare-cumpărare al pârâților persoane fizice, imobilul trecând în proprietatea statului în mod abuziv.
În drept, au fost invocate dispozițiile art.480 Cod civil.
Pârâții și au formulat cerere reconvențională, prin care au solicitat obligarea reclamantei la plata echivalentului bănesc al îmbunătățirilor efectuate în apartament, în măsura în care se va admite revendicarea prin comparare de titluri, la care au renunțat ulterior. Aceeași pârâți au formulat și cerere de chemare în garanție în contradictoriu cu chemații în garanție PRIMĂRIA MUNICIPIULUI B prin PRIMARUL GENERAL, CONSILIUL GENERAL al MUNICIPIULUI B, SC SA, STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR, solicitând fie obligarea lor la predarea unui apartament de aceeași valoare, într-o zonă echivalentă, precum și la daune morale, fie la plata echivalentul bănesc, constând în valoarea de circulație a apartamentului (cu îmbunătățirile efectuate).
Prin sentința civilă nr.3128/14.04.2005, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, în dosarul nr.6640/2004, s-a admis excepția prematurității cererii de chemare în garanție privind plata contravalorii apartamentului, s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei SC SA pe cererea principală și pe cererea de chemare în garanție, s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, s-a respins cererea principală formulată de reclamanta, precum și cererea de chemare în garanție pe celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate.
Prima instanță a reținut că, potrivit Dispoziției Primarului General al Municipiului B nr.1162/16.07.2003, s-a restituit reclamantei imobilul situat în B,-, sector 2, mai puțin apartamentele vândute în temeiul Legii nr.112/1995, unul dintre ele achiziționat fiind de către chiriașii și. Aceștia sunt cumpărători de bună-credință ai imobilului, astfel că se impune a fi respinsă acțiunea în revendicare și, în consecință, cererea de chemare în garanție.
Excepția prematurității cererii de chemare în garanție privind plata contravalorii apartamentului a fost admisă, întrucât, conform art.51 din Legea nr.10/2001, nu există o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă prin care să se fi desființat contractul de vânzare-cumpărare al pârâților și, prin urmare, aceștia nu au încă dreptul de a cere restituirea prețului.
SC "" SA nu are calitate procesuală pasivă, nefiind proprietarul imobilului în litigiu. Această instituție nu a reținut prețul apartamentului, ci a predat suma încasată la stat, pentru constituirea fondului extrabugetar.
Sumele privind prețul apartamentului trebuie să fie restituite de Ministerul Finanțelor Publice, în cazul în care actul de vânzare-cumpărare nu este valabil încheiat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta, fiind înregistrat pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă sub nr.2248/2005. Ca urmare a modificărilor legislative intervenite în materie de competență prin Legea nr.219/2005, cererea a fost scoasă de pe rolul Curții de APEL BUCUREȘTI și înaintată spre soluționare Tribunalului București, unde a fost înregistrată la Secția a IV-a Civilă, la data de 15.08.2005, sub nr.3855/2005.
În ședința publică din 12.01.2006, reclamantă a depus la dosar motivele, criticând hotărârea de fond pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea în fapt, se arată că prin acțiune s-a solicitat revendicarea imobilului prin comparare de titluri, întrucât a fost preluat de către stat, în temeiul Decretului nr.92/1950, fără titlu valabil. Instanța de fond, în mod superficial, a stabilit că intimații-pârâți au cumpărat imobilul cu bună-credință, însă, în cauză, nu se pune problema bunei sau relei credințe a acestora, ci aceea a nevalabilității titlului statului. În lipsa unui titlu valabil al statului asupra imobilului în cauză, se impune admiterea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri.
Intimații - pârâți și au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea căii de atac formulate și menținerea hotărârii pronunțată de instanța de fond.
În motivarea în fapt a întâmpinării, au arătat că apartamentul a fost cumpărat în anul 1997, fiind deținut anterior în temeiul unui contract de închiriere; contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor legii în vigoare. Imobilul a fost dobândit cu bună-credință, întrucât nu au fost notificați de vreun demers al reclamantei privind revendicarea lui, primele pretenții asupra bunului fiind formulate pe cale administrativă, în temeiul Legii nr.10/2001. Nu se poate reține că apartamentul a fost preluat abuziv de către stat, ci, din contră, că statul a preluat cu titlu valabil acest bun.
În ceea ce privește cererea privind compararea titlurilor de proprietate, se arată că, în raport de dispozițiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, față de buna-credință a subdobânditorilor, dreptul reclamantei s-a stins.
În ședința publică din 09.02.2006, tribunalul a calificat calea de atac exercitată împotriva sentinței de fond ca fiind apel, pentru considerentele ce se găsesc evidențiate în cuprinsul încheierii de ședință de la acea dată.
Prin decizia civilă nr.343 A/16.02.2006, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă, în contradictoriu cu intimații - pârâți și, intimații - chemați în garanție SC SA, MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL, CONSILIUL GENERAL al MUNICIPIULUI B, STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis cererea principală, a obligat pârâții și să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei apartamentul nr.1 situat în B,-, (str. - nr.30), sector 2, compus din 2 camere, culoar, baie, bucătărie, pivniță și cota parte indiviză din părțile de folosință comună și suprafața de teren de sub construcție de 21,25 mp, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice pe cererea de chemare în garanție formulată de pârâți și, în consecință, respins cererea de chemare în garanție formulată față de acest chemat în garanție, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții și, în contradictoriu cu chematul în garanție MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL, a respins, ca neîntemeiată, excepția prematurității, a respins, ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată de chematul în garanție MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL față de chematul în garanție STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, a menținut dispozițiile sentinței de fond privind respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție MUNICIPIUL B prin PRIMARUL GENERAL pe cererea de chemare în garanție formulată de pârâții și, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a SC SA pe cererea principală și pe cererea de chemare în garanție, fără cheltuieli de judecată.A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea intimaților-pârâți și privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Pentru a pronunța această decizie, tribunalul a reținut că reclamanta a învestit instanța de fond cu o cerere ce are ca obiect revendicare imobil, întemeiată pe dispozițiile art.480 Cod civil, prin comparare de titluri și obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentul nr.1, situat în B, B-dul. - nr.19, sector 2.
S-a constatat de către tribunal că la instanța de fond pârâții și au renunțat la judecata cererii reconvenționale, prin care solicita obligarea reclamantei la plata îmbunătățirilor aduse apartamentului.
Așadar, apelul a fost analizat în raport de cadrul procesual fixat de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată și de către pârâți prin cererea de chemare în garanție.
Pârâții și au dobândit apartamentul revendicat de reclamantă prin contractul de vânzare-cumpărare nr.3079/18.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 cu vânzătoarea Primăria Municipiului B, prin mandatar SC SA.
O primă problemă care se pune în speță este aceea a analizei valabilității titlului cu care statul a preluat imobilul în discuție de la autorul reclamantei, instanța fiind abilitată să examineze această problemă în temeiul art.6 alin.3 din Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia. Această analiză a valabilității titlului statului se impune a fi făcută în raport de obiectul acțiunii cu care instanța de fond a fost învestită spre soluționare, respectiv revendicare prin comparare de titluri.
Imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr.92/1950 de la autoarea reclamantei. În raport de dispozițiile Constituției din anul 1948, sub imperiul căreia a fost adoptat Decretul nr.92/1950 și care, în art.11, prevedea că mijloacele de producție, băncile și societățile de asigurare, proprietate particulară, pot deveni proprietate de stat, bunuri ale întregului popor, doar pct.3 din art.1 al Decretului nr.92/1950 (referitor la naționalizarea hotelurilor, ca mijloace de producție), apare ca fiind constituțional. În celelalte ipoteze, respectiv punctele 1, 2, 4 și 5 ale art. I din decret, întrucât imobilul în discuție avea calitatea de locuință, iar locuințele, chiar închiriate, nu sunt mijloace de producție, naționalizarea acestora a fost făcută cu încălcarea legii fundamentale atunci în vigoare, astfel că imobilul a fost preluat fără titlu valabil.
Mai mult decât atât, concluzia nevalabilității titlului statului cu privire la imobilul în litigiu se impune chiar și în cazul în care s-ar aborda problema Decretului nr.92/1950 plecând de la premisa că acesta și-a produs efectele în mod corect, fiind concordant cu ordinea constituțională instaurată în anul 1948 și că imobilele preluate în temeiul său, cu privire la care titlul statului nu este valabil, sunt numai acelea în cazul în care prevederile decretului de față au fost încălcate.
În lumina unei asemenea concepții, ar trebui așadar analizată de la caz la caz preluarea fiecărui imobil în temeiul Decretului nr.92/1950 și ar trebui deci să se plece de la faptul că naționalizarea prevăzută de art. I pct.1 și pct.2 din decret era una " in personam" (adică în considerarea identității și a statutului socioprofesional al proprietarului) și nu "in rem".
Potrivit procesului-verbal de înscriere în cartea funciară, nr.16785/1940, imobilul a fost dobândit prin achitarea din surse proprii.
Dreptul de proprietate dobândit de către pârâții persoane fizice, prin contractul de vânzare - cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, privește un bun imobil pentru care s-a reținut lipsa de titlu valabil a statului asupra acestuia.
Prezenta acțiune în revendicare a fost soluționată de către tribunal prin compararea titlurilor de proprietate, conform art.480 Cod civil, acțiunea în revendicare neputând fi paralizată de buna-credință a subdobânditorilor.
Prin constatarea faptului că imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil, rezultă că statul a "înstrăinat" un lucru ce aparținea autoarei reclamantei în proprietate și de la care imobilul a fost preluat fără titlu valabil, așadar un lucru al altuia.
În speță, atât reclamanta, cât și pârâții au titluri, iar titlurile provin de la autori diferiți, astfel că în cazul comparării titlurilor de proprietate urmează a se da eficiență titlului ce provine de la autorul al cărui drept este preferabil. În cazul pe care se analizează, titlul subdobânditorilor de bună-credință provine de un vânzător, ce la rândul său dobândise imobilul de la stat. Dreptul acestuia din urmă nu poate fi preferabil în raport cu dreptul adevăratului proprietar, pentru că trecerea bunului imobil în posesia statului a fost abuzivă, fără titlu valabil, acesta dobândind de la un "non dominus".
Rezultă că, în urma comparării titlului proprietarului deposedat abuziv și al subdobânditorului de bună-credință, acțiunea moștenitoarei primului a fost admisă, pârâtul dobândind imobilul de la stat, care nu a avut în patrimoniul său cu titlu valabil acest bun imobil.
B-credință a pârâților la dobândirea bunului imobil nu paralizează acțiunea în revendicare, iar aceasta poate înclina balanța în favoarea unei anumite părți numai în situația în care niciuna dintre ele nu are titlu de proprietate. Numai în acest caz va fi preferată partea care probează posesia cea mai caracterizată, prin anumite trăsături printre care și buna-credință. Însă, a admite că principiul ocrotirii bunei-credințe călăuzește materia drepturilor reale nu înseamnă a accepta ca regulă că orice subdobânditor de bună-credință de la un neproprietar devine prin, simpla sa bună-credință, proprietar legitim. Dimpotrivă, legiuitorul a prevăzut care sunt condițiile în care buna - credință duce la dobândirea dreptului de proprietate (art.1895 și următoarele Cod civil, în cazul bunurilor imobile).
Împrejurarea că reclamanta nu a formulat o acțiune în constatarea nulitate absolută a contractului de vânzare-cumpărare, exhibat de pârâții și că s-a împlinit termenul prevăzut de art.46 alin.5 din Legea nr.10/2001 pentru atacarea titlului subdobânditorului are semnificația consolidării titlului acestuia, opus celui care se pretinde proprietar în acțiunea în revendicare, prin urmare titlul subdobânditorului s-a consolidat, iar, în cazul comparării de titluri, instanța va avea în vedere două titluri valide și va da câștig de cauză celui al cărui titlu este mai preferabil (după cum s-a arătat anterior s-a apreciat că titlul reclamantei este preferabil celui exhibat de pârâți).
Împrejurarea că la data înstrăinării dreptului de proprietate, în temeiul Legii nr.112/1995, nu era formulată o acțiune în revendicare a imobilului în cauză sau vreo cerere depusă la Comisia de aplicare a Legii nr.112/1995, determină a reține că pârâții-cumpărători sunt de bună-credință, însă, buna-credință nu paralizează acțiunea în revendicare de față.
Pentru paralizarea acțiunii în revendicare nu s-a putut reține în favoarea subdobânditorilor cu titlu particular principiul securității circuitului civil și stabilității raporturilor juridice, întrucât aceste principii nu pot legitima lipsirea ilegală a adevăratului proprietar de dreptul său asupra imobilului, fie chiar și pentru a asigura ocrotirea terțului subdobânditor de bună-credință.
Trecerea imobilului în proprietatea statului în condițiile Decretului nr.92/1950 s-a reținut a fi făcută fără titlu valabil și, nefiind subsumată cerințelor unor exproprieri, în sensul art.481 Cod civil, nu reprezintă un mod valabil de dobândire a proprietății, neputând constitui un titlu al statului (în sensul art.645 Cod civil), motiv pentru care a fost admisă acțiunea în revendicare.
S-a avut în vedere faptul că titlul de proprietate al reclamantei asupra imobilului produce în continuare efecte, fapt consacrat chiar de legiuitor prin dispozițiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, care recunoaște persoanelor deposedate fără titlu legal dreptul de proprietate asupra imobilelor respective, pe toată durata scursă de la momentul preluării nelegale până în prezent. În consecință, instanța a reținut că dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat subzistă și în prezent în patrimoniul reclamantei, pârâții neputând opune titlul lor de proprietate pentru că titlul subdobinditorilor provine de la un neproprietar.
Dispozițiile art.18 lit.c din Legea nr.10/2001, invocate de către intimații și prin întimpinarea depusă la instanța de apel, nu determină respingerea acțiunii în revendicare, pentru că acesta a fost admisă în urma comparării titlurilor de proprietate, iar dispozițiile legale invocate de pârâți nu paralizează acțiunea în revendicare prin comparare de titluri, atunci când se reține că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil.
Calitate procesuală pasivă pe cererea reclamantei privind revendicarea imobilului s-a reținut doar în favoarea pârâților și, având în vedere că aceștia sunt posesorii imobilului vândut de către Primăria Municipiului B prin SC SA, iar, prin înstrăinarea apartamentului, dreptul de proprietate s-a transmis din patrimoniul vânzătoarei în patrimoniul subdobânditorilor cu titlu particular.
Prin cererea de chemare în garanție formulată de către pârâții și s-a solicitat, în contradictoriu cu chemații în garanție Primăria Municipiului B prin Primarul General, și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, în situația în care ar fi evinși la o comparare de titluri, ca aceștia să fie obligați să dea un alt apartament într-o zonă echivalentă, precum și daune morale, fie să fie despăgubiți pârâții, prin echivalent bănesc actualizat, respectiv la valoarea de circulație pe piață a apartamentului, cu îmbunătățirile efectuate.
După cum se constată, prin cererea de chemare în garanție nu s-a solicitat obligarea vânzătoarei la plata prețului actualizat cu indicele de inflație achitat ca urmare a încheierii contractului de vânzare-cumpărare, astfel că judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății, după cum prevăd dispozițiile art.129 alin.6 Cod procedură civilă.
În situația în care contractele de vânzare-cumpărare încheiate de către stat cu chiriașii cumpărători, în temeiul Legii nr.112/1995, au fost anulate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, legiuitorul, prin dispozițiile art.51 din Legea nr.10/2001, de strictă interpretare și aplicare, a prevăzut posibilitatea subdobânditorilor să solicite obligarea statului, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, la plata prețului imobilului cumpărat, actualizat cu indicele anual de inflație din anul plății.
Dacă contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr.112/1995 nu au fost anulate sau dacă instanțele de judecată nu au fost investite cu astfel de cereri privind anularea lor, însă cumpărătorii sunt evinși prin admiterea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri și se reține preferabilitatea titlului de proprietate al adevăratului proprietar, când imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, subdobânditorii pot solicita, în temeiul obligației de garanție pentru evicțiune ce-și găsește reglementarea în dispozițiile art.1437 Cod civil, obligarea vânzătorului imobilului de a-l garanta pentru evicțiune.
În concluzie, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată pe cererea de chemare în garanție a fost apreciată ca întemeiată, fiind admisă de către tribunal.
Pe cererea de chemare în garanție, calitate procesuală pasivă are doar chematul în garanție Municipiul B prin Primarul General, analizată doar în contradictoriu cu acesta, astfel că instanța de apel a menținut dispozițiile sentinței de fond sub acest aspect.
Atâta vreme cât apartamentul a fost dobândit de subdobânditori la preț social, solicitarea acestora, privind obligarea chematului în garanție Municipiul B prin Primarul General la acordarea unui alt apartament de aceeași valoare sau obligarea la valoarea de circulație a bunului, a fost apreciată ca neîntemeiată.
Pârâții nu au dovedit prejudiciul moral pretins de la chematul în garanție, în condițiile art.998 - 999 Cod civil, pentru a fi obligat chematul în garanție Municipiul B prin Primarul General la plata daunelor morale.
Având în vedere că s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu de Municipiul B prin Primar General, cererea acestui de chemare în garanție, în contradictoriu cu chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a rămas fără obiect.
Excepția prematuritatii cererii de chemare în garanție privind plata contravalorii apartamentului, invocată de către chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, este neîntemeiată, întrucât, în raport de temeiul de drept invocat de către pârâți, s-a solicitat obligarea la pretențiile arătate în cerere, în temeiul răspunderii pentru evicțiune, acțiune necondiționată de promovarea vreunei cereri privind constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995.
Față de împrejurarea că apelul a fost găsit întemeiat de către tribunal, cererea intimaților-pârâți și privind obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul dispozițiilor art.274 alin.1 Cod procedură civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată.
În termen legal au declarat recurs pârâții și, motivat la data de 30.05.2006.
În motivarea recursului, recurenții, invocând dispozițiile art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă, au arătat că decizia recurată este netemeinică și nelegală.
O primă critică a vizat greșita pronunțare a instanței de judecată asupra unei cereri de revendicare a imobilului din B,-,.1, sector 2, prin comparare de titluri, fără a se analiza în prealabil dacă reclamanta mai deține vreun titlu asupra imobilului în cauză, existând indicii în sensul vânzării de către aceasta a drepturilor litigioase. Astfel, s-a invocat excepția lipsei calității procesuale active, precum și excepția lipsei de interes a intimatei - reclamante, întrucât aceasta, în calitate de cedent, a înstrăinat, pentru suma de 100.000.000 lei, cesionarei, drepturile litigioase asupra imobilului în litigiu (contract de cesiune de drepturi litigioase încheiat sub semnătură privată la data de 06.07.2001).
Recurenții au precizat că în cadrul unui alt dosar, având același obiect, a fost depusă o cerere de intervenție în interes propriu de către, în calitate de cumpărător de drepturi litigioase, transfer realizat cu la 07.11.2005.
După o scurtă expunere a situației de fapt și de drept în legătură cu titlul de proprietate asupra imobilului din B,-,.1, sector 2, cu referire strictă la vânzarea drepturilor litigioase și la dispozițiile emise de Primăria Municipiului B pentru restituirea acestui imobil, prin intermediul Primarului General, recurenții concluzionează în sensul că instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, în sensul că a analizat doar teoretic, prin comparare, titlurile de proprietate ce provin de la autori diferiți, dând prioritate titlului mai vechi.
Cea de-a doua critică formulată de recurenți, întemeiată pe dispozițiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, se referă la lipsa de temei legal a hotărârii recurate.
Recurenții au susținut că sunt proprietarii apartamentului nr.1 în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.3079/18.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 cu Primăria Municipiului B prin mandatar, imobil achiziționat cu respectarea dispozițiilor legale și cu bună-credință.
În mod total eronat, instanța de apel a considerat că imobilul a trecut în proprietatea statului fără titlu, statul fiind așadar un detentor precar, un "non dominus", fără a observa că fosta proprietară figura în anexa Decretului nr.92/1950 cu 8 apartamente, pe care le închiria, fiind exploatatoare în sensul actului normativ menționat. Așadar, fostul proprietar al imobilului nu făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare, conform art. II din decretul sus arătat.
Pentru a se putea face o comparare de titluri trebuia să existe două titluri valabile, or, în cauză, acest fapt nu a fost dovedit (titlul autoarei a fost desființat prin efectul naționalizării, iar moștenitoarea a înstrăinat drepturile litigioase asupra imobilului în litigiu).
O ultimă critică înfățișată de recurenți a vizat respingerea nejustificată a cererii de chemare în garanție, întemeiată pe dispozițiile art.1437 Cod civil, cu toate că vânzătorul trebuia să răspundă pentru evicțiune, respectiv să predea recurenților un alt apartament or să-i despăgubească pe aceștia prin plata echivalentului bănesc (prețul) actualizat. Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Primăria Municipiului B prin Primarul General și au calitate procesuală pasivă, prejudiciul moral și material pretins de chemații în garanție, în condițiile art.998, 999 Cod civil, fiind dovedit tocmai prin admiterea apelului.
Recurenții au solicitat plata cheltuielilor de judecată în recurs.
Prin întâmpinare, intimata - reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, învederând următoarele:
Recurenții nu au făcut nicio dovadă în fața instanței de apel în sensul că titularul dreptului de proprietate a vândut drepturile litigioase. Actul la care fac referire pârâții nu poate produce niciun efect față de terți, el fiind dublat de un alt înscris încheiat între reclamantă și. Cât timp terțe persoane nu au formulat o cerere de intervenție în interes propriu, înțelegând să prezinte un înscris din care să rezulte transferul calității procesuale active, reclamanta își păstrează calitatea avută la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Obiectul acțiunii l-a reprezentat revendicarea apartamentului pârâților, operațiune ce trebuia realizată prin comparare de titluri, astfel că nu se poate invoca lipsa de temei legal a analizei titlului statului asupra imobilului revendicat.
Cât privește modul de soluționare a cererii de chemare în garanție, intimata a susținut că această critică este nefondată, Legea nr.10/2001 reglementând modul de restituire a sumelor achitate pentru apartamentele cumpărate în baza Legii nr.112/1995.
La data de 26.07.2006, recurenții și au formulat o cerere de suspendare a cauzei până la soluționarea dosarului nr-, având ca obiect contestație pe Legea nr.10/2001, motivată de împrejurarea că în acea pricină le-a fost admisă cererea de intervenție.
În raport de dispozițiile art.244 alin.1 pct.1 Cod procedură civilă, Curtea a suspendat judecarea recursului până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei înregistrate sub nr-.
Dosarul a fost repus pe rol la data de 04.12.2007, termen la care s-a invocat și excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.304 pct.8 și 9 Cod procedură civilă, art.1899 Cod civil, art.46 din Legea nr.10/2001, art.480 - 481 Cod civil.
Având în vedere dispozițiile art.29 alin.4 din Legea nr.47/1992, republicată, Curtea a suspendat soluționarea recursului și a înaintat dosarul Curții Constituționale în vederea pronunțării asupra excepției de neconstituționalitate cu care a fost sesizată.
Prin decizia nr.1287/02.12.2008, instanța de control constituțional a respins, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale arătate anterior.
În recurs, conform art.305 Cod procedură civilă, a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri.
Din oficiu, la termenul de judecată din 03.03.2009, Curtea a pus în discuția părților excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare formulată de reclamanta, față de împrejurarea că această cerere a fost formulată de către un singur moștenitor.
Examinând cu prioritate această problemă, a admisibilității acțiunii în revendicare promovată de un singur moștenitor, Curtea constată, în raport de înscrisurile aflate la dosar, că excepția este neîntemeiată pentru următoarele considerente:
Reclamanta a formulat cerere de chemare în judecată a pârâților și la data de 27.05.2004, invocând că este singura moștenitoare a defunctei, adevăratul proprietar al imobilului din B,- (str.-, nr.30) sector 2.
Anterior, în baza Legii nr.112/1995, s-au formulat notificările nr.341/2002 și 373/2002 de către, reclamanta din prezenta cauză, și,.
Prin Dispoziția nr.1162/16.07.2003, emisă de Primarul General al Municipiului B, s-a dispus restituirea, în natură, în proprietateanei, a imobilului din B,-, sector 2, compus din construcție și teren în suprafață de 157,53 mp. din totalul suprafeței de 273 mp. teren construit și neconstruit, C, mai puțin apartamentele vândute în baza Legii nr.112/1995, între care și cel al pârâților și. Totodată, la acest moment, a fost respinsă, prin aceeași dispoziție, notificarea formulată de, și, apreciindu-se că nu sunt persoane îndreptățite la restituire.
Abia ulterior, după introducerea prezentei cereri de chemare în judecată, prin sentința civilă nr.1462/19 decembrie 2005 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă (dosar nr.2214/2005), dispoziția emisă de primar a fost declarată nulă în parte, cât privește calitatea de persoane îndreptățite la restituire și a contestatorilor, și (succesoare a defunctei ).
Așadar, la momentul formulării acțiunii în revendicare, calitatea de proprietar asupra imobilului în litigiu era justificată doar de reclamanta, astfel încât eventualii succesori ai defunctei nu puteau avea calitate procesuală activă, notificarea acestora, întemeiată pe dispozițiile Legii nr.112/1995 fiind anterior respinsă. În aceste condiții, nu se impunea a fi respectată regula unanimității pentru revendicarea imobilului în litigiu, existând indicii cât privește calitatea reclamantei de unică succesoare a fostului proprietar al bunului.
De altfel, în circumstanțele speței, aplicarea strictă a acestui principiu încalca accesul liber la justiție al reclamantei, atrăgând astfel incidența art.6.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prin atingerea adusă însăși substanței dreptului acesteia de acces la un tribunal.
Această soluție este menționată și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Lupaș contra României din 14.12.2006, când s-a prevăzut că "aplicarea strictă a regulii unanimității a impus reclamanților o sarcină disproporționată care i-a privat de orice posibilitate clară și concretă ca tribunalele să decidă asupra cererilor de restituire a terenurilor în litigiu"; în concret, Curtea a apreciat să s-a încălcat art.6.1 al Convenției.
În recurs, s-a depus și decizia civilă nr.355/22.05.2007 pronunțată de Curtea de APEL BUCUREȘTI - Secția a IV-a Civilă, prin care s-a admis apelul declarat de reclamanta împotriva sentinței civile nr.1462/19.12.2005 pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, s-a anulat această hotărâre și s-a respins acțiunea formulată de, și, ca urmare a renunțării reclamanților la însuși dreptul pretins. O astfel de poziție a fost manifestată ulterior de aceste persoane și prin declarația autentificată sub nr.2368/21.05.2007 de BNP, așa încât nu se justifică nici măcar participarea lor în cauză, ca reclamanți.
În consecință, sub acest aspect analizat, Curtea va respinge excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată.
Asupra fondului recursului, Curtea reține următoarele:
Calitatea procesuală activă a reclamantei, cercetată prin prisma interesului său în promovarea cererii deduse judecății, a fost invocată de recurenții prin motivele de recurs, aducându-se critici instanței de apel în sensul că nu a analizat în ce măsură intimata mai este proprietara imobilului în litigiu, câtă vreme a înstrăinat drepturile litigioase către (contract de cesiune de drepturi litigioase semnat la 06.07.2001) ori către, prin intermediul primului cesionar.
Curtea, verificând înscrisurile depuse la dosar și concluziile părților pe tot parcursul procesului, constată că aceste excepții au fost invocate pentru prima oară în recurs, iar prima instanță, cât și tribunalul, în virtutea rolului activ conferit de Codul d e procedură civilă nu au sesizat vreo nelegalitate în acest sens.
Pe de altă parte, Curtea constată că actele înfățișate de recurenți, pe lângă faptul că cele încheiate cu cesionara nu sunt perfectate în forma autentică, ele sunt fie anterioare promovării cererii de față, fie vizează vânzarea drepturilor obținute de reclamanta în baza Dispoziției Primarului General al Municipiului B nr.1162/16.07.2003, deci mai puțin apartamentul cumpărat de pârâți în baza Legii nr.112/1995.
De altfel, în speță, nicio terță persoană nu a intervenit, invocând o eventuală transmitere a calității procesuale, astfel încât excepțiile susținute de recurenți nu pot fi privite ca fondate. În plus, această critică, arătată în cadrul primului motiv de recurs, nu se întemeiază pe dispozițiile art.304 pct.8 Cod procedură civilă, urmând a fi încadrată de C, potrivit art.306 alin.3 Cod procedură civilă, în motivul de recurs de la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, în baza căruia instanța de control judiciar a și procedat la analizarea sa.
C de-al doilea motiv de recurs este fondat doar în parte.
Curtea consideră că tribunalul, în mod legal, având în vedere dispozițiile art.6 din Legea nr.213/1998, a analizat valabilitatea titlului statului, conferit de Decretul nr.92/1950 și a apreciat că preluarea bunului s-a făcut în mod abuziv, cu încălcarea Constituției și tratatelor internaționale la care România era parte semnatară. Sub acest aspect, Curtea își însușește motivarea instanței de apel, situație în care urmează a proceda la compararea titlurilor de proprietate înfățișate de părți.
În prealabil, Curtea constată că titlul reclamantei este actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.5940/20.05.1910 de Tribunalul Ilfov, prin care s-a dobândit de, căsătorită, dreptul de proprietate asupra întregului imobil din B,- (str. -, nr.30). Acest înscris se coroborează cu actele de stare civilă prezentate, certificatele de moștenitor atașate, procesul - verbal de carte funciară de la pagina 6 din dosarul de fond, confirmându-se astfel că reclamanta este autoarea defunctei.
În baza Legii nr.112/1995, reclamantei i s-a restituit în proprietate întregul imobil, mai puțin apartamentele vândute către chiriași.
Recurenții sunt proprietarii apartamentului nr.1 din imobil, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.3079/18.04.1997, încheiat în temeiul Legii nr.112/1995 cu Primăria Municipiului B prin mandatar SC "" SA, ce nu a fost contestat de reclamantă.
Raportat la situația de fapt reținută de către cele două instanțe de fond, Curtea are în vedere faptul că problema raportului dintre Legea nr.10/2001, ca lege specială și Codul civil, ca lege generală, precum și cea a raportului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului, au fost rezolvate prin Decizia în interesul legii nr.33 din 9 iunie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin aceasta fiind obligatorie pentru instanța de recurs, conform art.329 alin. 3 Cod procedură civilă.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a referit expres la faptul că rolul unei instanțe supreme este tocmai acela de a regla divergențele de jurisprudență (cauzaPăduraru împotriva României, hotărârea din 1 decembrie 2005, paragraful 98). Așadar, decizia în interesul legii constituie tocmai reacția Înaltei Curți de Casație și Justiție la constatarea făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în hotărârea respectivă, potrivit căreia "în lipsa unui mecanism care să asigure coerența practicii instanțelor naționale, asemenea divergențe profunde de jurisprudență, ce persistă în timp și țin de un domeniu ce prezintă un mare interes social, sunt de natură să dea naștere unei incertitudini permanente și să diminueze încrederea publicului în sistemul judiciar, care reprezintă una dintre componentele fundamentale ale statului de drept".
Referitor la problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv în perioada de referință, Legea nr.10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume Codul civil, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că: "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr.10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispozițiile art.480 din Codul civil. Cu atât mai mult, persoanele care au utilizat procedura Legii nr.10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acțiuni în revendicare având în vedere regula electa una și principiul securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența CEDO (CauzaBrumărescu contra României- 1997 ).
În susținerea acestei soluții, instanța supremă a arătat că: "Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Legea specială se referă atât la imobilele preluate de stat cu titlu valabil, cât și la cele preluate fără titlu valabil (art.2), precum și la relația dintre persoanele îndreptățite la măsuri reparatorii și subdobânditori, cărora le permite să păstreze imobilele în anumite condiții expres prevăzute, așa încât argumentul unor instanțe în sensul că nu ar exista o suprapunere în ceea ce privește câmpul de reglementare al celor două acte normative nu poate fi primit".
Prin aceeași decizie în interesul legii, Înalta Curte de Justiție și Casație a urmărit să rezolve și problema dacă prioritatea Convenției europene a drepturilor omului poate fi dată și în cadrul unei acțiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun, respectiv dacă o astfel de acțiune poate constitui un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenție legislativă, neconvenționalitatea unor dispoziții ale legii speciale.
În acest sens, instanța supremă a reținut că: "Este însă necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice. Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenției - o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul;o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale, unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect-, dacă acțiunea în revendicare împotriva terțului dobânditor de bună-credință poate fi admisă fără despăgubirea terțului la valoarea actuală de circulație a imobilului etc."
În speță, Curtea reține că legea internă intră în conflict cu Convenția europeană a drepturilor omului.
Astfel, reclamanta deține un "bun" în sensul art.1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, dat fiind că în hotărârea din 1 decembrie 2005 pronunțată în CauzaPăduraru contra României, Curtea Europeană a apreciat că "bunul" reclamantului putea consta în interesul de a i se restitui clădirea în natură de către cumpărători. Pentru a reține existența unui bun în sensul Convenției, Curtea Europeană a atras atenția și "asupra art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001, care prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului" (Cauza Păduraru contra României, paragraful 84).
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, de asemenea, că vânzarea de către stat unor terți de bună-credință a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanță a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art.1 din Protocolul nr.1 la Convenție (CauzaStrăin contra României, hotărârea din 21 iulie 2005, CauzaKatz împotriva României,hotărârea din 20 ianuarie 2009), iar, în CauzaPorțeanu contra României, hotărârea din 16 februarie 2006, notat că "la 22 iulie 2005 fost adoptată Legea nr.247/2005, care modifică Legea nr.10/2001. Această nouă lege acordă persoanelor aflate în aceeași situație ca și reclamanta, cel puțin teoretic, dreptul de a primi o despăgubire la nivelul valorii de piață a imobilului care nu mai poate fi restituit. Totuși, în speță, în baza noii legi nu s-a reușit, până în prezent, să se acorde în mod efectiv o despăgubire". În același sens, este și Cauza Ruxanda împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2006.
În cauză, conform Dispoziției nr.1162/2003 emisă în condițiile Legea nr.10/2001 de Primarul General al Municipiului B, reclamanta era îndreptățită să primească măsuri reparatorii în echivalent pentru imobilul vândut de către stat pârâților și, soluție pe care aceasta a acceptat-o, necontestând actul administrativ, astfel cum au făcut, și.
procedura Legii nr.10/2001, reclamanta nu mai poate exercita, ulterior, acțiunea în revendicare, având în vedere regula enunțată mai sus. Astfel, partea care are cel puțin două căi de realizare a unui drept pretins trebuie să opteze pentru exercitarea unuia dintre ele. Rațiunea acestui principiu este de a preîntâmpina obținerea unei duble reparații. Or, reclamanta, după parcurgerea procedurii prevăzută de legea specială, tinde în prezenta cauză să obțină restituirea în natură a imobilului în litigiu.
Pe de altă parte, în virtutea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului exprimată în hotărâreaRaicu contra Românieidin 19 octombrie 2006 și pârâților și, care au cumpărat apartamentul în temeiul Legii nr.112/1995, li se recunoaște un "bun" ce trebuie protejat de orice ingerință. Pârâții au cel puțin o speranță legitimă în același sens, dedusă din dispozițiile legii speciale - care nu recunoaște proprietarului deposedat dreptul de a obține restituirea bunului în natură în cazul în care acesta a fost înstrăinat cu respectarea prevederilor Legii nr.112/1995 (art.18 lit.d, actualmente lit.c din Legea nr.10/2001), precum și în ipoteza în care contractul de vânzare cumpărare a fost încheiat cu bună credință (art.46 alin.2, în prezent art.45 alin.2 din același act normativ) - unită cu o jurisprudență constantă pe acest aspect.
Curtea a reamintit că a judecat asupra aspectului că atenuarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporționate (a se vedea mutatis mutandis, și ). Curtea Europeană a mai arătat că legislația ar trebui să permită să se ia în considerare circumstanțele speciale ale fiecărei spețe, astfel încât persoanele care și-au dobândit bunurile de bună credință să nu fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității Statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri.
În speță, pârâții au încheiat contractul de vânzare cumpărare cu bună credință. Din punct de vedere juridic, buna credință a fost definită în temeiul art.1898 cod civil ca fiind credința achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însușirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea; în principiu, deci, calitatea de proprietar. Ea se presupune întotdeauna și sarcina probei revine aceluia care invoca reaua credință.
Numai în situația în care pârâții ar fi avut cel mai mic dubiu asupra valabilității titlului statului, deci asupra faptului că a operat transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul acestuia la momentul preluării, aceștia ar fi considerați ca fiind de rea credință.
Acest dubiu nu poate rezulta din simpla cunoaștere a împrejurării că imobilul a fost preluat de stat în perioada regimului comunist și că putea fi oricând revendicat. Interpretarea contrară ar lăsa teza a II-a a art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001 fără aplicare, deoarece prin ipoteza toți chiriașii din imobilele naționalizate știau că exista această posibilitate.
Existența unor controverse cu privire la interesul noțiunilor "cu titlu" și "fără titlu" nu excludea preluarea valabilă și calitatea statutului de proprietar, motiv pentru care persoanele interesate ar fi cerut despăgubiri și nu restituirea în natură.
Situația ar fi fost diferită dacă pârâții nu ar fi avut în vedere numai această prezumtivă cerere de retrocedare din partea moștenitorului celei care a deținut bunul anterior preluării de către stat, ci ar fi știut că titlul statului este efectiv contestat de cea care se consideră îndreptățită. Or, o asemenea dovada nu s-a făcut în prezenta cauză. Astfel, nu s-a probat împrejurarea că anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta ar fi formulat o cerere de restituire în natură adresată Comisiei de aplicare a Legii nr.112/1995 ori pentru plata de despăgubiri sau ar fi introdus în instanță o acțiune de revendicare a imobilului în litigiu.
În contextul în care succesorul proprietarei deposedată abuziv a contestat titlul statului după o perioadă mai lungă de timp de la încheierea contractului de vânzare cumpărare în temeiul Legii nr.112/1995, față de principiul protejării drepturilor "reale și efective" exprimat în cauzaSporrong și Lonnroth contra Austriei,restituirea bunului către reclamantă ar aduce atingere securității raporturilor juridice.
Raportat la considerentele expuse de către Înalta Curte de Casație și Justiție, reținând că admiterea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâților și securității raporturilor juridice, Curtea nu va da prioritate,în cadrul acțiunii în revendicare, Convenției europene a drepturilor omului, deși au fost sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenție.
Curtea mai are în vedere, astfel cum s-a statuat prin aceeași decizie în interesul legii, că această soluție ar avea efectul privării reclamantei de un bun în sensul Convenției, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenția, ci un particular. În același timp, soluția contrară ar avea efectul privării pârâților de un bun în sensul Convenției europene a drepturilor omului.
"Privarea de bun în absența oricărei despăgubiri constituie, așa cum s-a arătat, o încălcare a art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenție; or, chiar din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că, atunci când statul nu mai poate să restituie imobilul în natură, iar măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de legea internă sunt încă iluzorii, urmează să se plătească reclamantului despăgubiri bănești.
În acest punct, Curtea amintește că, de principiu, literatura juridică a admis de multă vreme faptul că revendicarea este o acțiune reală, iar acest caracter se conservă atât timp cât există și posibilitatea de a se readuce lucrul revendicat în patrimoniul revendicantului. Dacă lucrul a dispărut dintr-o cauză imputabilă uzurpatorului sau a fost transmis de acesta unui terț care a dobândit în mod iremediabil proprietatea lui,obiectul revendicării urmează a fi convertit într-o pretenție de despăgubiri, caz în care acțiunea devine personală".
Neconcordanța între legea specială, respectiv Legea nr.10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului urmează astfel a fi rezolvată, potrivit dezlegării date problemei de drept de către Înalta Curte de Justiție și Casație, nu prin înlăturarea privării de bun, ca efect al legii în discuție, ci prin recunoașterea în favoarea reclamantei adreptului de a obținede la stat despăgubiri pentru privarea de bun suportată, aceasta putându-se adresa direct instanței în scopul arătat, independent de prevederile Legii nr.10/2001, a căror ineficacitate a fost constatată prin mai multe hotărâri ale instanței europene.
În contextul în care sistemul legislativ și judiciar intern a condus la coexistența a două situații juridice ce confirmă dreptul de proprietate al unor persoane diferite asupra aceluiași bun, neconcordanța între dreptul intern - care nu permite restituirea imobilului proprietarului deposedat abuziv de stat și nici acordarea de despăgubiri efective - și Protocolul nr.1 al Convenției europene a drepturilor omului urmează a fi remediată prin cea de-a doua modalitate permisă de Convenție, respectându-se în același timp și dispozițiile legale naționale.
cu prevederile Convenției va putea fi astfel înlăturată și fără încălcarea normelor de drept interne ce au instituit un criteriu legal de preferință în favoarea persoanei care a cumpărat cu bună credință un imobil în temeiul Legii nr.112/1995.
În raport de soluția pronunțată asupra cererii de revendicare, ultima critică susținută de recurenți prin motivele de recurs nu se mai impune a fi analizată, întrucât ea vizează respingerea nejustificată a cererii de chemare în garanție. În acest moment, această pretenție a rămas fără obiect, cât timp vânzătorul nu trebuie să răspundă pentru evicțiune.
Față de aceste considerente, reținând că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, Curtea urmează ca, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, să admită recursul declarat de recurenții - pârâți și și să modifice decizia recurată nr.343 A/16.02.2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în sensul respingerii, în baza art.296 Cod procedură civilă, a apelul formulat de apelanta - reclamantă împotriva sentinței civile nr.3128/14.04.2005, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 B, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, ca neîntemeiată.
Admite recursul formulat de recurenții - pârâți și, împotriva deciziei civile nr.343 A/16.02.2006, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă și intimații - chemați în garanție SC "" SA, MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI B și STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE.
Modifică decizia recurată, în sensul că respinge, ca nefondat, apelul formulat de apelanta - reclamantă, împotriva sentinței civile nr.3128/14.04.2005, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 17.03.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red.
./
2 ex./11.05.2009
TB-4 -;
Jud.2 -
Președinte:Mirela VișanJudecători:Mirela Vișan, Bianca Elena Țăndărescu, Simona
