Speta Legea 10/2001. Decizia 649/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR- (47/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.649
Ședința publică de la 3 decembrie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ioana Singh
JUDECĂTOR 2: Stere Learciu
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea apelului declarat de apelantul intimat MINISTERUL SĂNĂTĂȚII PUBLICE PRIN MINISTRU și a apelului în aderare formulat de apelanții contestatori și, împotriva sentinței civile nr.1221 din 27.06.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a V-a Civilă, în dosarul nr-.
are ca obiect - contestație Lg.nr.10/2001.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă avocat, pentru apelanții contestatori Și, în baza împuternicirii avocațiale fără număr emisă de Baroul București -Cabinet Individual lipsind apelantul intimat Ministerul Sănătății Publice prin Ministru.
Procedura este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Reprezentantul apelanților contestatori depune la dosar copia notificării formulate către Ministerul Sănătății - - de Copii și dovada de primire și procesul verbal de predare și învederează instanței că nu mai are alte cereri de formulat sau probe de administrat.
Curtea, ia act de declarația părților și constatând cauza în stare de judecată acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de apel.
Reprezentantul apelanților contestatori arată că își menține concluziile formulate la termenul din data de 26.03.2009, în sensul admiterii în parte a apelului principal, modificarea sentinței atacate în sensul obligării Ministerului Sănătății Publice la restituirea în natură a imobilului în litigiu precum și de admitere a apelului în aderare; nu solicită acordarea cheltuielilor de judecată.
CURTEA,
Deliberând asupra apelului de față, Curtea reține următoarele:
Prin sentința civilă nr. 1221 din 27 iunie 2008 Tribunalul București - Secția a Va Civilă a admis contestația formulată de reclamanții și în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătății Publice, a anulat decizia nr. 7108 din 04 iulie 2007 emisă de pârât și a dispus obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de restituire în natură a imobilului situat în B,-, județul P către reclamanți.
Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut următoarele: prin notificarea nr. 77 din 13 iunie 2001 expediată prin Biroul Executorului Judecătoresc " -" din S, contestatorii au solicitat Primăriei Orașului să le restituie în natură imobilul - teren și construcție situat în- (fost - nr. 1) din.
Prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 23326 din 07 august 1942 de Tribunalul Ilfov - Secția notariat, au făcut dovada dreptului de proprietate al autoarei (General).
Contestatorii au făcut dovada calității lor de moștenitori ai fostei proprietare cu actele de stare civilă, certificatele de moștenitor. nr. 204 din 07 noiembrie 2000 și nr. 131 din 02 decembrie 200 și hotărârile de adopție depuse la dosar, identitatea de persoană dintre și fiind evidentă și rezultând din datele de identificare comune (domiciliu, vârstă, numele mamei) cu care aceasta apare în înscrisurile de la filele 99 și 113 - 115 din dosarul de fond.
Imobilul situat în, str. - - (fostă str. -) nr. 1, județul P, la nivelul anului 1942 (anul dobândirii de către autoarea contestatorilor), a mai figurat ulterior la adresa din-, iar în prezent,-, astfel cum s-a stabilit prin expertiza tehnică de specialitate dispusă în cauză și cum rezultă din înscrisurile emanate de la Primăria Orașului (filele 75 - 76 dosar fond).
Față de aceste împrejurări, faptul că imobilul a figurat în diverse evidențe cu suprafețe de teren aferent diferite nu este de natură prin el însuși să conducă la concluzia lipsei de identitate dintre imobilul pretins prin notificare și cel aflat în posesia intimatului.
Tribunalul a mai reținut că imobilul ce face obiectul notificării formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 apare în inventarul vilelor rechiziționate din ca preluat de la General, soțul autoarei contestatorilor, deși nu există indicii de transmitere valabilă a proprietății de la aceasta către soțul său anterior rechiziției, iar după război, deși imobilul nu fusese restituit proprietarilor, Statul Român l-a considerat bun abandonat și l-a preluat ca atare în baza Decretului nr. 111/1951.
Potrivit art. 2 lit. g din Legea nr. 10/2001 republicată, sunt considerate ca fiind preluate abuziv și, deci, aflate sub incidența legii speciale de reparație, imobilele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile.
De asemenea, potrivit alin. 2 al aceluiași articol, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor prezentei legi.
În speță, nu s-a făcut dovada că autoarei contestatorilor i s-a plătit vreo compensație, iar imobilul a fost rechiziționat pe numele altei persoane, astfel că tribunalul, în baza art. 6 din Legea nr. 213/1998, a apreciat că este vorba de o preluare fără titlu, cu încălcarea prevederilor Constituției și Codului civil în vigoare la acea dată.
Totodată, tribunalul a reținut că contestatorii au urmat procedura administrativă de reparație, formulând în termenul legal notificare și făcând dovada calității lor de persoane îndreptățite, respectiv dovada dreptului de proprietate al autoarei și dovada calității lor de moștenitori, așa cum a arătat deja.
De asemenea, s-a constatat inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 10 alin. 9 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că imobilul există în întregul său, nefiind distrusă ori demolată și poate fi restituit în natură.
În plus, tribunalul a apreciat că Normele de aplicare unitară a legii speciale, aprobate prin HG nr. 250/2007 în care se arată expres la pct. 2.4. că formularea alternativă "și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile" din art. 2 lit. g din lege, are drept consecință faptul că, în cazul bunurilor nerestituite, este necesar ca persoana care se pretinde îndreptățită să facă dovada proprietății asupra imobilului respectiv la data rechiziționării (actul de proprietate împreună cu bonul sau chitanța provizorie, potrivit art. 9 din Legea nr. 139/1940) și să prezinte o declarație autentificată dată pe propria răspundere, că pentru imobilul rechiziționat nu s-au acordat despăgubiri) adaugă la lege condiții pe care aceasta nu le prevede, printr-un act normativ de forță juridică inferioară și cu încălcarea principiului separării puterilor (legislativă și executivă) în statul de drept, ceea ce este neconstituțional și inadmisibil.
Prin urmare, intimatul nu putea condiționa restituirea imobilului pentru care s-a făcut dovada dreptului de proprietate potrivit dreptului comun și contestatorii au declarat pe propria răspundere că nu s-au plătit compensații (despăgubiri), iar din dosar nu rezultă vreun indiciu în sens contrar.
În aceste condiții, decizia nr. 7108 din 04 iulie 2007 prin care intimatul le-a respins contestatorilor cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu apare ca neîntemeiată față de motivele invocate și, prin aceasta, nelegală, fiind anulată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Ministerul Sănătății Publice, solicitând admiterea căii de atac pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.
În esență, criticile apelantului - intimat se rezumă la următoarele: soluția pronunțată de instanța de fond contravine prevederilor legale și practicii judecătorești în materie. Instanța, apreciind că bunul imobil poate fi restituit în natură, avea posibilitatea fie să admită acțiunea, fie să respingă acțiunea.
Instanța a admis acțiunea și, în mod greșit, obligându-l la emiterea unei noi decizii prin care să restituit bunul imobil în natură.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 764 din 12 noiembrie 2007, stabilit că instanța judecătorească poate să dispună ea însăși, în mod direct, restituirea în natură a imobilului, în care constată nelegalitatea sau netemeinicia deciziei/dispoziției emise de unitatea deținătoare a imobilului.
Instanța supremă a stabilit că "din moment ce s-a reglementat că deciziile, respectiv dispozițiile motivate de respingere a notificărilor sau a cererilor de restituire în natură a imobilelor, pot fi atacate la instanțele judecătorești, iar în cuprinsul art. 2 alin. 2 și în art. 14 din Legea nr. 10/2001 se fac referiri la restituirea imobilelor prin hotărâre judecătorească, este evident că instanța, învestită cu cenzurarea deciziei sau a dispoziției de restituire în natură, nu este limitată doar la posibilitatea de a obliga unitatea deținătoare să emită o altă decizie/dispoziție de restituire în natură. Dimpotrivă, în virtutea dreptului său de plenitudine de jurisdicție ce i s-a acordat prin lege, instanța judecătorească, cenzurând decizia/dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură, în măsura în care se constată că aceasta nu corespunde cerințelor legii, o va anula, dispunând ea însăși, în mod direct, restituirea imobilului preluat de stat fără titlu valabil".
Prin urmare, în niciun caz nu putea fi obligată autoritatea administrativă la emiterea unei alte decizii.
Pe de altă parte, apelantul - intimat consideră greșita concluzie a instanței că imobilul aparține autorilor reclamanților și că acesta poate fi restituit în natură.
Instanța a înlăturat dispozițiile cuprinse în decizia de respingere a cererii de restituire în natură motivat de faptul că "Normele de aplicare unitara a legii speciale, aprobate prin HG nr. 250/2007 în care se arată expres la pct. 2.4 ca formularea alternativă" și care nu au fost restituite ori pentru care proprietarii nu au primit compensații echitabile din "art. 2 lit. g din lege, are drept consecință faptul că, în cazul bunurilor nerestituite, este necesar ca persoana care se pretinde îndreptățită să facă dovada proprietății asupra imobilului respectiv la data rechiziționării (actul de proprietate împreună cu bonul sau chitanța provizorie, potrivit art. 9 din Legea nr. 139/1940); și să prezinte o declarație autentificată dată pe propria răspundere, că pentru imobilul rechiziționat nu s-au acordat despăgubiri" adaugă la lege condiții pe care aceasta nu le prevede, printr-un act normativ de forță juridică inferioară.
Concluziile instanței de judecată sunt greșite sub două aspecte.
Reclamanții nu au invocat prin cererea de chemare în judecată faptul că prevederile HG nr. 250/2007 sunt contrare Legii nr. 10/2001. Față de prevederile art. 129 alin. 4, 5 și 6 din Codul d e procedură civilă, judecătorul trebuia să hotărască numai asupra aspectelor invocate de reclamant.
Pe de altă parte, reclamantele nu au invocat excepția de nelegalitate asupra dispozițiilor art. 2 alin. 4 din Anexa la HG nr. 250/2007. Potrivit art. 4 din Legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, "Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces. În acest caz, instanța, constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ competentă și suspendă cauza".
Prin urmare, instanța a apreciat asupra nelegalității unui act normativ fără ca vreuna din părți să fi invocat excepția de nelegalitate și fără să fi avut competența să se pronunțe asupra nelegalității. Singura competentă să se pronunțe asupra nelegalității era secția de contencios administrativ a Curții de Apel. Până la o soluție din parte instanței competente să se pronunțe asupra legalității unei hotărâri de Guvern, instanța nu avea dreptul să dispună contrar respectivului act normative, ci să îl aplice ca atare.
Instanța a apreciat în mod greșit asupra locului situării imobilului. Primăria Orașului prin adresa nr. 2631 din 21 martie 2007, la solicitarea Ministerului Sănătății Publice, a comunicat că str. - - nu este una și aceeași cu str. -.
Nu există identitate de imobil între cel notificat, respectiv cel aflat în contractul de vânzare - cumpărare, aflat pe-, cel preluat de stat, care în procesele - verbale menționate apare pe-, sau-, și cel menționat în adresa nr. 24605 din 16 aprilie 2007, cât și la dezbateri, ocazie cu care s-au făcut precizări asupra adresei imobilului, indicându-se o altă adresă decât cea din notificare și din contractul de vânzare - cumpărare,
Aprecierea că numele străzii a fost schimbată nu corespunde cu mențiunea instituției publice abilitată să certifice schimbărilor de străzi, respective Primăria Orașului.
Având în vedere o așa zisă schimbare a numelui străzilor, instanța a obligat la restituirea în natură a imobilului din-. În situația în care această concluzie la care a ajuns instanța este reală, atunci s-a dispus restituirea unui imobil care nu se află în administrarea Ministerului Sănătății Publice. Imobilul situat în administrarea Ministerului Sănătății Publice se află pe- așa cum rezultă din inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului, aprobat prin HG nr. 1705/2006.
Pe de altă parte, a arătat că din procesul - verbal nr. 106 din 21 aprilie 1948 rezultă că suprafața clădită a imobilului era de 150 mp. iar din Anexa la HG nr. 1507/2006, suprafața construită este de 234 mp. ceea ce duce la concluzia că nu este identitate de imobil, instanța nu s-a pronunțat asupra acestui aspect.
Instanța a apreciat că imobilul, deși rechiziționat pe numele altei persoane, decât autorul reclamantelor, aparține autorului contestatorilor și poate fi restituit. Apelantul - pârât consideră această reținere greșită, deoarece, nu există vreo dovadă în sensul înstrăinării proprietății de către doamna General. De asemenea, actele de moștenitor au fost depuse pentru moștenirea doamnei și nu pentru domnul general care apare ca proprietar în actele de predare - preluare. În consecință nu s-a știut dacă a fost înstrăinată proprietatea.
Din actele de stare civilă s-a constatat că prenumele apare în hotărârea de adopție și certificatul de căsătorie, iar în certificatul de naștere și cel de moștenitor apare. Nu a fost depus niciun act din care să rezulte diferența de nume. Instanța nu a făcut nicio precizare asupra acestui aspect.
În drept, apelantul s-a prevalat de dispozițiile legii nr. 10/2001, HG nr. 1705/2006 și decizia nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în interesul legii.
Intimații - contestatori au formulat o cerere de aderare la apel cu privire la primul motiv de apel, solicitând ca instanța să se pronunțe direct și să dispună restituirea în natură a imobilului revendicat și nu obligarea petentului să emită o dispoziție de restituire.
În motivarea aderării la apel, contestatorii au arătat, cu privire la primul motiv de apel formulat de Ministerul Sănătății Publice, faptul că potrivit deciziei nr. 20/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție dată în recurs în interesul legii, instanța este îndreptățită să dispună ea însăși în mod direct restituirea în natură a imobilului.
Față de această interpretare dată dispozitivelor deciziei pronunțate de instanța supremă în recursul în interesul legii, contestatorii - apelanți au solicitat, admiterea căii de atac și schimbarea hotărârii atacate în sensul delegării apelantului - intimat la restituirea imobilului în natură, așa cum a fost identificat prin raportul de expertiză.
Deși reclamanții își precizează pozitia față de celelalte motive de apel formulate de intimat în cadrul motivării apelului incident, instanța califică susținerile făcute de contestatori drept o întâmpinare, având în vedre că aceștia au făcut susțineri în combaterea criticilor formulate de pârâtul Ministerul Sănătății Publice.
Prin al doilea motiv de apel apelantul - intimat apreciază că în mod greșit instanța a ajuns la concluzia că imobilul aparține autorilor contestatorilor și că acesta poate fi restituit în natură, față de faptul că nu a depus la dosar bonul de rechiziție al imobilului.
Ministerul Sănătății Publice susține că în mod nelegal instanța de fond a înlăturat dispozițiile HG nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, mai ales în condițiile în care reclamanții nu au invocat în mod expres că acestea adăuga la lege.
Pe de altă parte, susține Ministerul Sănătății Publice, că contestatorii nu au invocat în acest sens excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 2 alin. 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Critica este nefondată, intimatii aratand urmatoarele:.
Instanța de judecată are posibilitatea de a înlătura aplicarea anumitor dispoziții legale sau de a aprecia dacă sunt aplicabile sau nu, fără a se invoca excepția de nelegalitate a acestor dispoziții legale.
Faptul că nu s-a depus chitanța provizorie sau bonul de rechiziție nu constituie motiv de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului, astfel cum în mod corect a apreciat instanța de fond.
Potrivit Legii nr. 10/2001 nu este obligatorie prezentarea actului de preluare de către stat. Mai mult decât atât, potrivit principiilor de soluționare a notificărilor, în situația în care nu se face dovada formală a preluării de către stat - faptul că imobilul se regăsește în patrimoniul statului constituie o prezumție relativă de preluare abuzivă.
Pe de altă parte, au depus la dosar acte emanând de la Arhivele Naționale P din care rezultă faptul că imobilul a fost preluat (rechiziționat) de pe numele autorului acestora - general, iar acest imobilul nu a mai fost restituit.
Ulterior, prin procesul - verbal din 31 august 1953 imobilul a trecut în proprietatea statului ca bun fără stăpân, potrivit Decretului nr. 111/1951. . că imobilul intră sub incidenta art. 2 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, iar motivul respingerii contestației contestatorilor este neîntemeiat.
În ce privește calitatea de persoana îndreptățita s-a dovedit că imobilul a fost preluat de pe numele autorului acestora ( ). Imobilul nu a fost restituit, iar ulterior imobilul a trecut în patrimoniul statului ca bun fără stăpân.
Au arătat astfel că în mod nelegal imobilul a fost preluat de la soțul proprietarei, iar în ce privește calitatea acestora de moștenitori în mod corect instanța a reținut că au făcut dovada calității procesuale active.
Apelantii intimati consideră că instanța a apreciat greșit asupra locului situării imobilului. Acest motiv este neîntemeiat.
În cauză s-a dispus efectuarea unei expertize specialitatea topografie, care concluzionează că există identitate între imobilul evidențiat în actele reclamantei și imobilul aflat în administrarea Ministerului Sănătății.
Cu privire la cel de-al patrulea motiv,apelantii intimati au invederat faptul ca este adevărat că în fiecare act în legătură cu acest imobil figurează o altă suprafață clădită, însă aproximările autorităților nu sunt de natură a împiedica restituirea. Revine și arătă că, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuat în cauză expertul a stabilit că există identitate între imobilul aflat în administrarea Ministerului Sănătății și imobilul evidențiat în documentele reclamantei.
Cu privire la cel de-al cincilea motiv de apel, apelantii intimati au aratat faptul că imobilul a fost preluat de pe numele soțului, deși era proprietatea soției, are relevanță numai asupra nelegalității preluării imobilului, și nu poate în niciun caz duce la respingerea restituirii imobilului.
Cu privire la cel de-al șaselea motiv, s-a sustinut de catre apelanti intimati faptul ca și acest motiv este neîntemeiat. Sunt suficiente elemente în dosar din care rezultă identitate dintre și, astfel cum în mod corect a reținut instanța de fond. Astfel, reține instanța, că din actele de stare civilă depuse la dosar rezultă că există identitate de persoana între și, existând identitate de vârstă, domiciliu, numele mamei.
Analizând actele și lucrările dosarului și sentința atacată prin prisma criticilor formulate, Curtea constată că apelurile sunt nefondate pentru următoarele considerente:
Cu privire al primul motiv de apel invocat de Ministerul Sănătății Publice care constituie și singurul motiv formulat pe calea aderării la apela de către contestatori, Curtea apreciază că este nefondat, având în vedere că decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție într-un recurs în interesul legii a statuat în sensul recunoașterii competenței tribunalului (în a cărei rază teritorială se află sediul unității deținătoare sau a entității îndreptățită să soluționeze notificarea) de a rezolva pe fond notificarea, în cazul refuzului nejustificat al autorității deținătoare, urmând ca această autoritate să emită o decizie sau depoziție în concordanță cu cele stabilite de instanța de judecată, fără ca prin aceasta să se ajungă la reluarea procedurii cu caracter administrativ și pe cale de consecință la incalcarea prevederilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Autoritatea competentă să soluționeze notificarea în speță apelantul - intimat Ministerul Sanatatii Publice, are obligația de a se conforma dispozitivului sentinței apelate, și de a emite dispoziția de retrocedare în natură a imobilului în litigiu, care are regimul juridic stabilit de dispozițiile art. 25 alin. 4 din Legea nr. 10/2001.
Cu privire la cel de-al doilea motiv de apel, referitor la apartenența imobilului autorilor contestatorilor, Curtea apreciază, față de întreg materialul probator administrat în cauză, că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, în mod corect reținând că titularii dreptului de proprietate asupra imobilului in litigiu erau antecesorii reclamantilor, fiind dovedit în mod corespunzător atât titlul de proprietate al autorilor acestora, faptul preluării abuzive cât și calitatea reclamanților de succesori în drepturi.
Așa cum în mod judicios a reținut și instanța de fond imobilul a fost dobândit de către autoarea reclamanților prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 23326 din 07 august 1942. Calitatea de moștenitoare a contestatorilor (autori ai apelului incident) a rezultat din actele de stare civilă depuse, din certificatul de moștenitor nr. 204 din 07 noiembrie 2000 și nr. 131 din 02 decembrie 2000 și hotărârea de adopție nr. 5 din 05 ianuarie 1949 pronunțată de Judecătoria Populară II urbană B,pronuntata in dosarul nr 8022/1948. Asa cum rezulta di certificatul de moștenitor nr. 204 din 07noiembrie 2000, de pe urma defunctei au rămas ca moștenitor reclamanții și decedată la data de 09 iunie 2005, potrivit certificatului de deces de la dosar nr. 2329 din 10 iunie 2005.
Din sentința civilă nr. 5/1949 a Judecătoriei Populare II B rezultă că soții au adoptat-o pe care a dobândit numele de, căsătorită cu, luând prin căsătorie numele de. Coroborând certificatul de naștere al lui, fiica lui cu sentința civilă nr. 1250/1946, pronunțată de Tribunalul Ilfov - Secția a Va Civilă, rezultă că soții și au adoptat-o pe, dobândind după adoptie numele de -. Din certificatul de căsătorie nr. 199 din 09 februarie 1946 reiese că fiica adoptivă a soților se căsătorește cu preluând după căsătorie numele de familie al soțului. Potrivit certificatului de moștenitor nr. 131 din 02 decembrie 2005 a decedat la data de 09 iunie 2005, râmând ca unic moștenitor reclamantul în calitate de fiu.
În ceea ce privește modul în care imobilul a cărui retrocedare se solicită, a ieșit din patrimoniul autorilor reclamantului (care erau veritabili titulari de drepturi de proprietate), Curtea constată că în mod corect a reținut instanța de fond faptul că inițial imobilul a fost rechiziționat, figurând pe inventarul imobilelor rechiziționat din orașul iar după terminarea celui de-al doilea război mondial, deși nu fusese restituit proprietarilor, statul, considerându-l abandonat l-a trecut în proprietatea sa în baza Decretului nr. 111/1954, așa cum reiese din procesul - verbal întocmit la data de 07 august 1954 de delegatul Sectiei Financiare a Sfatului Popular cu aplicarea Decretului nr. 111/1951 pe raza acestui oraș (fila 136 din dosarul de fond).
Față de toate aceste motive, Curtea apreciază că reclamanții au făcut toate dovezile care se impun în condițiile Legii nr. 10/2001 cu privire la titlul de proprietate al autorilor reclamanților, calitatea de moștenitori a contestatorilor și preluarea abuzivă a imobilului (art. 2 alin. 1 lit. a din Legea nr. 10/2001), probând astfel în mod exhaustiv calitatea acestora de persoane îndreptățite la acordarea măsurilor reparatorii.
Cu privire la cealaltă critică formulată în cadrul celui de-al doilea motiv de apel, referitoare la necompetența instanței de a califica prevederile art. 2.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 ca fiind neconcordante cu prevederile legii, pe motivul că adaugă la lege, Curtea constată că respectiva critică este nefondată pentru următoarele considerente:
În susținerea acestei critici apelantul s-a prevalat de faptul că nu s-a invocat în cauză - excepția de nelegalitate a acestei norme juridice (asupra căruia doar instanțele de contencios administrativ se pot pronunța în condițiile Legii nr. 554/2004) astfel că sectia civilă a Tribunalului Bucureștis -a pronunțat asupra unui aspect de nelegalitate a unui act administrativ în condiții de neregularitate procedurală.
Având în vedere că tribunalul nu s-a pronunțat asupra nelelgalității prevederilor art. 2.4 din HG nr. 250/2007 prin dispozitivul sentinței atacate, ci doar a făcut apreciere asupra concordanței acestei dispoziții legale cu prevederile Legii nr. 10/2001 (în aplicarea căror a fost edictată hotărârea de guvern) în considerente pentru a-și argumenta soluția pronunțată asupra capetelor de cerere cu care a fost legal investită, Curtea consideră că prima instanță nu a nesocotit în niciun fel dispozițiile Legii nr. 554/2004 și nici competența instanței de contencios administrativ. În motivarea pe care o dă soluției pronunțate, instanța poate aduce astfel de argumente, fiind îndreptățită să aprecieze asupra conformității cu legea, aceste aprecieri reprezentând doar argumente de drept și nicidecum o tranșare directa a legalității, unui act normativ cu forța juridică inferioara.
De asemenea, faptul că reclamanții nu au invocat neconcordanța prevederilor art. 2.4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 cu dispozitiile acestui act normativ, nu împiedică instanța să facă astfel de aprecieri, în condițiile în care ele reprezintă rațiuni, argumente pe care instanța le are în vedere pentru fundamentarea în drept a soluției pronunțate și nu pot fi considerate sub nicio formă capete de cerere pentru a intra sub incidența prevederilor art. 129 alin. 4, 5 Cod de procedură civilă.
Aceste dispoziții procedurale consacră obligația instanței de a respecta principiul disponibilității și de a se pronunța strict asupra petitului acțiunii cu care a fost investită, aceasta însă nelimitand în nici un fel posibilitatea instanței de a-și motiva soluția prin raportare la toate argumentele de fapt și de drept pe care le consideră pertinente și nu exclusiv în raport de aspectele de drept sau de fapt invocate de reclamant.
Cu privire la cerințele suplimentare pe care dispozițiile art. 2.4 din HG nr. 250/2007 le impune pe fondul litigiului și anume: dovada proprietatii asupra imobilului la data rechiziționării constând în actul de proprietate însoțit de bonul sau chitanța provizorie, potrivit art. 9 din Legea nr. 139/1940, Curtea constată că reclamanții au făcut dovada proprietății asupra imobilului, prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. 23326 din 07 august 1942 de Tribunalul Ilfov - Secția Notariat, iar lipsa bonului sau a chitanței provizorii emise conform art. 9 din Legea 139/1940, nu este de natură să conducă la o altă concluzie, având în vedere că, reclamanții au făcut dovada preluării a imobilului cu acest titlu, prin depunerea la dosar a tabelelor cu imobilele rechiziționate din orașul în care, la poziția 5 figurează imobilul în litigiu (fila 131 din dosarul de fond).
Cu privire la cerința depunerii unei declarații certificate din care să rezulte dacă s-au primit despăgubiri sau nu pentru imobilul rechiziționat, Curtea constată că exigența a fost îndeplinită de reclamanți prin prezentarea ulterioară a acestora. Curtea reține în primul rând faptul că apelantul - pârât avea obligația să informaze reclamanta - notificatoare cu privire la necesitatea depunerii acestor declarații iar din copia dosarului administrativ format la Ministerul Sănătății Publice pe baza notificării reclamantelor nu rezultă că pârâtul și-a îndeplinit această obligație nerespectând astfel prevederile art. 25 din Legea 10/2001.
În orice caz, nedepunerea declarațiilor autentificate nu poate constitui un impediment pentru soluționarea notificării, existând totodată posibilitatea restituirii ulterioare a eventualelor despăgubiri primite.
Cu privire la cel de al treilea motiv de apel, referitor identitea imobilului revendicat, Curtea apreciază ca fiind lămuritoare sub aceste aspecte adresele emise de Primăria (filele 73, 75, 76 și 226 din dosarul de fond) din care rezultă de-a lungul timpului imobilul din litigiu, initial rechiziționat și ulterior trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951 a fost localizat pe- apoi pe- și actualmente se identifică pe-.
Simplul fapt că str. - - este distinctă de str. - nu este de natură să conducă la o altă concluzie, deoarece, imobilul a fost localizat diferit de-a lungul timpului, facându-se referire la străzii diferite pe care se află laturile imobilului. Astfel (la fila 226 din dosarul Tribunalul București ) există o adresă oficială a Primăriei care clarifică această problemă cuprinzând istoricul de rol poștal a imobilului, rezultând că un singur imobil este cunoscut în evidențele institutiei cu denumirea de care a purtat în timp, mai multe adrese, dat fiind faptul că imobilul are laturi pe mai multe străzi: inițial - - și apoi- și în prezent figurează pe-.
Faptul că în anexele HG nr. 1705/2006 care a aprobat inventarul bunurilor aflate în domeniul public al statului, imobilul apare sub denumirea, situat pe-, în egală măsură nu poate determina instanța să își formeze o altă convingere cu privire la identitatea dintre imobilul proprietatea soțiilor, imobilul preluat abuziv conform Decretului nr. 111/1951 și cel pentru care s-a dispus restituirea în natură în prezenta cauză. Este evident, din coroborarea probelor administrate în cele două faze procesuale, faptul că imobilul numit este singular și bine cunoscut la nivel local, neexistând pe nicio dificultate pentru identificarea corectă a acestuia de către apelantul - pârât în vederea restituiri în natură. Faptul că în anexele HG nr. 1705/2006 apare ca fiind localizat la un alt nr. poștal pe str. - nu constituie decât o inadvertență între evidențele Primăriei și inventarul bunurilor din domeniul public al statului, erori care nu împiedică, așa cum s-a mai arătat, identificarea și restituirea imobilului în natură persoanelor îndreptățite.
Pe cale de consecință, motivele 3 și 4 de apel sunt nefondate.
Cu privire la cel de-al cincilea motiv de apel, Curtea apreciază că trecerea ca titular al dreptul de proprietate pe, soțul lui (dobânditoarea imobilului conform contractului de vânzare - cumpărare încheiat în anul 1942), în tabelele nominale cuprinzând imobile rechiziționate, în condițiile în care nu rezultă că acestuia i s-ar fi transmis dreptul de proprietate asupra imobilului constituie un element în plus ce pledează în favoarea caracterului abuziv și nelegal al preluării.
În ceea ce privește ultimul motiv de apel, referitor la numele din certificatul de naștere și respectiv cel de moștenitor față de hotărâre de adopție și certificatul de naștere sub aspectul prenumelui antecesoarei reclamantului, Curtea apreciază că nu este de natură să afecteze calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, în condițiile în care comparând datele personale ale acestuia, înscrise în actele de stare civilă, rezultă că este vorba de aceeași persoană.
Pentru toate aceste considerente, Curtea văzând art.296 Cod de procedură civilă și apreciind apelul principal și cel aderant că sunt nefondate și se va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelurile formulate de apelantul - intimat Ministerul Sănătății Publice prin Ministru cu sediul în B,- - 3, sector 1, și a apelului în aderare formulat de apelanții - contestatori cu domiciliul în B,-, parter,. 2, sector 2 și cu domiciliul în B,- B,. 89,. A,. 3,. 14, sector 1, împotriva sentinței civile nr. 1221 din 27 iunie 2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a Va Civilă, în dosarul nr-, ca nefondate.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 03 decembrie 2009.
Președinte, Judecător, Grefier,
Red.
.
5ex./
-5.-
Președinte:Ioana SinghJudecători:Ioana Singh, Stere Learciu
