Succesiune. Jurisprudenta. Decizia 210/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA a IX-a CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE PRIVIND
PROPRIETATEA INTELECTUALĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.210
Ședința publică din data de: 14.04.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Elena Viviane Tiu
JUDECĂTOR 2: Carmen Georgeta Negrilă
JUDECĂTOR - - -
GREFIER -
Pe rol se află soluționarea cererilor de recurs formulate de către recurenta - reclamantă - și recurentul - pârât împotriva deciziei civile nr. 1098A/25.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-.
Dezbaterile au avut loc în ședința publică de la 09.04.2009 fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, încheiere ce face parte integrantă din prezenta și întrucât Curtea a avut nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitate părților să depună la dosar concluzii scrise, a amânat pronunțarea la 14.04.2009 când în aceeași compunere a dat următoarea decizie:
CURTEA
Asupra recursurilor civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 B la data de 23.01.2006 sub nr-, reclamanta - l-a chemat în judecată pe pârâtul solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se constate deschisă succesiunea defunctului, decedat la 06.08.1961, succesorii acestuia și masa succesorală; să se constate deschisă succesiunea defunctei, decedată în Franța la data de 13.10.1987, succesorii acesteia și masa succesorală; să se constate deschisă succesiunea defunctului, decedat în Franța la data de 28.06.2000, succesorii acestuia și masa succesorală; să se constate deschisă succesiunea defunctului, cu cetățenie franceză, decedat la data de 31.07.2000, succesorii acestuia și masa succesorală, cu cheltuieli de judecată.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 651, 653, 654, 659 și urm. Cod civil, Legea nr. 319/1944.
La data de 22.02.2006 pârâtul a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat să se stabilească calitatea sa de succesor unic al defunctului, pe baza CM nr. 4565/20.12.2002.
Prin sentința civilă nr. 1739/27.02.2006, Judecătoria sector 2 Baa dmis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 1 B, pe rolul căreia pricina a fost înregistrată sub nr-, această instanță la rândul său declinându-și competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sector 2
Prin sentința civilă nr. 1389/27.10.2006 Tribunalul București, secția a III-a civilă a pronunțat regulatorul de competență în favoarea Judecătoriei sector 1 B, în raport de dispozițiile ari. 155 din Legea nr. 105/ 1992.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 1 B sub nr-.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sector 2 B la data de 22.06.2006 sub nr-, reclamantul a chemat în judecată pe pârâta pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate în drept calitatea sa de unic succesor legal de pe urma defunctului, decedat la data de 06.08.1961.
În drept, au fost invocate prevederile art. 111 Cod procedură civilă.
Prin încheierea din data de 26.01.2007 Judecătoria sector 2 Baa dmis excepția de litispendență și a trimis cauza spre soluționare Judecătoriei sector 1, dosar nr-.
Prin sentința civilă nr. 13024/27.09.2007, Judecătoria sector 1 B a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, a inadmisibilității acțiunii și a lipsei de interes invocate de pârâtul-reclamant, ca neîntemeiate, a admis în parte cererea principală, a constatat deschisă succesiunea defuncților:
-, decedat la data de 06.08.1961, de pe urma căruia au rămas ca moștenitori în calitate de soție supraviețuitoare cu o cotă de 1/4 din masa succesorală; și, în calitate de fii, cu câte o cotă de 3/8 fiecare;
- decedată la data de 24.12.1981, de pe urma căreia au rămas moștenitori fiii acesteia, și, în calitate de fii cu câte o cotă de 1/2 fiecare;
-, decedat la data de 28.06.2000, de pe urma căruia a rămas ca succesor fratele acestuia;
-, decedat la data de 31.07.2000 de pe urma căruia au rămas ca moștenitori, în calitate de veri primari, rude de gradul IV pe linie maternă - reclamanta și pe linie paternă - pârâtul, în cote egale de ;
S-a respins capătul de cerere privind constatarea masei succesorale ca neîntemeiat; a respins cererea reconvențională și cererea conexă ca neîntemeiate.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a avut în vedere următoarele considerente:
De pe urma defunctului, decedat în data de 06.08.1961 a fost eliberat certificatul de moștenitor nr. 465/2002 potrivit căruia pârâtul era unic moștenitor, în calitate de nepot de soră.
Acest certificat de moștenitor a fost anulat prin decizia civilă nr. 551/17.06.2004 a Tribunalului București, Secția a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 672/25.04.2005 a Curții de Apel București, Secția a IV-a civilă.
Potrivit certificatelor emise de Camera Notarilor Publici B, procedura succesorală de pe urma defuncților, și nu a fost parcursă, ca de altfel nici de pe urma defunctului.
Excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei a fost respinsă de instanța de fond, pe considerentul că, potrivit legii române în materie succesorală, aceasta își justifică vocația succesorală generală la succesiunea defunctului, în calitate de văr primar (rudă de gradul IV).
Ca urmare a faptului că certificatul de moștenitor de pe urma defunctului a fost anulat prin hotărâre irevocabilă, excepția de inadmisibilitate a acțiunii principale a fost de asemenea respinsă ca neîntemeiată.
Excepția lipsei de interes în formularea cererii reconvenționale a fost respinsă pentru considerentul că pârâtul are vocație generală, fiind rudă de gradul III cu defunctul și a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru restituirea unui imobil ce a fost confiscat de la acesta.
Cu privire la acceptarea moștenirii, instanța de fond a reținut faptul că, deși afirmația conținută în actul de notorietate depus la dosar nu reprezintă un act de acceptare a succesiunii prin ea însăși, totuși aceste înscrisuri, coroborate cu alte fapte sau acte, valorează acceptare tacită a succesiunii; avându-se în vedere sub acest aspect conjunctura politică în care a decedat, faptul că decesul acestuia a fost cunoscut de soției și fiilor săi la aproximativ un an de la deces, precum și dispozițiile art. 4 din Legea nr. 10/2001, instanța de fond a apreciat că, atât reclamanta cât și pârâtul formulând notificări în baza Legii nr. 10/2001, au acceptat succesiunea în discuție.
Cu privire la cererea reconvențională și la cererea conexă, instanța de fond a reținut faptul că pârâtul a fost înlăturat de la moștenirea defunctului de soția și fiii acestuia.
Relativ la bunurile ce compun masa succesorală, instanța a constatat faptul că sentința civilă nr. 2478/1955 de preluare în proprietatea statului a unor bunuri mobile și a imobilului din B,-, Raionul 1 Mai, nu face ea singură, dovada dreptului de proprietate asupra acestora, precum și a faptului că acele bunuri mobile mai există în materialitatea lor la acest moment.
La data de 12.11.2007 rec1amanta a formulat cerere de completare a sentinței civile nr. 13024/27.09.2007, motivat de faptul că instanța a omis să se pronunțe cu privire la capătul de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 17429/13.12.2007 Judecătoria sector 1 admis această cerere și a dispus completarea sentinței civile nr. 13024/2007 în sensul admiterii cererii de obligare a pârâtului-reclamant la plata cheltuielilor de executare și a dispus obligarea pârâtuui-reclamant la plata către relamantă a sumei de 5.035 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinței civile nr. 13024/27.09.2007 au formulat apel atât pârât-reclamant, cât și rec1amanta-pârâtă, ambii criticând soluția pentru nelegalitate și netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 1098A/25.09.2008, Tribunalul București, Secția a III- a civilă a respins excepția inadmisibilității apelului declarat de apelanta - reclamanta - pârâtă; a respins ca nefondate apelurile formulate de ambele părți.
Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a apreciat în cadrul apelului formulat de apelantul pârât reclamant că este nefondată susținerea sa că prima instanță a stabilit în mod greșit calitatea reclamantei-pârâte de rudă cu vocație succesorală legală concretă la moștenire.
Din actele de stare civilă depuse la dosarul cauzei și după cum arată chiar apelantul, reclamanta - pârâtă este fiica lui și G - fratele lui (soția lui ).
Or, conform art. 675 alin. 1 Cod civil: "în lipsă de frați sau surori sau de descendenți dintr-înșii și în lipsă de ascendenți, succesiunea sa dă rudelor colaterale din gradul de rudenie cel mai apropiat". Prin urmare, întrucât defunctul, decedat în iulie 2000, nu a avut moștenitori din primele 3 clase de moștenitori legali, legea a chemat la moștenirea sa pe colateralii ordinari, adică rudele colaterale ale defunctului ce fac parte din clasa a IV-a de moștenitori legali: unchi, mătuși, veri primari ori frați și surori ai bunicilor defunctului.
(căsătorită ) este văr primar cu defunctul, rudă de gradul IV, succesibil din clasa a IV-a de moștenitori legali.
S-a apreciat că prin aplicarea aceluiași text de lege (art. 675 alin. 1 Cod civil) instanța de fond a constatat în mod corect și calitatea apelantului - pârât - reclamant de văr primar cu defunctul, rudă de gradul IV, din aceeași clasă de moștenitori legali, ca și apelanta reclamantă pârâtă, a colateralilor ordinari.
Întrucât între colateralii ordinari chemați la moștenire, aceștia fiind de grad egal, se aplică principiul egalității prevăzut de art. 675 alin. 2 Cod civil, în mod corect prima instanță de fond a stabilit cote egale de câte din moștenirea lăsată de acest defunct, atât pentru reclamanta-pârâtă, cât și pentru pârâtul - reclamant.
Tribunalul a mai constat că este corectă susținerea apelantului în sensul că în speța de față moștenirea este una legală, iar nu testamentară, deoarece niciuna din părți nu a susținut faptul că cei 4 defuncți ar fi dispus prin testament de patrimoniul lor, astfel încât transmiterea patrimoniilor succesorale a avut loc în temeiul legii, la persoanele, în ordinea și în cotele determinate de Codul civil.
Pe de altă parte, s-a confirmat și susținerea apelantului conform căreia - potrivit principiilor devoluțiunii legale, la moștenire sunt chemate în temeiul legii, rudele defunctului. Însă, prin aplicarea restrictivă a dispozițiilor art. 659 Cod civil, apelantul susține în mod greșit faptul că apelanta-reclamantă nu are calitatea de rudă, ci aceea de afin la moștenire.
Potrivit legii (art. 659-663 cod civil și art. 45 Codul familiei), rudenia este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană (rudenia în linie dreaptă) sau cea bazată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun (rudenie în linie colaterală), aceasta fiind permisă numai până la gradul IV, inclusiv. Deci au vocație succesorală legală pe linie colaterală și rudele de gradul IV cu defunctul (verii primari), neputându-se afirma cu temei că aceștia sunt afini și nu rude ale defunctului.
S-a mai susținut de către apelant faptul că instanța de fond a acordat altceva decât s-a cerut, în sensul că niciuna dintre părți nu a solicitat să se constate că sunt veri primari de gradul IV cu defunctul.
Și această critică a fost înlăturată de tribunal, deoarece prima instanță s-a pronunțat în limitele investirii sale. Astfel, reclamanta pârâtă a solicitat să se constate deschise cele 4 moșteniri succesive, succesorii fiecăruia dintre cei 4 defuncți, precum și masa succesorală rămasă de pe urma acestora, capete de cerere care au fost soluționate de către instanță, iar apelantul - pârât - reclamant a solicitat să se constate calitatea sa de moștenitor legal unic, cerere de asemenea analizată de judecătorie și respinsă tocmai urmare a constatării ca fiind întemeiată apărarea formulată de pârâta - reclamantă, care a susținut constant pe parcursul procesului, că este vară pe linie maternă cu defunctul.
O altă critică invocată de către apelant s-a referit la stabilirea de către instanța de fond a calității părților de moștenitori acceptanți pentru imobilul situat în B,-, sector 2 ca urmare a formulării notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, apelantul susținând faptul că acest considerent este greșit deoarece Legea nr. 10/2001 a repus în termen doar pe moștenitorii care, fiind deposedați de imobile în mod abuziv, nu au deschis succesiunea pentru că nu aveau ce moșteni (bunul preluat abuziv fiind singurul bun succesoral).
Într-adevăr, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 republicată, " care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moștenirea, sunt repuși de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul prezentei legi. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi". Prin urmare, pentru imobilele ce fac obiectul legii speciale, termenul de acceptare a succesiunii coincide cu termenul pentru depunerea notificării, adică cel mai târziu 14 februarie 2002.
Față de cele reținute de către prima instanță pe baza probelor administrate, în sensul că pentru cele 4 succesiuni succesive (de pe urma defuncților, și ) nu au avut loc dezbateri succesorale finalizate prin eliberarea unor certificate de moștenitor (certificatul de moștenitor nr. 465/2002 de pe urma defunctului, fiind anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă), deveneau aplicabile dispozițiile legale enunțate anterior, conform cărora pentru succesibilii neacceptanți, noul termen de acceptare a moștenirii este cel de 12 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Apelanta - reclamantă - pârâtă a formulat notificarea înregistrată la BEJ sub nr. 960/23.07.2001 și comunicată Primăriei sector 2 B (filele 59-61 din dosarul de fond nr-); iar din susținerile necontestate ale apelantului (așa cum se reține și în considerentele deciziei civile nr. 551/17.06.2004 a Tribunalului București, Secția a V-a civilă - fila 47 din dosarul de fond -) și acesta a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul confiscat de la autorul inițial.
Prin urmare, instanța de apel a apreciat că în mod corect fondul a reținut că prin notificările formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, ambele părți au fost repuse de drept în termenul de acceptare a succesiunii, însă numai pentru imobilele ce fac obiectul Legii nr. 10/2001.
De asemenea, tribunalul a apreciat că art. 4 alin. 3 din Legea 10/2001 a fost corect aplicat de prima instanță, având în vedere că, în prealabil s-a stabilit calitatea de moștenitori legali a ambelor părți, potrivit legii civile române.
În privința apelului declarat de apelanta - reclamantă - pârâtă împotriva sentinței civile nr. 13024/27.09.2007, tribunalul a analizat cu prioritate excepția inadmisibilității, având în vedere dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, excepție care a fost respinsă ca neîntemeiată.
Astfel, s-a apreciat că inadmisibilitatea este acea situație în care apelantul fie folosește o cale procedurală neprevăzută de lege, fie folosește în mod nepermis o cale prevăzută de lege.
Prin acțiunea formulată, reclamanta - pârâtă a solicitat să se constate că, de pe urma defunctului au rămas ca moștenitori numitul (cetățean francez, născut în România la data de 31. 07.1922 - conform actului de notorietate depus la fila 17 din dosarul de fond - al Judecătoriei sector 2), în calitate de văr pe linie paternă și reclamanta, în calitate de văr pe linie maternă.
În primul rând, se constată că acțiunea nu a fost formulată și în contradictoriu cu numitul, pentru ca instanța să fie investită în mod legal cu verificarea calității de moștenitor legal și a acestei persoane.
În al doilea rând, apelantul - pârât - reclamant a susținut faptul că numitul ar fi decedat, fără a depune la dosar certificatul de deces.
Apreciind că motivul de nelegalitate invocat de apelanta reclamantă - pârâtă este legat de fondul apelului declarat și nefiind relevate în susținerea excepției lipsuri ale exercițiului dreptului de a formula apel împotriva hotărârii de primă instanță, tribunalul a respins excepția analizată, ca neîntemeiată.
Pe fondul apelului, tribunalul a analizat critica privind înlăturarea numitului de la moștenirea defunctului, având în vedere cele redate anterior, în sensul că instanța de fond nu avea posibilitatea legală de a stabili calitatea de moștenitor legal și a acestei persoane, care nu a fost atrasă în proces prin niciuna din modalitățile permise de Codul d e procedură civilă.
S-a mai susținut prin motivele de apel d e către apelanta - reclamantă - pârâtă faptul că instanța de fond a stabilit în mod greșit vocația succesorală concretă a părților prin raportare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece acest aspect trebuia analizat în condițiile dreptului comun.
Critica s-a apreciat a nu fi întemeiată.
Principiul aplicabil în materia dreptului de opțiune succesorală este acela al indivizibilității lui, în sensul că succesibilul trebuie să se pronunțe unitar cu privire la dreptul său succesoral, nefiind posibilă acceptarea în parte a moștenirii.
Legea nr. 10/2001 însă a reglementat excepția de la acest principiu, prin art. 4 alin. 3 stabilind că moștenitorii sunt socotiți acceptanți de drept, prin notificarea formulată, pentru imobilele ce fac obiectul legii în discuție.
Prin urmare, instanța de fond nu putea face abstracție de dispozițiile acestei legi speciale, deoarece repunerea în termenul de opțiune succesorală ca urmare a formulării notificării în termenul prevăzut de legea specială operează de drept, în temeiul legii, nefiind necesar a fi formulată o astfel de cerere unei instanței de judecată.
Se mai aratat faptul că în mod greșit s-a reținut vocația succesorală concretă a apelantului - pârât - reclamant la moștenirea lăsată de defunctul, deoarece acesta nu a făcut dovada acceptării moștenirii în termenul prevăzut de art. 700 Cod civil, iar simpla cerere formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, nu poate fi considerată acceptare, în condițiile în care exista moștenirea dezbătută pe cale notarială.
Apelanta a susținut și că moștenirea defunctului a fost dezbătută în Franța (prin actul de notorietate emis de notar în Franța, fiind stabilită calitatea de moștenitori legali a apelantei și a numitului ) și că în mod greșit a fost înlăturat de către prima instanță de fond acest mijloc de probă, act care - potrivit dreptului francez - este echivalentul certificatului de moștenitor.
Întrucât litigiul de față prezintă elemente de extraneitate - defuncții, cetățeni români, având ultimul domiciliu în Franța, iar defunctul a fost cetățean francez, de asemenea cu ultim domiciliu în Franța - tribunalul a apreciat că se impune și stabilirea legii aplicabile celor 4 moșteniri succesive, respectiv, legea română sau cea franceză.
Potrivit dispozițiilor art. 66 și 67 din Legea nr. 105/1992 privind raporturile de drept internațional privat, texte situate în cap. VI "", legea aplicabilă moștenirii este legea națională pe care persoana decedată o avea la data morții, în ceea ce privește bunurile mobile și legea locului unde fiecare din aceste bunuri este situat, în ceea privește bunurile imobile, indiferent de cetățenia defunctului.
Rezultă că, în prezența unui element de extraneitate, devoluțiunea, transmisiunea și împărțeala moștenirii, sunt supuse unor legi succesorale diferite, în funcție de natura bunurilor care alcătuiesc masa succesorală.
Pe de altă parte, prin hotărârea apelată instanța de fond a respins cererea de constatare a componenței masei succesorale, motivat de faptul că pentru bunurile mobile enumerate în sentința civilă nr. 2478/1995 nu a fost făcută dovada dreptului de proprietate sau a existenței actuale, dar și având în vedere împrejurarea că Legea nr. 10/2001 repune moștenitorii în termenul de acceptare doar pentru bunurile imobile ce fac obiectul legii speciale.
În plus, cum niciuna dintre părți nu a criticat soluția primei instanțe cu privire la constatarea masei succesorale, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă și a constatat că fondul a stabilit în mod corect situația de fapt.
Reținând ca aspect de fapt intrat în puterea de lucru judecat ca urmare a necontestării sale prin apelurile formulate, împrejurarea că instanța de fond a stabilit vocația succesorală concretă numai prin raportare la bunul imobil ce face obiectul Legii nr. 10/2001, iar nu și cu privire la alte bunuri, tribunalul constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 66 lit. b din Legea nr. 105/1992, potrivit cărora moștenirea este supusă legii succesorale române, ca fiind legea locului unde situat bunul imobil.
Pentru aceste considerente, tribunalul a înlăturat și argumentul susținut de apelanta - reclamantă - pârâtă cu privire la aplicarea în speță a legii franceze, în sensul că actul de notorietate eliberat de notarul din Franța este echivalentul unui certificat de moștenitor.
În privința apelului declarat de apelantul - pârăt - reclamant împotriva sentinței civile nr. 17429/13.12.2007 privind soluționarea cerereii de completare a dispozitivului primei sentințe cu pronunțarea asupra cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată, tribunalul a înlăturat criticile formulate ca nefondate.
S-a reținut din examinarea sentinței civile nr. 13024/2007 că instanța de fond a omis a se pronunța asupra cererii formulate de reclamanta-pârâtă prin notele scrise depuse la dosar - fila 93 din dosarul de primă instanță, ceea ce a deschis acesteia posibilitatea de a formula cererea de completare a dispozitivului, potrivit dispozițiilor art. 2811Cod procedură civilă.
S-a susținut totodată, că sancțiunea procesuală a obligării părții la plata cheltuielilor de judecată nu se justifică în faza soluționării cererii în primă instanță, deoarece nu se poate considera că apelantul - pârât - reclamant a pierdut definitiv și irevocabil procesul.
Nici această critică nu a fost reținută, tribunalul apreciind că prima instanță a aplicat în mod corect dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă, care nu fac distincție în raport de faza procesuală a judecății unei cereri și a acordat cheltuielile de judecată prin raportare la culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții, respectiv a pârâtului - reclamant reconvențional, ale cărui cereri, reconvențională și cea conexă, au fost respinse prin hotărârea de fond, dar și avându-se în vedere împrejurarea că acțiunea principală a fost admisă în parte.
În termen legal, împotriva acestei decizii, ambele părți au promovat recurs, fiecare prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, potrivit celor ce urmează.
Astfel, în dezvoltarea motivelor sale de recurs, recurenta reclamantă pârâtă susține că instanța de apel în mod nelegal a constatat că ambele părți au vocație succesorală concretă la moștenirea ultimului defunct, și anume, în calitate de veri primari ai acestuia.
Deși instanța de apel a reținut că s-a stabilit vocația succesorală concretă numai cu privire la bunul imobil ce face obiectul Legii 10/2001, acest lucru nu rezultă din hotărârea pronunțată de instanța de fond; astfel, în dispozitivul sentinței primei instanțe s-a stabilit că de pe urma defunctului, decedat la data de 31.07.2000, au rămas ca moștenitori, în calitate de veri primari, rude de gradul IV, pe linie maternă -reclamanta și pe linie paternă - pârâtul, în cote egale de .
Or, o asemenea hotărâre judecătorească pare lipsită de efecte și de interes, atât timp cât potrivit dispozițiilor Legii 10/2001, cel puțin în ceea ce privește imobilul ce face obiectul acestei legi, deoarece moștenitorii sunt repuși de drept în termenul de acceptare a moștenirii, astfel că nu era nevoie de o hotărâre judecătorească prin care să se stabilească faptul că ambele părți au calitatea de moștenitori.
Din punctul de vedere al recurentei reclamante, succesiunea defunctului a fost dezbătută în Franța, întrucât acesta era cetățean francez, prin naturalizare, așa cum rezultă din actul întocmit de, notar francez, act care este un veritabil certificat de moștenitor, întrucât în el se face mențiune expresă la faptul că drept de moștenire la averea defunctului au, pe linie paternă -, de naționalitate franceză, prin naturalizare, în calitate de văr primar al defunctului, pentru J din moștenire și pe linie maternă - (căsătorită ), de naționalitate română, în calitate de vară primară a defunctului, pentru cealaltă J de moștenire.
Acest act este un certificat de moștenitor, întrucât în baza lui s-au împărțit toate bunurile deținute în Franța de defunctul, din documentele depuse recurentă rezultând faptul că între cei doi moștenitori menționați în acest act, s-au împărțit sume de bani și alte bunuri mobile și imobile.
O hotărâre judecătorească, cum este cea de la fond, menținută de instanța de apel, în care nu se face mențiunea că masa succesorală este compusă numai din bunul imobil ce face obiectul Legii 10/2001, nu poate duce decât la concluzia, greșită de altfel, că intimatul-pârât ar fi moștenitor al defunctului și în ceea ce privește bunurile acestuia din Franța.
Recurenta mai afirmă că de esența problemei este de a se stabili în primul rând vocația legală generală și cea concretă la succesiune, în condițiile dreptului comun și nu în condițiile Legii 10/2001.
Ca o primă obligație care-i incumbă moștenitorului pentru a succede este aceea ca el să-și dovedească propria calitate, fie că e vorba despre succesiune legală, fie testamentară, deoarece numai în acest mod moștenitorul își dovedește aptitudinea de a succede și vocația ereditară.
În acest context, instanța de apel nu a făcut nicio diferențiere între cei care sunt moștenitori prin acceptarea succesiunii în termenul prevăzut de dreptul comun și aceia care doar au vocație succesorală generală, iar prin cererea de restituire sunt repuși în termenul de acceptare a moștenirii.
În concluzie, apreciază recurenta, intimatul-pârât nu are vocație succesorală concretă deoarece nu a făcut dovada vreunui demers în vederea dezbaterii succesiunii după, ultimul copil al lui, act de succesiune dezbătut în Franța și nereținut ca probă de către instanță.
Prin înlăturarea actului eliberat de notarul francez, echivalent al certificatului de moștenitor, intimatul-pârât este practic repus în termenul, prevăzut de art. 700 Cod civil de acceptare a succesiunii, fiind încălcate prin aceasta dispozițiile Legii 105/1992 referitoare la raporturile de drept internațional privat, întrucât și pârâtul a fost recunoscut ca moștenitor legal conform dreptului comun.
Instanța a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 66 lit. b, art. 71 și 161 din Legea 105/1992, privind raporturile de drept internațional privat, întrucât în cauză nu se pune în discuție legea aplicată moștenirii, ci problema calității de moștenitor.
Or, proba acestei calități a fost făcută de recurenta - reclamantă în conformitate cu dispozițiile art. 161 din Legea 105/1992 în raport cu care forța probantă a actului de notorietate este cea recunoscută de legea locului unde a fost întocmit actul, respectiv legea franceză, care conform art. 730-1 al Codului civil francez, actul de notorietate întocmit de notar este echivalat cu certificatul de moștenitor și-i acordă deplină putere doveditoare în privința calității de moștenitor.
Instanța avea de stabilit dacă această calitate de moștenitor a recurentei reclamante dobândită în Franța, este supusă sau nu cerințelor dreptului român din punct de vedere probator.
Recurenta admite că este adevărat că cele cuprinse în actul de notorietate nu atrag acceptarea succesiunii în sine, conform art. 730-2 din Codul civil francez, însă această normă coroborată cu prevederile următoare ale codului civil francez, în speță art. 730-3, în sensul că actul de notorietate astfel întocmit, stă mărturie până la proba contrară, iar cel ce îl invocă este presupus a avea drepturi ereditare în proporția specificată în el; pe de altă parte, conform art. 730-4, moștenitorii desemnați în actul de notorietate. sunt considerați, față de terții deținători de bunuri din succesiune, a avea liberă dispoziție asupra acestor bunuri și, dacă este vorba de fonduri, libera dispoziție asupra acestora în proporția indicată în act.
Astfel, conform art. 66 lit. b din Legea 105/1992, moștenirea este supusă în ceea ce privește bunurile imobile. locului unde fiecare din aceste lucru este situat, iar art. 67 din același act normativ stabilește sub ce aspecte interesează în cauză norma anterioară.
Conform art. 161 alin. 4 - dovada stării civile și puterea doveditoare a actelor de stare civilă sunt reglementate de legea locului unde s-a întocmit actul invocat, care în acest caz nu este legea română, cum greșit a stabilit prima instanță, ci legea franceză.
În această situație, prin actul de notorietate întocmit și autentificat în, la un birou notarial, se consemnează că a intervenit atât decesul lui la, în data de 31.07.2000 și a lui, în data de 28.06.2000 și că recurenta-reclamantă, pe latură maternă, împreună cu, pe latură paternă, sunt unicii moștenitori ai celui din urmă.
Actul notarial de notorietate conform dreptului francez este legal întocmit și dovedește calitatea de moștenitor. Prin urmare, dovada legăturii de rudenie este probată în conformitate cu act. 161 al. 4 din Legea 105/1992, pe baza unui înscris întocmit conform legii locului unde s-a redactat actul doveditor, astfel că în cauză s-a făcut dovada vocației succesorale a recurentei și a numitului, în calitate de colaterali ordinari, conform art. 672 Cod civil român.
În ce privește calitatea de moștenitor a intimatului-pârât, recurenta reclamantă susține că acesta nu a făcut dovada acceptării în termen a moștenirii lui, conform art. 700 Cod civil, iar atunci când exista deja o moștenire dezbătută, nu mai poate fi inclusă nicio persoană în categoria moștenitorilor acceptanți, conform dreptului comun.
Pentru aceste considerente, recurenta a solicitat în ce privește fondul, ca de pe urma defunctului, să se constate potrivit dreptului comun atât calitatea sa de succesor, în calitate de colateral ordinar, pe latură maternă, cât și a d-lui, pe latură paternă, de asemenea, colateral ordinar.
Recurentul pârât reclamant prin motivele sale de recurs a susținut că tât prima instanță, cât și instanța de apel au considerat nelegal că reclamanta ar avea calitate procesuală activă (ca moștenitoare a defunctului ), proprietarul predecedat al imobilului din B, Str. - Roșie Nr. 8, Sectorul 2.
În realitate, recurenta nu este moștenitoarea lui proprietarului inițial al imobilului, și, în consecință, nu are calitate procesuală activă în această cauză, pricina de față, referindu-se la imobilul susmenționat.
Recurentul pretinde că între reclamantă și autorul nu există nicio relație directă de rudenie.
Astfel, proprietarul imobilului a fost moștenit la decesul său de cei doi copii ai săi și precum și de soția supraviețuitoare,.
Ulterior, fiecare dintre acești succesori a decedat, ultima succesiune în discuție fiind cea a lui.
Conform art. 675 Cod civil, dacă defunctul nu a lăsat ca moștenitori frați și surori, "succesiunea se dă rudelor colaterale din gradul de rudenie cel mai apropiat" - dispoziție legală care exclude de la moștenire rudele soțului defunctului.
Ori, recurentul pârât reclamant pretinde că este singura "rudă colaterală din gradul de rudenie cel mai apropiat" cu defunctul proprietar al imobilului, anume.
În această situație, recunoașterea unui drept de moștenire în favoarea reclamantei, care niciodată nu s-a aflat într-o relație de rudenie cu defunctul proprietar, constituie o flagrantă încălcare a prevederilor legale anterior menționate.
Recurentul pârât reclamant a depus întâmpinare la motivele de recurs formulate de recurenta, prin care a solicitat respingerea recursului acesteia, anexând totodată, decizia penală nr. 191/7.06.2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în anulare declarat de Procurorul General prin care s-a dispus achitarea autorului inițial al părților - și înlăturarea pedepsei complementare a confiscării averii, recurs promovat în urma memoriului recurentului, după cum a depus la dosar și certificatul de moștenitor nr. 221/1.10.2007 emis de BNP și din care reise că s-au dezbătut cele 4 succesiuni ce formează obiectul dezbaterii pe cale judiciară și în prezenta cauză.
Ambele recursuri formulate sunt nefondate.
Analizând materialul probator administrat în cauză, văzând criticile formulate prin motivele de recurs, Curtea constată că în cauză decizia atacată a fost pronunțată cu o corectă aplicare a dispozițiilor legale incidente, astfel că în cauză nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, de natură a conduce la modificarea acesteia, potrivit celor ce se vor arăta.
Interesul ambilor recurenți privind dezbaterea celor 4 succesiuni consecutive este legat indubitabil de imobilul ce a aparținut proprietarului inițial al acestuia - - situat în B,-, sector 2 format din teren în suprafață de 600 mp împreună cu construcție, parter și etaj, imobil pentru a cărui restituire în natură ambele părți au formulat notificare în termenul legal prevăzut de Legea 10/2001.
a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate și cea complementară a confiscării averii, decedând în închisoare însă, prin decizia penală nr. 191/7.06.2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 9 judecători, prin admiterea recursului în anulare, s-a dispus achitarea inculpatului și înlăturarea măsurii confiscării averii, cu consecința desființării titlului statului.
Drept urmare, pentru dezlegarea problemei de drept vizând acceptarea în termenul legal de către persoanele ce se pretind îndreptățite la măsura restituirii în natură, instanța de apel s-a raportat în mod riguros la prevederile art. 4 alin. 3 din Legea 10/2001 și la repunerea în termenul de acceptare a succesiunii cu privire la imobil pe care normele legii speciale o prevăd, derogatorii de la principiul indivizibilității dreptului de opțiune succesorală și în consecință, aplicabile prioritar cu privire la acest aspect, conform principiuluispecialia generalibus derogant.
Fiecare parte se pretinde moștenitor și contestă calitatea de moștenitor a celeilalte, recurenta reclamantă pârâtă pentru considerentul că deja succesiunea ultimului defunct a fost dezbătută și culeasă potrivit legislației franceze de ea și numitul, iar recurentul pârât pentru aceea că potrivit dreptului civil român, nu i se poate recunoaște calitatea de moștenitoare și numitei care a fost doar afin cu defunctul, respectiv, rudă a soției acestuia, fără vocație succesorală concretă la moștenirea lui; în plus, cel din urmă a depus în recurs (deși acesta a fost eliberat înaintea pronunțării deciziei instanței de apel) un ceritificat de moștenitor nr. 221/1.10.2007 emis de BNP prin care pretinde că i s-a stabilit calitatea de moștenitor unic, după ce primul certificat care atesta aceeași împrejurare, a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, după cum se va detalia.
Recurenta, prin motivele sale de recurs, afirmă inutilitatea demersului judiciar și a hotărârii judecătorești pronunțate în cauză, întrucât în prezenta pricină nu s-a stabilit și compunerea masei succesorale, iar legat de imobilul a cărui restituire în natură au cerut-o ambele părți, fiecare dintre ele are beneficiul repunerii în termenul de opțiune succesorală, potrivit art. 4 alin. 3 din Legea 10/2001.
Curtea apreciază că afirmația este inexactă, iar valabilitatea ei este condiționată de necontestarea reciprocă a calității de succesor, astfel încât, unitatea deținătoare sau notificată pentru restituirea în natură, este în imposibilitate de determinare a calității de persoană îndreptățită mai înainte de tranșarea pe cale judiciară a acestei dispute; este un efect al aplicării regulii suspendării procedurii succesorale notariale în cazul în care succesibilii au contestări cu privire la calitatea de moștenitori, la compunerea masei succesorale sau la cotele ce li se cuvin, la temeiul chemării lor la moștenire, etc. conform art. 78 lit. b din Legea 36/1995, chestiunea stabilirii calității de persoană îndreptățită, fiind una incidentală în proceduara Legii 10/2001; așa cum corect a stabilit tribunalul, nicio parte nu a formulat motive de apel cu privire la compunerea masei succesorale, astfel că, în aplicarea dispozițiilor care statuează limitele devoluțiunii în apel (art. 295 alin. 1 Cod procedură civilă), s-a constatat că în cauză se impune dezlegarea dată de prima instanță asupra acestui aspect.
Astfel, obiectul pricinii de față, în esență, l-a constituit dezbaterea succesiunii defuncților (decedat la 6.08.1961), (decedată la 24.12.1981), (decedat la 28.06.2000) și (decedat la 31.07.2000) și stabilirea calității de moștenitori și a cotelor succesorale de pe urma celui din urmă defunct.
Niciuna dintre părți nu contestă dezlegarea dată de instanțele anterioare cu privire la primele 3 succesiuni, astfel: a fost moștenit de soția supraviețuitoare și cei doi fii - și;, a fost succedată de cei doi copii ai săi - și, în timp ce, a fost moștenit de fratele său,.
Așa fiind, problema disputată în pricina de față, o constituie stabilirea calității de moștenitori de pe urma lui, fiecare dintre recurenți negând calitatea de succesibil a celuilat, recurenta pentru argumente de aplicare a legii franceze, iar recurentul pentru aceea că nu a fost rudă cu, ci cu soția acestuia, astfel încât, calitatea de afin nu îi conferă vocație succesorală la moștenirea în discuție.
Recurenta reclamantă pârâtă susține nelegalitatea deciziei instanței de apel pentru aceea că succesiunea lui, a fost deja dezbătură în Franța, întrucât acesta era cetățean francez, iar actul întocmit de notarul francez, constituie un veritabil certificat de moștenitor prin acesta stabilindu-se că dreptul de moștenire de pe urma defunctului revine pe linie paternă, lui, iar pe linie maternă recurentei (căsătorită ), ambii veri primari cu defunctul; or, acest înscris este pe deplin valabil și pe teritoriul României, în temeiul lui împărțindu-se între cei doi toate bunurile pe care defunctul le-a deținut pe teritoriul Franței, respectiv, sume de bani, bunuri mobile și imobile.
Legea unui stat suveran și independent este guvernată, între altele, de principiul teritorialității, astfel încât normele obligatorii edictate printr-un act normativ, sunt obligatorii pentru cetățenii ei și sunt aplicabile în limitele sale teritoriale.
În ipoteza în care într-un raport juridic intervine un element de extraneitate, legea, pe calea normelor de drept internațional privat, stabilește prin intermediul normelor conflictuale care lege este aplicabilă respectivului raport juridic, ceea ce, în sistemul de drept românesc se realizează prin Legea 105/1992, astfel cum corect a stabilit instanța de apel.
Astfel, potrivit înscrisurilor ce se regăsesc în dosarele anterioare (respectiv, filele 14-22 dosar - și 118-161 dosar apel), rezultă că pentru, s-au eliberat "acte de notorietate" ceea ce, potrivit textelor indicate de recurentă, respectiv, art. 730, 730-1 până la 730-5 Codul civil francez (fila 82 dosar -) au forța probantă a unor veritabile certificate de moștenitor; pe de altă parte, pentru nu s-a făcut dovada unui asemenea certfiicat de moștenitor (ori act de notorietate), dar s-au făcut dovezi de împărțire a masei succesorale, între recurenta și numitul, în prezent decedat (fila 45 dosar apel), prin încasarea unor sume de bani, prin acte de dispoziție cu privire la bunuri succesoarale sau achitarea unor impozite imobiliare, etc.; de aici, se poate stabili concluzia că pentru bunurile ce se răgăseaupe teritoriul Franțeiîn patrimoniul defunctului la data decesului, raporturile succesorale s-au epuizat, potrivit legii franceze.
Instanței române îi este permisă această concluzie, întrucât respectivele înscrisuri sunt recunoscute de dreptcu privire la ceea ce ele constată, nefiind necesară cerința supralegalizării lor în condițiile art. 165 și urm. din Legea 105/1992 și nici chiar cerința apostilării potrivit art. 2 din Convenția d l Haga din 1961 pentru suprimarea cerințelor supralegalizării, întrucât, între România și Franța, potrivit art. 3 din același act juridic internațional, s-a încheiat o convenție bilaterală privind asistența juridică în materie civilă și comercială, ratificată prin Decretul 77/1975.
În art. 10 din cea din urmă Convenție se prevede: "Înscrisurile care emană de la autoritățile judiciare sau de la alte autorități competente ale unuia dintre state, precun și înscrisurile cărora acestea le dau dată certă, le atestă autenticitatea semnăturii sau conformitatea cu originalul, nu au nevoie de nicio legalizare pentru a fi folosite pe teritoriul celuilalt stat."
Efectul aplicării acestor dispoziții legale presupun concluzia că bunurile aflate pe teritoriul Franței ce se găseau în patrimoniul la data decesului său, au fost culese de cei doi moștenitori stabiliți potrivit legii franceze ca având această calitate; respectivele înscrisuri nu oferă nicio soluționarea cu privire la eventuale alte bunuri pe care defunctul le-ar fi posedat pe teritoriul altor state, respectiv, pe terioriul României, ceea ce ar fi presupus rezolvarea acestei chestiuni de către autoritățile franceze și cu observarea acestui element de extraneitate.
Ca atare, referirea recurentei la transpunerea efectelor dezbaterii succesiunii defunctului, fără nicio altă formalitate și cu privire la bunurile ce s-ar găsi pe teritoriul României, este lipsită de suport legal, întrucât pentru dezbaterea acestei succesiuni sunt aplicabile, cum legal a statuat și tribunalul, dispozițiile art. 66 lit. b din Legea 105/1992, în sensul că moștenirea este supusă, în ce privește bunurile imobile, legii locului unde fiecare din aceste bunuri este situat, norma conflictuală stabilind așadar, legea aplicabilă, lex rei sitae, așadar legea română; soluția se impune ca atare deoarece, așa cum deja s-a arătat, disputa dintre părți vizează vocația la obținerea măsurilor reparatorii pentru imobilul din B,-, sector 2, ca bun succesoral de pe urma autorului inițial al părților,.
Pe de altă parte, art. 67 din Legea 105/1992, prevede că legea aplicabilă moștenirii stabilește îndeosebi: momentul deschiderii moștenirii, persoanele cu vocația de a moșteni, calitățile cerute pentru a moșteni, exercitarea posisiei asupra bunurilor rămase de la defunct, condițiile și efectele opțiunii succesorale, întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul succesoral, drepturile statului asupra succesiunii vacante.
Prin urmare, Codul civil român, ca lege aplicabilă, reprezintă actul normativ pe temeiul căruia se statuează cu privire la calitatea părților de moștenitori de pe urma defunctului și, în plus, cu referire la termenul de opțiune succesorală, trebuie observate în completare, dispozițiile de favoare cuprinse în art. 4 alin. 3 din Legea 10/2001, respectiv, împrejurarea că cererea de restituire în natură formulată de fiecare dintre recurenți are semnificația repunerii în termenul de opțiune succesorală prevăzut de art. 700 Cod civil (6 luni de la data deshiderii succesiunii), prin derogare atât de la termenul de drept comun cât și de la principiul indivizibilității dreptului de opțiune succesorală, cum legal a reținut și instanța de apel.
Curtea constată nefondate susținerile recurentei în sensul că incidența dispozițiilor legii speciale, Legea 10/2001, a fost reținută pentru determinarea vocației concrete la succesiune, legea specială intervenind pentru stabilirea beneficiului repunerii în termenul de opțiune succesorală, în condițiile în care prin acest act normativ nu se stabilesc alte reguli de chemare la moștenire, nu se derogă de la ordinea chemării la moștenire și nu înlătură sau înlocuiește alte norme din dreptul comun pentru rezolvarea acestui raport de drept succesoral.
Făcând aplicarea principiilor devoluțiunii succesorale legale, principiul chemării la moștenire în ordinea claselor și al proximității gradului de rudenie, Curtea constată că instanța de apel în mod legal a confirmat soluția judecătoriei care a fost pronunțată cu corecta aplicare a dispozițiilor art. 659 și art. 675 Cod civil.
Cum defunctul nu a avut descendenți și nici alte rude din clase mai apropriate decât clasa a IV-a de moștenitori legali se constată că tribunalul în mod legal a confirmat soluția primei instanțe privind vocația succesorală concretă a celor doi recurenți, în calitate de colaterali ordinari, care vin la moștenire numai în nume propriu nu și prin reprezentare, ambii fiind veri primari cu defunctul (colaterali de gradul IV), unul pe linie maternă, recurenta, iar celălalt pe linie paternă, recurentul.
Astfel, a mai avut doi frați: (căsătorită și avându-l ca descendent pe ) și (căsătorită ), mama recurentului pârât, așa încât recurentul este văr primar cudecuis-ul din cauză, fiul lui, căsătorit cu.
Soția lui ( ) a avut un frate G, căsătorit cu (fostă ), ambii având-o ca fiică pe recurenta reclamantă, căsătorită; ambii părinți ai recurentei sunt în prezent decedați, iar ea este unica lor moștenitoare, la rândul său, văr primar, pe linie maternă cu defunctul.
Potrivit celor anterior arătate, reiese că, și aveau vocație generală la moștenirea lui, fiind rude de gradul IV în linie colaterală, ce fac parte din clasa a IV-a de moștenitori legali, însă pentru a fi chemat la moștenire în mod concret, trebuie ca succesibilul să fi acceptat moștenirea în termenul legal de opțiune succesorală, iar dintre aceștia, doar recurenții sunt cei care, formulând cerere de restituire în natură a imobilului din B,-, sector 2, au beneficiul repunerii în termenul de acceptare a succesiunii în discuție, conform art. 4 alin. 3 din Legea 10/2001 pentru imobilele succesorale aflate pe teritoriul României; potrivit normelor aplicabile, pentru imobilul menționat, numitul este străin de succesiune, acesta fiind de altfel, în prezent decedat (din anul 2004), cum deja s-a arătat.
În consecință, recurenții sunt cei care și-au însușit calitatea de moștenitori ai defunctului prin acceptarea succesiunii conform celor arătate, fiecare dintre ei cu o cotă de din dreptul astfel transmis, deoarece între colateralii ordinari, fiind rude în grad egal cu defunctul, se aplică principiul egalității prevăzut de art. 675 alin. 2 Cod civil.
Recurentul pârât face afirmații contradictorii prin motivele sale de recurs, în principal, susținând că recurenta reclamantă este afin cu, autorul inițial al părților, fiind rudă cu soția acetuia, astfel că, rudele soției nu pot veni la moștenirea soțului acesteia.
Același recurent pretinde că a fost moștenit de soția sa și de cei doi fii: și, caz în care, odată ce devoluțiunea succesorală a operat în favoarea descendenților și a soției supraviețuitoare, este lipsit de relevanță că în raport cu recurenta reclamantă nu avea vocație succesorală generală, chemarea acesteia la moștenire nefiind recunoscută față de, ci față de ultimul descendent al acestuia, în calitate de văr primar ca și recurentul, așa cum deja s-a demonstrat prin considerentele anterioare, drepturile sale fiind conservate prin calitatea de moștenitoare (și) a soției supraviețuitoare a lui, respectiv,; așa fiind, recurenta reclamantă este văr primar cu pe linie maternă, tatăl recurentei ( G), fiind frate cu.
Astfel, calitatea recurentei de moștenitoare a fost stabilită prin aplicarea succesivă a regulilor devoluțiunii succesorale a celor 4 succesiuni, consecutiv, în ordinea deschiderii acestora, la data decesului fiecăruia dintre autori.
În sfârșit, pentru a-și demonstra calitatea de unic moștenitor de pe urma lui, recurentul pârât s-a prevalat de certificatul de moștenitor nr. 465/20.12.2002 emis de BNP, certificat care a fost anulat prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă (filele 46-56 dosar primă instanță -, Judecătoria sectoria sector 1).
Din considerentele acestei hotărâri, reiese că la solicitarea recurentei s-a dispus anularea acestui certificatului de moștenitor menționat, tocmai datorită încălcării dispozițiilor art. 77 din Legea 36/1995, respectiv, pentru neadministrarea unor probe pertinente și concludente, impuse de lege, pentru dezbaterea succesiunii lui, în cuprinsul acestei hotărâri stabilindu-se că și reclamanta, ca și, au formulat și unul și altul notificare potrivit Legii 10/2001 pentru restituirea imobilului din B,-, sector 2, ceea ce valorează aceptarea moștenirii pentru fiecare dintre ei.
Așa fiind, Curtea nu va putea lua în considerare certificatul de moștenitor depus de recurentul pârât în recurs, certificat de moștenitor nr. 221/01.10.2007 emis de BNP (fila 34 dosar recurs) prin care, de asemenea, s-a stabilit că același recurent pârât are calitatea de unic moștenitor de pe urma lui, câtă vreme acest certificat de moștenitor nu rezultă că s-ar fi eliberat cu respectarea puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 551/17.06.2004 a Tribunalului București, Secția a V-a Civilă, decizie confirmată și în recurs, prin decizia civilă nr. 672/25.04.2005 a Curții de Apel București, Secția a IV-a Civilă (filele 46-56 dosar primă instanță), sens în care, Curtea apreciază că un indiciu convingător ar fi fost stabilirea calității de persoană străină de succesiune a recurentei care obținuse anularea certificatului de moștenitor obținut anterior de același recurent, în aceleași condiții, respectiv fără citarea sa.
Prin urmare, Curtea va înlătura din materialul probator al cauzei acest înscris, ca fiind lipsit de relevanță, întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat hotărârilor judecătorești definitive și irevocabile anterior citate, astfel că nu se pot recunoaște efecte juridice unui certificat de moștenitor care este eliberat într-o procedură notarială paralelă cu cea de față, al cărei obiect este tocmai dezbaterea judiciară a acelorași succesiuni consecutive pe care acesta le tranșează, certificat care nu poate anihila efectele prezentelor hotărâri judecătorești care s-au pronunțat pe baza unor dezbateri contradictorii ale părților, cu respectarea deplină a garanțiilor procesuale pentru fiecare dintre ele, deoarece ar însemna a se da eficiență un abuz de drept, cu concursul instanței de judecată, ceea ce este incompatibil cu exercitarea cu bună credință a drepturilor subiective civile, în general și a celor procesuale, în special și cu respectarea ordinii juridice într-un stat de drept.
dezbaterii judiciare a unei succesiuni rezultă fără putință de tăgadă din prevederile art. 78 lit. b și c din Legea 36/1995 care dispun că procedura succesorală notarială se suspendă în cazul în care succesibilii își contestă unii altora calitatea sau nu se înțeleg cu privire la compunerea masei succesorale și la întinderea drepturilor care li se cuvin; ori moștenitorii sau alte persoane interesate prezintă dovada că s-au adresat instanței de judecată pentru stabilirea drepturilor lor.
În consecință, date fiind cele anterior arătate, ambii recurenți au calitatea de a culege 1/2 din drepturile succesorale ale autorului lor inițial cu referire la imobilul din B,-, sector 2, pentru care fiecare dintre ei a depus notificare prin care s-a solicitat restituirea în natură a acestuia potrivit legii speciale, Legea 10/2001.
Față de cele ce preced, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondate ambele recursuri.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de către recurenta - reclamantă pârâtă - și recurentul - pârât reclamant împotriva deciziei civile nr. 1098A/25.09.2008, pronunțată de Tribunalul București - Secția a III-a Civilă în dosarul nr-.
Ia act că nu se solicită cheltuieli.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 14.04.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - - -
GREFIER
Red. CN
.red.
2 ex./24.06.2009
Jud Apel Secția a III-a Civilă
,
Președinte:Elena Viviane TiuJudecători:Elena Viviane Tiu, Carmen Georgeta Negrilă
