Uzucapiune. Decizia 291/2009. Curtea de Apel Constanta
| Comentarii |
|
Dosar nr-
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL CONSTANȚA
SECȚIA CIVILĂ, MINORI ȘI FAMILIE, LITIGII DE MUNCĂ ȘI
ASIGURĂRI SOCIALE
DECIZIA CIVILĂ NR. 291/
Ședința publică din 23 septembrie 2009
Completul de judecată constituit din:
PREȘEDINTE: Daniela Petrovici
JUDECĂTOR 2: Gabriel Lefter
JUDECĂTOR 3: Mihaela Ganea
Grefier - - -
Pe rol, soluționarea recursului civil formulat de recurentul pârât MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în C,-, împotriva deciziei civile nr. 235, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți și, ambii cu domiciliul în C,-, având ca obiect uzucapiune.
La apelul nominal efectuat în cauză, se prezintă pentru recurentul pârât, avocat, în baza împuternicirii avocațiale aflată la fila 8 dosar și intimații reclamanți, personal și asistați de avocat, în baza împuternicirii avocațiale seria - nr. 54373 din 15 septembrie 2009, pe care o depune la dosar (și, în anexă, chitanța 62 din 15 septembrie 2009, cu care face dovada achitării onorariului pentru avocat, în sumă de 300 lei).
Procedura de citare este legal îndeplinită, conform art. 87 și urm. Cod procedură civilă.
Grefierul de ședință se referă asupra cauzei, învederând că recursul este declarat și motivat în termen și nu a fost timbrat.
Apărătorul recurentului pârât depune la dosar Ordinul de plată nr. 3331 din 05 august 2009, emis de Trezoreria Operativă Municipiul C, cu care face dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 1.575 lei și 5 lei timbru judiciar.
Întrebate fiind, părțile prezente, arată că nu mai au alte cereri de formulat sau probe de depus în apărare și solicită acordarea cuvântului pe fond, pentru dezbateri.
Instanța ia act de declarația părților prezente, potrivit cu care acestea arată că nu mai au cereri prealabile de formulat sau probe de depus și, în temeiul dispozițiilor art. 150 din Codul d e procedură civilă, constată încheiată cercetarea judecătorească, acordându-le pe rând cuvântul, pe fond, pentru dezbateri.
Apărătorul recurentului pârât, având cuvântul, pune concluzii de admitere a recursului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii acțiunii; cu cheltuieli de judecată în fond, apel și recurs.
Învederează că hotărârea instanței de apel, ca și cea de fond sunt nelegale, supuse modificării în temeiul art. 304 pct.9 Cod procedură civilă.
Face un scurt istoric al speței.
Consideră că s-a reținut în mod eronat că sunt întrunite în speță art. 1847 Cod civil.
Se referă la viciile posesiei și este de părere că nu se poate reține că reclamanții au exercitat o posesie utilă timp de 30 de ani și acțiunea în uzucapiune trebuia respinsă, iar apelul Municipiului C prin Primar admis ca întemeiat.
Face trimitere la înscrisurile aflate la filele 29 și următoarele dosar fond, privind istoricul de rol, solicitat Primăriei Municipiului C, pentru imobilul compus din teren în suprafață de 526,05. și construcție-garaj și magazie, situat în municipiul C,-.
Apărătorul intimaților reclamanți depune la dosar concluzii scrise.
Având cuvântul, solicită respingerea recursului și menținerea ca temeinice și legale a hotărârilor instanțelor de apel și de fond.
Face un scurt istoric al speței.
Solicită a se observa că, prin întreg materialul probator administrat în cauză, s-a demonstrat că terenul în litigiu a fost stăpânit din anul 1937, deci peste 60 de ani, inițial de către reclamantă și părinții acesteia, iar din anul 1971 de către ambii reclamanți.
Stăpânirea terenului a fost continuă, netulburată de nimeni, în mod public și sub nume de proprietari, astfel după cum au declarat și martorii audiați, în cauză fiind întrunite pe deplin cerințele prevăzute de dispozițiile art. 1847 și următoarele din Codul civil.
Consideră că, în cauză, sunt îndeplinite și dispozițiile art. 1890 Cod civil, având în vedere perioada destul de lungă de posesie a terenului - din anul 1937 și până la momentul formulării acțiunii.
CURTEA
Asupra prezentului recurs, constată:
Prin decizia civilă nr. 235/03.04.2009 a Tribunalului Constanța -secția civilă a fost admis apelul formulat de apelantul pârât MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR împotriva sentinței civile nr. 22765/12.12.2008 a Judecătoriei Constanța, în contradictoriu cu intimații reclamanți și și, pe cale de consecință, a fost schimbată în parte hotărârea instanței de fond în sensul că s-a luat act că reclamanții au renunțat la judecata capătului de cerere privitor la dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției cu destinația garaj, pe calea accesiunii imobiliare.
Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței civile apelate.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că prin sentința civilă nr. 22765/12.12.2008 a Judecătoriei Constanțas -a constatat că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate - ca efect al prescripției achizitive - asupra imobilului situat în mun. C,-, jud. C, compus din teren în suprafață de 562,05 mp. având ca vecinătăți: N - G pe 20,60 ml; E - u și pe 25,62 ml.; S- str. - pe 22,21 ml și V- pe 26,50 ml, astfel cum este descris în raportul de expertiză imobiliară.
Instanța a apreciat că sunt întrunite în cauză cerințele impuse prin prevederile art. 1847 și 1890.civil, întrucât din probele administrate a rezultat că, și autorii lor au posedat terenul menționat încă din anul 1970 și pe care l-au îngrădit; din anul 1970 fost stăpânit în integralitatea sa de reclamanți.
S-a reținut că de la data ocupării terenului, autorii reclamanților si ulterior reclamanții nu au fost tulburați în posesie de nici o persoană, locuind neîntrerupt în acest imobil și fiind cunoscuți în comunitate ca proprietari.
și impozitele s-au plătit de către reclamanți și de autorii lor din 1970.
Instanța de apel a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul C, dar în ceea ce privește exclusiv nesoluționarea fondului cererii de constatare a dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției prin accesiune, luând act de renunțarea reclamanților la judecata acestei cereri.
Sub aspectul dezlegării în drept date de către instanța de fond, tribunalul a reținut însă că în speță s-a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt. autorul reclamantului și, ulterior, reclamantul au exercitat o posesie utilă, fiind cunoscuți ca proprietari, timp de peste 30 de ani asupra imobilului în litigiu, astfel că sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 1847 și următoarele cod civil și art. 1860 Cod civil.
S-a arătat astfel, că justificarea acțiunii reclamanților rezidă în principiul garantării stabilității raporturilor civile ce impune clarificarea unor situații juridice, cum este și situația posesorului unui imobil, care nu poate fi lăsat în stare de incertitudine în ce privește dreptul său asupra imobilului.
Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.
al posesiei, uzucapiunea presupune o posesie utilă, adică neatinsă de nici unul din viciile acesteia.
Pentru dobândirea proprietății prin uzucapiune se cere doar ca posesia să se exercite public și să îndeplinească totodată celelalte condiții prevăzute de art. 1847 Cod civil, pentru ca proprietarul să poată afla de posesia ce se exercită împotriva sa.
Art. 1847 Cod civil prevede că pentru a putea prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar.
Art. 1860 Cod civil stipulează că orice posesor posterior are facultatea, spre a putea opune prescripția, să unească posesia sa cu posesiunea autorului său.
Cu alte cuvinte, pentru a putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiune prelungită, posesorul trebuie să îndeplinească două condiții: să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, adică 30 de ani și posesia să fie utilă.
Prin dispozițiile art. 1854 Cod civil, se instituie, în favoarea posesorului, prezumția potrivit căreia posesorul este prezumat că posedă întotdeauna pentru sine, sub nume de proprietar.
Sarcina răsturnării acestei prezumții revine pârâtului, prin dovada contrară, în sensul că reclamantul, și autorul acestuia, au exercitat posesia pentru altul.
Taxa de folosință, la care face referire recurentele, se plătește de către cel care folosește terenul în baza unei convenții, or, la dosar nu există probe din care să rezulte că între reclamant și pârâte ar fi intervenit o astfel de convenție.
De altfel, nici în prezent și nici în trecut, pârâții nu au contestat posesia sub nume de proprietar exercitată de către reclamant și autorul acestuia, cu toate că aceștia au îngrădit terenul, fără acordul proprietarului și au deținut terenul fără a fi stânjeniți de autoritățile locale sau alte persoane, situație de fapt confirmată și de martorii audiați la instanța de fond.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, MUNICIPIUL C prin Primar, care a criticat soluția instanței de apel sub aspectul greșitei aplicări a legii (art. 304 pct. 9 cod proc. civilă) cât privește incidența în speță a dispozițiilor art. 1847. civil.
Recurentul pârât a susținut, astfel, că din istoricul de rol fiscal rezultă că o parte din suprafața de teren îngrădită a fost dobândită în proprietate de către reclamanți prin contract de vânzare-cumpărare ( 350 mp ), fără ca această parte să fie cunoscută; că diferența de 150 mp a fost stăpânită în indiviziune până în anul 1991.
S-a opinat, în acest sens, că de vreme ce ambele suprafețe au fost îngrădite împreună, nu se putea cunoaște asupra cărei porțiuni de teren s-a exercitat stăpânirea exclusivă, motiv pentru care nu se putea constata că a intervenit uzucapiunea în perioada de indiviziune, iar din anul 1991 (când a încetat această stare) nu s-au scurs 30 de ani.
Recurentul pârât a mai susținut că situația juridică a bunului relevă înregistrarea terenului în anul 1996 pe numele lui, cu un drept de folosință, ceea ce răstoarnă susținerea reclamanților intimați referitoare la stăpânirea imobilului sub nume de proprietar, aceștia fiind în realitate detentori precari.
S-a mai susținut că aceeași concluzie rezultă și din situația juridică a terenului care, conform nr. 420/2001, a întrerupt faptul posesiei prin reluarea bunului în domeniul privat al localității.
Intimații reclamanți au depus la dosar concluzii scrise.
Analizând criticile formulate prin prisma temeiului de nelegalitate invocat, Curtea va reține - în opinie majoritară - că recursul este nefondat.
În speță, este de necontestat faptul că terenul pentru care s-a solicitat să se constate dobândirea dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii a fost stăpânit sub titlu de proprietar, inițial de către părinții intimatei reclamante
(anume, începând cu anul 1937) iar ulterior de soții, întreaga suprafață fiind îngrădită și folosită netulburat din anul 1971.
Împrejurarea că între autori și intimații reclamanți a intervenit contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13798/12.11.1971 la fostul notariat de Stat Jud. C, doar pentru suprafața de 350 mp teren indiviz nu constituie un fapt care să excludă prezumția posesiei sub titlu de proprietar ci, dimpotrivă, să o certifice. Astfel, de vreme ce probatoriul administrat atestă, astfel cum a reținut și instanța de apel, că terenul deținut (ce includea suprafața de 562,05 mp) forma un lot unitar, care și-a păstrat vecinătățile și delimitările de hotar față de proprietățile vecine de-a lungul întregii perioade, nu se poate susține întemeiat că pentru partea din teren înstrăinată în anul 1971 intimații au exercitatanimus possidendi, iar pentru suprafața pentru care s-a invocat uzucapiunea - parte integrantă a lotului integral deținut de autorii lor și ulterior de intimați - o detenție precară.
În mod corect instanța de apel a constatat că nici o probă nu răstoarnă ipoteza posesiei continue, neîntrerupte, netulburate și publice, manifestată prin deținerea și folosirea bunului sub nume de proprietar, calitatea de simplu detentor precar neputând fi prezumată, ci dovedită în contra elementelor exterioare care reflectă faptul posesiei.
Prin urmare, această primă critică, referitoare la existența a două părți ale aceluiași imobil, supuse din punct de vedere al voinței intimaților, la două situații juridice distincte, este neîntemeiată în absența oricăror elemente care să o justifice.
Ca nefondată urmează a fi respinsă și critica privitoare la înregistrarea bunului pe anul 1996 pe numele unui terț ( ), cu un drept de folosință, întrucât unica probă ce atestă trimiterea la acest fapt este un înscris ce emană de la autoritatea locală, fără a se administra probe certe privitoare la tulburarea posesiei exercitate de intimații reclamanți și la reclamarea de către acesta a propriului drept rezultat din faptul posesiei.
În fine, este neîntemeiată critica adusă sub aspectul greșitei aplicări a legii, cât privește nerecunoașterea regimului juridic al acestui teren în conformitate cu nr. 420/2001 - respectiv, ca parte integrantă din domeniul privat al localității.
Ceea ce este definitoriu pentru întrunirea condițiilor dobândirii dreptului de proprietate ca efect al uzucapiunii este manifestarea de voință clară, exterioară, neechivocă și neviciată, public și sub nume de proprietar a posesorului. Or, emiterea unui act administrativ al autorității locale, prin care se stabilește la un moment dat apartenența unor terenuri la domeniul privat al localității nu echivalează cu o întrerupere a posesiei sau cu invertirea posesiei în precaritate, ci, dimpotrivă, cu o determinare a proprietarului față de care opereazăanimus possidendi.
Față de toate aceste considerente, constatând că în speță instanțele au făcut o corectă aplicare a prevederilor legale cuprinse în art. 1846 și urm. civil, recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
CU OPINIE:
Respinge ca nefondat recursul civil formulat de recurentul pârât MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în C,-, împotriva deciziei civile nr. 235, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți și, ambii cu domiciliul în C,-, având ca obiect uzucapiune.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 septembrie 2009.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, Grefier,
- - - - - -
Red.hot.jud.fond:
Red.dec.jud.apel:
Red.tehnored./dec.jud./06.oct.2009
OPINIE SEPARATĂ JUDECĂTOR - -
Contrar opiniei exprimate de majoritate, am votat pentru admiterea recursului și schimbarea soluției în sensul respingerii acțiunii reclamanților, pentru următoarele motive:
Prin acțiunea formulată, reclamanții și au invocat dobândirea unui drept de proprietate asupra unei porțiuni de teren de 562,05 mp, situată în continuarea terenului dobândit prin cumpărare și prin atribuire ca modalitate de sistare a indiviziunii, afirmând că au exercitat o posesie utilă asupra acestui imobil.
Pentru dobândirea dreptului de proprietate imobiliară prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum este reglementată în art. 1890 din Codul civil, este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, două condiții: posesia propriu-zisă să fie utilă, adică neviciată, și să fie exercitată neîntrerupt timp de 30 de ani, indiferent dacă posesorul este de bună-credință sau de rea-credință.
În acest sens, în art. 1846 alin. 1 din Codul civil se prevede că "orice prescripție este fondată pe faptul posesiunii", precizându-se, în alineatul următor, că "posesiunea este deținerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru".
Rezultă deci că posesiunea juridică, adică cea apărată de lege ca manifestare exterioară a unui drept, constă atât în exercitarea în fapt a unor acte asupra bunului, cât și în posibilitatea de a exercita acele acte ca manifestare a pretențiunii existenței unui drept asupra bunului respectiv, fie sub forma dreptului de proprietate în întregul său, fie sub forma unui atribut al acestuia. Numai simpla exercitare în fapt a unor acte asupra bunului (îngrădirea terenului, cultivarea lui), adică simpla deținere, nu este suficientă pentru constatarea uzucapiunii, deținătorul fiind dator să demonstreze că a deținut bunul pentru sine și în numele său, iar nu în numele altuia.
Prin art. 1853 din Codul civil se prevede că "actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc. sau asupra unui lucru comun, în puterea destinației legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar", precum și că "tot asemenea este posesia ce am exercita asupra unui bun al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului său".
Cu toate că nu este tratată ca viciu al posesiei în Codul civil, precaritatea poate fi considerată mai mult decât atât, și anume ca o lipsă a înseși posesiei, deoarece este lipsită de "animus domini", adică de elementul intențional al posesiei.
, deși echivalează cu o lipsă a posesiei înseși, în concepția Codului civil apare totuși ca un viciu absolut și perpetuu al posesiei, pentru că persoanele enumerate în art. 1853 din Codul civil posedă pentru altul.
Potrivit faptelor prezentate prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au început să folosească terenul în litigiu în toamna anului 1971. La momentul luării în folosință a terenului reclamanții au avut cunoștință de faptul că terenul nu aparține autorilor lor, și, în actul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. 13798/1971 prin care vânzătorii au înstrăinat către reclamanți suprafața de 350 mp nefiind nici o mențiune cu privire la terenul în litigiu, aflat deja în folosința vânzătorilor, conform susținerilor reclamanților.
Prin urmare, la momentul luării în stăpânire a imobilului, reclamanții au cunoscut că acesta nu era proprietatea autorilor lor, și, în aceste condiții actele de folosință ale bunului fiind posibile doar prin îngăduința proprietarului. Nu poate fi ignorat nici faptul că, în anul 1971, când reclamanții susțin că au intrat în posesia imobilului, actele normative date în materia proprietății indicau Statul ca proprietar pentru toate terenurile care nu erau îngrădite de proprietari persoane fizice, astfel că reclamanții nu pot pretinde că aveau credința că terenul le aparține, ci doar convingerea că folosesc terenul proprietate de stat.
În aceste condiții nu se poate reține că reclamanții au avut, de la începutul folosinței, animus domini, sau credința exercitării unei posesii sub nume de proprietar, actele materiale exercitate asupra terenului fiind acte de simplă folosință, caracteristice detenției, iar nu acte de posesie.
Codul civil prin art. 1858 reglementează și unele situații în care are loc intervertirea precarității sau a titlului posesiei, admițându-se că, în anumite situații, detenția precară se poate transforma în posesie propriu-zisă. În speță însă, nici una din probele administrate nu pot conduce la o asemenea interpretare, pentru că terenul nu a fost cuprins în nici un certificat de moștenitor eliberat eventual la decesul autorului reclamanților, și în nici un act fiscal ulterior, care să poată crea convingerea instanței că posesorul se manifesta ca proprietar prin acte similare celor efectuate în legătură cu terenul cumpărat în anul 1971 de la și.
Mai mult, conform fișei bunului imobil întocmită în septembrie 1996, care consemnează declarațiile posesorilor de fapt ale imobilelor, terenul din-, aflat în continuarea imobilului proprietatea reclamanților și, se afla în folosința d-lui, ca grădină, iar nu în posesia reclamanților. Nu i se poate reproșa acestui înscris faptul că a fost întocmit de către autoritatea locală, cum s-a reținut în opinia majoritară, pentru că, așa cum s-a arătat deja, fișa a fost întocmită pe baza declarațiilor și a înscrisurilor prezentate de către deținători, în urma deplasărilor pe teren, iar nu doar pe baza evidențelor scriptice ale autorității locale. De altfel, situația reținută în fișa bunului imobil nu a fost contestată de către reclamanți, care nu au negat dreptul celui de la care dețineau posesia prin "acte de rezistență " susceptibile să provoace un conflict între el și proprietar relativ la chestiunea proprietății.
-se în anul 1996 doar un drept de folosință asupra terenului, care în plus era exercitat nu de către reclamanți ci chiar de către un terț, respectiv, nici nu se poate reține că s-a exercitat o posesie timp de 30 de ani, din 1971 și până la recunoașterea folosinței în anul 1996 nefiind îndeplinit termenul legal prevăzut prin art. 1890 Cod civil.
De aceea, constatând că nu sunt îndeplinite condiția existenței unei posesii utile și condiția termenului necesar prescripției achizitive în materie imobiliară, acțiunea reclamanților trebuia respinsă, iar nu admisă, instanțele de fond și de apel interpretând și aplicând greșit prevederile legale sus arătate la speță.
OPINIE SEPARATĂ
Admite recursul civil formulat de recurentul pârât MUNICIPIUL C PRIN PRIMAR, cu sediul în C,-, împotriva deciziei civile nr. 235, pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimații reclamanți și, ambii cu domiciliul în C,-, având ca obiectuzucapiune.
Modifică în tot decizia, în sensul că admite apelul și respinge acțiunea.
Irevocabilă.
JUDECĂTOR,
- -
Red./tehnored.jud./09.oct.2009
Gref.AB/2 ex./12 oct.2009
Președinte:Daniela PetroviciJudecători:Daniela Petrovici, Gabriel Lefter, Mihaela Ganea
