Speta Legea 10/2001. Decizia 81/2008. Curtea de Apel Iasi
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECTIA CIVILĂ
DECIZIE Nr. 81
Ședința publică de la 14 Mai 2008
Completul compus din:
PREȘEDINTE: Cristiana Angelescu
JUDECĂTOR 2: Georgeta Pavelescu
Grefier - -
La ordine fiind judecarea apelului civil declarat de apelanta împotriva sentinței civile nr.1141 din 06.06.2007, pronunțată de Tribunalul Iași, în contradictoriu cu intimata UNIVERSITATEA "AL." I, având ca obiect legea 10/2001;
La apelul nominal din ședința publică se prezintă consilier juridic pentru intimată, lipsă fiind recurenta.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S- prezentat referatul asupra cauzei de către grefier care învederează că pricina -în stadiul procesual al apelului - se află la al X-lea termen de judecată, procedura de citare este legal îndeplinită.
Consilier juridic solicită, având în vedere cele două expertize efectuate cu concluzii diferite și contradictorii, înlăturarea expertizei și menținerea expertizei efectuată de expertul consultant.
Având în vedere că recurenta, prin apărător, solicită judecata în lipsă, recursul fiind în stare de judecată, s-a dat cuvântul la dezbateri.
Consilier juridic arată că va depune note de concluzii scrise. respingerea apelului și menținerea sentinței primei instanțe ca fiind legală și temeinică.
Susține că pentru suprafața de 1409. teren intimata a emis o decizie pentru ca apelanta să fie despăgubită. Apelanta nu a depus nici un act de proprietate cu privire la teren, datând din anul 1945. Pentru suprafața de 1600. cererea a fost redirecționată întrucât terenul este afectat de investiții și amenajări de utilitate publică de suprafață și subterane.
Expertul nu consultat documentația de la dosar astfel că se opune la cererea de majorare a onorariului acestui expert. Nu se opune la cererea de majorare a onorariului cerută de expertul.
CURTEA DE APEL;
Asupra apelului civil de față;
Prin sentința civilă nr. 1141 din 06.06.2007 pronunțată de Tribunalul Iașia fost respinsă contestația formulată de notificatoarea - împotriva dispoziției nr. 1 din 06.02.2006 emisă de Universitatea " "
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut că prin notificarea 1479/N/17.10.2001 adresată inițial Primăriei Municipiului I reclamanta a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafață de 1.600. situat în I, Bd. - I, 33. motivat reclamanta că imobilul a aparținut unicii sale, () și a fost preluat prin decizia nr. 7405 din 26.07.1952, fiind trecut în proprietatea statului. Pentru construcțiile demolate reclamanta a solicitat despăgubiri, iar pentru teren a solicitat restituirea în natură.
Prin notificarea 1479/N/11.02.2002 aceeași reclamantă solicită restituirea în natură a terenului în suprafață de 2.375. situat la aceeași adresă, pentru ca apoi prin notificarea 344/10.07.2002 să solicite restituirea în natură a suprafeței de 3.016.
A reținut instanța de fond că prin decizia nr. 1 din 06.02.2006, Universitatea " " I, a respins cererile de restituire în natură pentru partea de teren în suprafață de 1049 mp situat în Municipiul I, B- - I (fost nr. 33), actual nr. 22 formulate de - prin notificările nr. 1479 N din 17.10.2001 și nr. nr. 1479 N din 11.02.2002, față de prevederile alin. 2 și alin. 8 ale art. 10, art. 24 din Legea nr. 10/2001; pentru diferența de teren de 451 mp pe care este amenajat trotuar, suprafață ce face parte din domeniul public de interes local, a dispus direcționarea notificărilor Primăriei Municipiului Totodată s-a respins și cererea de acordare de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri bănești solicitate prin notificarea nr. 1479 N din 17.10.2001 motivat de faptul că Legea nr. 10/2001 cu modificările și completările ulterioare nu prevede măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri bănești. S-a propus însă acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de către stat pentru suprafața de teren de 1049 mp și s- a respins notificarea nr. 334/10.07.2002 formulată de - ca fiind depusă peste termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Urmare a direcționării notificării pentru suprafața de 551. către Primăria I, instanța a reținut că prin dispoziția nr. 1414 din 26.04.2006 Primarul municipiului Iap ropus contestatoarei acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale conform Titlului VII din Legea nr. 247/2005, în cauză nefăcându-se dovada că acea dispoziție ar fi fost contestată de reclamantă.
Cât privește dispoziția emisă de intimata Universitatea " " I, instanța de fond a considerat că pentru soluționarea corectă a contestației formulate împotriva acestei dispoziții se impune cu prioritate stabilirea întinderii proprietății (autoarea contestatoarei) la momentul anului 1952 - anul preluării terenului de către stat.
În acest sens instanța de fond a reținut că în raport de înscrisurile depuse de contestatoare la dosar, respectiv Tranzacția din 1915, nu rezultă care a fost întinderea terenului deținut de - tranzacția invocată de contestatoare ca titlu de proprietate atestând dreptul de proprietate asupra construcțiilor ce au aparținut antecesoarei sale, fără a face nici o mențiune asupra terenului construit și neconstruit dobândit cu acea ocazie.
Nici din actele anterioare, depuse la dosar, nu rezultă întinderea terenului ce face obiectul contestației de față. Instanța a reținut că singurele acte ce fac referire la anumite suprafețe sunt cele de vânzare a unor parcele, și prin care autoarea contestatoarei a înstrăinat în anii 1935-1940 anumite suprafețe către, și.
Ca atare instanța de fond a reținut că autoarea contestatoarei mai figura în anul 1950 - conform evidențelor fiscale - doar cu 1.600. cât de altfel a și fost preluat prin procesul-verbal de expropriere, materializat prin decizia nr. 7405 din 26.07.1952 și care atestă faptul că terenul astfel preluat se învecina la momentul preluării cu proprietatea Ministerului Educației Naționale.
Instanța a reținut astfel că la momentul deposedării autoarei reclamantei, aceasta mai avea în proprietate doar suprafața de 1.600. pentru care contestatoarea este îndreptățită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
În privința modalității de stabilire a măsurilor reparatorii instanța a reținut că deși reclamanta a susținut că terenul solicitat este liber, neafectat de construcții sau detalii de sistematizare și că ar fi posibilă restituirea în natură, această susținere a fost infirmată de expertiza, care prin proiectul de extindere nr. 249/1963 precum și prin planșele foto depuse la dosar demonstrează faptul că terenul este ocupat de spații verzi, amenajate, în fapt de Parcul Universității.
De asemenea, din documentația menționată a rezultat că și subsolul terenului este afectat de amenajări subterane reprezentând conducte de alimentare cu apă și cabluri de electricitate.
Potrivit art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcții autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămasă liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent. Acest text este explicitat în art. 10.3 din Normele metodologice, dispoziții conform cărora prin amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale se înțeleg suprafețele de teren supuse unor amenajări destinate a deservi nevoile comunității și anume căi de comunicații (străzi, alei, trotuare, etc.) dotări tehnico edilitate subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri și grădini publice, piețe pietonale și altele.
În raport de destinația actuală a terenului solicitat și de prevederile legale menționate, tribunalul a constatat că în mod just unitatea deținătoare a apreciat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii în echivalent, acestea fiind stabilite conform art. 10 alin. 10 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură nefiind posibilă în situația dată.
Pentru considerentele expuse, instanța a reținut că decizia nr. 1/6.02.2006 a fost corect emisă atât sub aspectul întinderii dreptului solicitantei cât și al măsurii reparatorii pe care a stabilit- În consecință, instanța a respins ca neîntemeiată contestația.
În ce privește cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la plata de daune-interese pentru lipsa de folosință a terenului, instanța a respins-o având în vedere natura măsurilor reparatorii stabilite în favoarea reclamantei, respectiv acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel contestatoarea, criticând-o ca netemeinică și nelegală.
Motivele de apel formulate de contestatoare prin apărătorul ales,cuprind pe lângă acuzațiile de incompetență profesională și rea-credință ale completului de judecată și critici asupra modului în care au fost interpretate probele administrate, în opinia apelantei acestea dovedind faptul că autoarea sa a avut în proprietate o suprafață de 5.160.
Susține astfel apelanta că instanța de fond a interpretat "barbar", în mod incompetent, actul său de proprietate care atestă întinderea de 5.160. avuți în proprietate de autoarea sa, dând însă eficiență actului de preluare doar a unei porțiuni de teren.
Mai invocă apelanta că deși a dovedit atât calitatea sa de persoană îndreptățită prin certificatul de moștenitor nr. 73/1998, cât și întinderea dreptului pretins (prin tranzacția din 02.05.1915), în mod greșit instanța de fond i-a respins cererea de restituire în natură a terenului, deși terenul solicitat a-i fi restituit nu este construit.
În acest context mai invocă apelanta - prin apărător, că în mod greșit au fost aplicate de către instanța de fond dispozițiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, când de fapt ar fi trebuit aplicate dispozițiile art. 9 din lege, susținând că doar terenurile pe care s-au edificat construcții nu pot fi restituite, în toate celelalte cazuri restituirea trebuind a fi făcută în natură.
Că reținerea instanței de fond - a destinației de parc - pe care o are în prezent terenul în litigiu - se dovedește a fi "o abordare demagogică și populistă iresponsabilă și cu atât mai puțin juridică", întrucât retrocedarea a mai puțin de J de parc și a unei alei nu este în contradicție cu dispozițiile legale sus-citate.
Aceleași susțineri sunt făcute de apelantă și în privința grupului statuar existent pe terenul solicitat și care în opinia apelantei reprezintă "o construcție" ușoară, astfel încât instanța a interpretat incorect dispozițiile art. 10 alin. 3 din Legea nr. 10/2001.
În fine apelanta susține că prin raportul de expertiză depus la dosar a făcut dovada întinderii dreptului pretins,astfel încât se impune casarea hotărârii primei instanțe și pe fond admiterea contestației astfel cum a fost formulată.
Prin întâmpinarea depusă de intimată s-a solicitat respingerea apelului ca nefondat și păstrarea sentinței primei instanțe ca legală și temeinică.
În apel au fost administrate probe cu înscrisuri și a fost efectuată o nouă expertiză topometrică.
Apelul nu este fondat.
Criticile formulate de apelantă privind greșita reținere a suprafeței de 1.600. în loc de 3.559,62. nu își găsesc corespondent în actele de proprietate invocate de apelantă.
Astfel din tranzacția încheiată la 02.05.1915 invocată de apelantă ca titlu de proprietate pentru terenul ce a aparținut autoarei sale (și depus la fila 68 dosar fond) -nu rezultă în nici un fel nici explicit nici implicit -, care a fost întinderea terenului construit și neconstruit pe care autoarea apelantei l-a dobândit în acest mod.
Din nici o frază a tranzacției nu se poate desprinde nici o dimensiune, și nici măcar care ar fi vecinătățile imobilului astfel dobândit, pentru ca acestea să poată apoi constitui elemente de identificare ale vechii proprietăți.
De altfel - însăși apelanta - prin notificarea inițială depusă în conformitate cu Legea nr. 10/2001 a solicitat restituirea în natură a suprafeței de 1.600. cât ar fi aparținut bunicii sale.
Acestea au fost și motivele pentru care instanța de fond a reținut ca dovedită doar întinderea de 1.600. teren cât a rezultat din actul de preluare al autorității, dând în acest fel eficiență dispozițiilor art. 221din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005.
Potrivit acestor dispoziții: "în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive".
Și cum în cauză nu a fost făcută nici o dovadă certă, care să contrazică mențiunile din actul de autoritate respectiv decizia nr. 7405/26.07.1952, Curtea constată că în mod corect instanța de fond a făcut aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 221din Legea nr. 10/2001.
Nici din cele 3 acte de vânzare perfectate în anii 1935-1940 și depuse la dosar, nu se poate deduce care ar fi fost suprafața rămasă în proprietatea antecesoarei apelante, după înstrăinările făcute, singurele elementele certe fiind doar loturile proprietăților înstrăinate și vecinătățile acestora, nu și dimensiunile proprietății rămase autoarei apelante.
Prin urmare în lipsa oricăror alte elemente de identificare a suprafeței solicitate spre restituire, Curtea urmează să rețină doar suprafața ce rezultă din actul de autoritate (de preluare) din 1952, act care se și coroborează cu un alt document, anterior din 1950,respectiv foaia matricolă și care deși într-adevăr nu reprezintă și nu echivalează cu un titlu de proprietate, poate întări convingerea că mențiunea din actul de autoritate referitoare la întinderea terenului preluat este reală.
Așa fiind Curtea urmează să respingă ca nefondate criticile privind greșita stabilire a întinderii terenului solicitat a fi retrocedat.
Cât privește maniera în care urmează a fi despăgubită apelanta, Curtea reține că și sub acest aspect soluția instanței de fond este legală și temeinică.
Astfel, Curtea constată că în mod corect prima instanță a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, dar și prin nr.OG 209/2005, Legea nr. 263 din 27.06.2006 și Legea nr. 74/26.03.2007.
Potrivit articolului sus-menționat, art. 10 alin. 2, "în situația imobilelor preluate abuziv" în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcții preluate abuziv, s-au edificat noi construcții, autorizate, persoana îndreptățită va obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, iar pentru suprafața ocupată de construcții noi,cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent".
Ori, în cauză este cert că afectațiunea terenului revendicat este de utilitate publică, destinația de parc - pe care o are în prezent terenul în litigiu nefiind nici măcar contestată de apelantă.
Ca atare, Curtea reține că din acest punct de vedere nu pot fi primite susținerile apelantei potrivit cărora acordarea de măsuri reparatorii în echivalent și neretrocedarea parcului în natură ar constitui o abordare iresponsabilă, populistă și mai puțin juridică.
Curtea constată că aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 și acordarea în consecință a măsurilor reparatorii prin echivalent este totodată și în deplină concordanță cu actele normative naționale (art. 5 din Legea nr. 18/1991), dar și cu normele comunitare.
Curtea reține astfel că într-o societate modernă, în contextul actual politica de dezvoltare urbană, reprezintă o preocupare și pentru politica Uniunii Europene, care prin legislația adoptată a stabilit Principiile directoare pentru o dezvoltare teritorială durabilă a european (CEMAT, septembrie 2000).
A fost stabilite astfel reguli și principii de urbanism care impun o serie de restricții oricăror persoane fizice sau juridice ce utilizează sub o formă sau alta spațiul, regulile de urbanism reglementând servituțile urbane stabilite în folosul clădirilor, și urmărind amenajarea zonelor urbane sub aspectul circulației, salubrității, esteticii urbane și protecției mediului.
În acest context Curtea reține că România prin OUG195/2005 dată pentru implementarea aquis-ului comunitar, a prevăzut principiile care guvernează întreaga activitate de protecție a mediului și care trasează direcțiile de reglementare a activităților economice în vederea atingerii obiectivelor dezvoltării durabile și elementele care vizează interesul public.
A fost astfel stabilit prin art. 5 din OUG195/2005 că "Statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos și echilibrat ecologic" pentru ca apoi prin art. 62 al aceluiași act normativ să dispună că: "deținătorii cu orice titlu de terenuri pe care se găsesc perdele sau aliniamente de protecție, spațiile verzi, parcurile, gardurile vii, sunt obligați să le întrețină pentru îmbunătățirea capacității de regenerare a atmosferei, protecția fonică și eoliană".
Pin capitolul XII al aceluiași act normativ ce vizează protecția așezărilor umane, la art. 70 s-a prevăzut că pentru asigurarea unui mediu de viață sănătos, autoritățile administrației publice locale, precum și după caz, persoanele fizice și juridice au obligația să îmbunătățească microclimatul localităților, să mențină și să întrețină dezvoltarea spațiilor verzi, a parcurilor, a aliniamentelor de arbori și a perdelelor de protecție stradală și să adopte măsuri obligatorii pentru menținerea și păstrarea acestora.
Pentru îndeplinirea acestor obligații, art.71 din nr.OUG 195/2005 a prevăzut expres că schimbarea destinației terenurilor prevăzute în planurile urbanistice ca spații verzi amenajate este interzisă.
Rezultă din toate cele de mai sus, că toate aceste reguli impuse cu privire la păstrarea integrității mediului și menținerea calității vieții, chiar dacă în fapt reprezintă restrângeri și limitări ale dreptului de proprietate, ele sunt justificate pentru apărarea interesului public și sunt în deplină concordanță cu legislația europeană.
În consecință, Curtea, având în vedere atât dispozițiile art. 10 pct. 2 și 3 din Legea nr. 10/2001 coroborat cu dispozițiile art. 5 din Legea nr. 18/1991, art. 5, art. 62 și art. 70-71 din nr.OUG 195/2005 în temeiul dispozițiilor art. 296 Cod procedură civilă va respinge ca nefondat apelul contestatoarei - împotriva sentinței civile nr. 1141 din 06.06.2007 a Tribunalului Iași, sentință ce va fi păstrată ca legală și temeinică.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Respinge apelul formulat de contestatoarea - împotriva sentinței civile nr. 1141 din 06.06.2007 pronunțată de Tribunalul Iași, sentință pe care o păstrează.
Definitivă.
Cu recurs în 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14 mai 2008.-
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
Grefier,
Red.
Tehnored.
Tribunalul Iași: -
16.06.2008
2 ex.-
Președinte:Cristiana AngelescuJudecători:Cristiana Angelescu, Georgeta Pavelescu
