Uzucapiune. Decizia 367/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
Dosar nr- (1055/2009)
Completul 6
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI
SECȚIA A III A CIVILĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILĂ NR.367
Ședința publică de la 11.06.2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 2: Rodica Susanu
GREFIER - I -
Pe rol se află soluționarea cererii de apel formulată de apelanta -reclamantă S CURTEA VECHE, împotriva sentinței civile nr. 72 din 21.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul - pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect - uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședința publică, se prezintă apelanta - reclamantă S Curtea Veche, prin avocat care depune la dosar împuternicire avocațială nr. -/2009 emisă de Baroul București - Cabinet de Avocat, lipsind intimatul - pârât Municipiul B prin Primarul General.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care
Curtea, având în vedere că nu sunt probe de solicitat și administrat și nici cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul cu privire la motivele de apel.
Apărătorul apelantei - reclamante solicită admiterea apelului, modificarea în parte a sentinței apelate în sensul admiterii și a celui de al doilea capăt de cerere privind dobândirea de către apelantă a dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcțiilor edificare pe terenul în litigiu, asupra căruia s-a constatat dreptul de proprietate prin uzucapiune, deoarece instanța de fond a făcut o aplicare greșită a legii. Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Asupra apelului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.72/21.01.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a admis, în parte, cererea precizată formulată de reclamanta S -CURTEA VECHE, în contradictoriu cu pârâtul MUNICIPIUL B, prin PRIMAR GENERAL, a constatat că reclamanta a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului situat în B,-, sector 3, în suprafață de 2.000 mp cu următoarele vecinătăți: la - imobilul din str.- și str.-; la - str.-; la - str.-, la - Muzeul Curtea Veche și imobilul din str.-, identificat conform raportului de expertiză întocmit de dl., pe care l-a omologat ca atare, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect accesiunea și a luat act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
S-au avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:
Prin prezenta cerere de chemare în judecată s-a solicitat a se constata că reclamanta a dobândit, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra terenului situat în-, sector 3, în suprafață totală de 2000,09 mp, precum și dreptul de proprietate dobândit asupra construcțiilor identificate și delimitate pe acest teren conform raportului de expertiză extrajudiciară (C 1- C 7), prin accesiune.
În drept, s-a reținut că uzucapiunea este acel mod originar de dobândire a proprietății sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui lucru în tot timpul fixat de lege (art.1890 Cod civil, raportat la art.645 Cod civil).
Ca efect al posesiei prelungite în timp, uzucapiunea reprezintă o sancțiune îndreptată împotriva adevăratului proprietar, care, dezinteresându-se vreme îndelungată de bunul său, creează o aparență a dreptului de proprietate în beneficiul unei terțe persoane, aceasta comportându-se, la rândul său, ca un veritabil titular al dreptului real asupra imobilului.
de dispozițiile art.1890 Cod civil, uzucapiunea de 30 de ani implică îndeplinirea cumulativă a două condiții, respectiv posedarea bunului în tot timpul prevăzut de lege - adică 30 de ani, și exercitarea unei posesii utile, neafectate de vreun viciu.
Totodată, potrivit art.1847 cod civil "ca să se poată prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar".
În consecință, proba dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune implică dovedirea faptului că reclamanta a exercitat vreme de 30 de ani, cu privire la imobilul în litigiu, o posesie utilă, respectiv faptul că în tot acest interval, reclamanta a efectuat acte de stăpânire exclusiv pentru sine, negând dreptul de proprietate al pârâtului.
Instanța a apreciat că reclamanta, prin probatoriul administrat, a făcut, în cauză, dovada îndeplinirii condițiilor necesare dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului-teren, prin prescripție achizitivă (uzucapiune) de 30 de ani.
Astfel, potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie (filele 76 și următoarele dosar), întocmit de expert, terenul ce face obiectul prezentei cauze a fost identificat la adresa din B,-, sector 3, având o suprafață rezultată din măsurători de 2000 mp, cu următoarele vecinătăți: la N - imobilul din str.- și str. -; la S - Str.-; la E - str.-, la V - Muzeul Curtea Veche și imobilul din str.-.
Din adresa nr.74992/11464/26.09.2008 emisă de - Serviciul - fila 57 dosar - rezultă, de asemenea, că, în conformitate cu planurile cadastrale, imobilul în litigiu este situat la adresa din B,-, sector 3.
Calculând pe cale regresivă termenul de 30 de ani, în raport de momentul soluționării prezentei cauze, începutul posesiei utile se impune a fi situat anterior anului 1979.
Din analiza relațiilor privind rolul fiscal (adresa nr.-/11463/14.10.2008 emisă de - Serviciul Evidență Proprietăți - fila 56 dosar, conform cărora reclamanta figurează ca titular de rol fiscal la adresa din B, Str.- nt.33, sector 3 și înscrisurile privind rolul fiscal atașate la filele 58 și următoarele dosar), coroborate cu declarația martorului (fila 70 dosar), instanța a constatat că reclamanta exercită o posesie utilă, continuă, neîntreruptă, netulburată, publică sub nume de proprietar, începând cu anul 1970.
Astfel, martorul a declarat că reclamanta este considerată în zonă ca fiind ca fiind proprietar și a stăpânit terenul în litigiu continuu, fără a fi fost tulburați de vreo altă persoană.
Față de cele arătate în precedent, instanța a admis capătul de cerere având ca obiect uzucapiunea, a constatat că reclamanta a dobândit prin efectul prescripției achizitive de 30 de ani dreptul de proprietate asupra bunului imobil- teren situat în B,-, sector 3, în suprafață de 2000 mp cu următoarele vecinătăți: la N-imobilul din str.- și str.-; la - Str.-; la - str.-, la - Muzeul Curtea Veche și imobilul din str.-, identificat conform raportului de expertiză întocmit de dl., pe care l-a omologat ca atare.
În ce privește capătul de cerere privind dobândirea dreptului de proprietate asupra construcțiilor edificate pe aceste teren, prin accesiune, instanța a constatat că prin accesiune se înțelege încorporarea unui lucru in altul, respectiv unirea materială a unui lucru mai puțin important cu un alt lucru mai important.
Legea a prevăzut două ipoteze distincte în care are loc accesiunea artificială: a) când proprietarul fondului face el însuși construcții, plantații sau lucrări cu materialele altuia (art.493 Cod civil); b) când proprietarul materialelor face construcții, lucrări sau plantații pe fondul altuia cu materialele sale (art. 494 Cod civil).
Din analiza probatoriilor administrate pe acest aspect, tribunalul a constatat că reclamanta nu se încadrează în niciuna din cele două situații menționate anterior.
Astfel, din coroborarea declarației martorului reclamantei cu raportul de expertiză construcții întocmit de expert G (filele 83 și următoarele) nu a rezultat că reclamanta ar fi edificat aceste construcții cu materialele altuia sau că o terță persoană ar fi edificat construcțiile, cu materialele acesteia, pe terenul în litigiu (ipotezele în care se poate solicitat constatarea dreptului de proprietate prin accesiune - reclamanta putând de altfel invoca doar primul caz, întrucât în cel de-al doilea accesiunea poate fi invocată de o terță persoană).
Astfel, martorul a arătat că nu știe cine a edificat aceste construcții, care se aflau pe teren din 1970 și că acestea nu au suferit modificări de-a lungul timpului, cu excepția lucrărilor de reparații obișnuite, ca atare nefiind dovedit faptul că reclamanta se încadrează în cazurile de accesiune arătate anterior; mai mult, declarația martorului este contrazisă de raportul de expertiză construcții, care a identificat construcțiile C 4 - C 7 ca fiind edificate în anul 2004, iar nu în 1970.
Pe de altă parte, dispozițiile art.492 Cod civil stabilesc o dublă prezumție relativă, respectiv că orice construcție, plantație sau lucrare, făcută pe un fond, sunt prezumate ca au făcute de către proprietarul fondului și cu cheltuiala sa iar această prezumție de care beneficiază proprietarul terenului (care este distinctă de cazurile de accesiune prezentate anterior) nu a fost răsturnată în speță (de altfel, nici nu s-a încercat răsturnarea acesteia de către pârât).
Împotriva sentinței primei instanțe a formulat cerere de apel la data de 08.04.2009 reclamanta S -CURTEA VECHE, prin care a criticat-o sub următoarele considerente:
Astfel după cum rezultă și din partea a doua a hotărârii atacate instanța nu a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor Codului civil în această materie, respectiv art.482 și art.492 Cod civil, deoarece aceste dispoziții legale instituie două prezumții legale care în mod clar și indubitabil nu au fost răsturnate în cauză.
"Proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ceea ce produce lucrul și asupra tot ceea ce se unește, ca accesoriu cu lucrul, într-un mod sau artificial."(art.482).
Orice construcție sau plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contră. (art.492 Cod civil).
De altfel, însăși instanța de fond reține faptul că dispozițiile art.492, instituie o dubla prezumție: "respectiv ca orice construcție, plantație sau lucrare, făcuta pe un fond sunt prezumatecaau fost făcute de către proprietarul fondului cu cheltuiala sa-iar această prezumție de care beneficiază proprietarul terenului nu a fost răsturnată în speță (de altfel, nici nu s-a încercat răsturnarea acesteia de către pârât)".
Or, atâta timp cât această prezumție nu a fost răsturnată, era de prisos modul în care instanța de fond a acționat, încercând să încadreze capătul de cerere în una din cazurile dreptului de accesiune reglementat ulterior acestui articol (492), cu toate că avea la cunoștința faptul că această dublă prezumție reglementată de acesta din urmă,"este distinctă de cazurile de accesiune prezentate anterior" (prevăzute de art.493 și următoarele).
Astfel deși instanța a reținut în considerente faptul că dubla prezumție nu a fost răsturnată, cu toate acestea ea își expune în ultima parte a sentinței o apreciere subiectivă, potrivit căreia a interpretat greșit și fără a se întemeia în drept sau în fapt că cel capăt trebuie să fie respins.
Prin urmare, apreciază în modul cel mai concret faptul că instanța a ignorat că acel capăt privind accesiunea era foarte bine motivat, iar prezumția dublă era perfect activă, deoarece:
Intimatul - pârât nu a afișat nici o probă contrarie cu privire la existența vreunui drept de proprietate, pe care să îl aibă reclamanta asupra bisericii sau asupra anexelor acesteia, (astfel după cum au fost descrise în cererea introductivă);
Nu s-a făcut dovada existenței vreunei convenții cu o altă persoană, care să fi avut calitatea de constructor pentru a deveni aplicabile și celelalte cazuri de accesiune, însă acest lucru nu împiedica nicidecum realizarea efectelor dublei prezumții, devreme ce aceasta nu fusese răsturnata;
Instanța a ignorat totodată dispozițiile art.170 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, care a fost aprobat prin nr.HG53 din 16.01.2008, unde se arată clar următoarele aspecte:
"1 - Din punct de vedere al destinației lui, patrimoniul bisericesc de bunuri sacre și bunuri comune.
2 - Bunurile sacre, respectiv cele prin care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv și direct cultului, sunt inalienabile, insesizabile și imprescriptibile.
Proprietatea asupra bunurilor sacre este exclusiv bisericească, iar cedarea folosinței poate fi acordată pe un termen de până la trei ani cu posibilitate de reînnoire.
3 - Sunt bunuri sacre cele care prin sfințire sau binecuvântare sunt destinate exclusiv cultului divin, precum:
de cult (catedrale, biserici, paraclise, capele etc) odoarele și veșmintelebisericești,cărțilederitual, cimitireleetc.
4 - Sunt asimilatecubunurilesacre și beneficiază de același regimjuridic și:
Casa lă, V lă. bunurile prețioase, cu valoare artistică, istorică sau datorită materialului din care au fost confecționate, precum picturile, sculpturile, cărțile rare, documentele, lucrările din materiale scumpe etc.".
Având în vedere cele precizate mai sus apreciază că dovada dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune a fost pe deplin făcuta în fața instanței de fond, însă instanța nu a reușit să perceapă cu claritate sensul dispozițiilor legale din această materie raportat la natura specială a bunurilor imobile care erau unite cu fondul, precum și la incidența dublei prezumții privind dobândirea acestui drept prin accesiune.
În concluzie, față de motivele expuse pe larg consideră că se impune admiterea apelului astfel după cum acesta a fost formulat, modificarea în parte a sentinței atacate în sensul admiterii și al capătului privind dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune asupra tuturor construcțiilor edificate pe terenul în suprafață de 2000 mp.
În drept, invocă dispozițiile art.282 Cod de procedură civilă.
Apelul este nefondat pentru considerentele ce urmează;
Dispozițiile Codului civil redate de apelanta-reclamantă în expunerea de motive a apelului, respectiv art.482 și art.492 Cod civil, instituie într-adevăr două prezumții legale care în mod evident nu au fost răsturnate în cauză de către pârâtă, fiind avute în vedere și de prima instanță.
Conținutul normativ al acestor articole este corect redat de către apelantă, acesta stipulând în mod expres că;( a) "roprietatea p. unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra tot ceea ce produce lucrul și asupra tot ceea ce se unește, ca accesoriu cu lucrul, într-un mod sau artificial."(art.482);(b) orice construcție sau plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contră. (art.492 Cod civil).
Prima instanță a constatat că această prezumție nu a fost răsturnată, însă, mai departe, instanța nu putea să se îndepărteze în analiza sa judiciară de ceea ce constituia obiectul explicit al cererii de chemare formulat de reclamantă, tocmai în ideea respectării principiului disponibilității specific procesului civil, respectiv,accesiunea, instituție care presupunea ipotezele concrete deja avute în vedere si cercetate pe fond în primă instanță.
În acest sens, prima instanță a avut in vedere că, egea civilă a prevăzut două ipoteze distincte în care are loc accesiunea artificială, pe care de altfel le-a și menționat: a) când proprietarul fondului face el însuși construcții, plantații sau lucrări cu materialele altuia (art.493 Cod civil); b) când proprietarul materialelor face construcții, lucrări sau plantații pe fondul altuia cu materialele sale (art. 494 Cod civil).
Prin raportare la aceste ipoteze strict prevăzute de lege, prima instanța a analizat probatoriul administrat in cauză, consecința acestui fapt fiind concluzia corectă conform căreia reclamanta nu se încadrează în niciuna din cele două situații menționate anterior.
A redat temeinic modul de apreciere a probatoriului încuviințat si administrat in cauză-din coroborarea declarației martorului reclamantei cu raportul de expertiză construcții întocmit de expert G (filele 83 și următoarele) nu a rezultat că reclamanta ar fi edificat aceste construcții cu materialele altuia sau că o terță persoană ar fi edificat construcțiile, cu materialele acesteia, pe terenul în litigiu (ipotezele în care se poate solicitat constatarea dreptului de proprietate prin accesiune - reclamanta putând de altfel invoca doar primul caz, întrucât în cel de-al doilea accesiunea poate fi invocată de o terță persoană).
Martorul a arătat că nu știe cine a edificat aceste construcții, care se aflau pe teren din 1970 și că acestea nu au suferit modificări de-a lungul timpului, cu excepția lucrărilor de reparații obișnuite, ca atare nefiind dovedit faptul că reclamanta se încadrează în cazurile de accesiune arătate anterior; mai mult, declarația martorului este contrazisă de raportul de expertiză construcții, care a identificat construcțiile C 4 - C 7 ca fiind edificate în anul 2004, iar nu în 1970.
Datele prezentate anterior converg spre ideea că prima instanță a procedat corect atunci când a analizat raportul juridic dedus judecații prin raportare la cadrul procesual de investire, respectând atât obiectul clar definit cât și temeiul juridic al cererii introductive de instanță.
Dacă intimatul - pârât nu a susținut nici o probă contrarie cu privire la existența dreptului de proprietate pe care îl pretinde reclamanta asupra bisericii sau asupra anexelor acesteia, apelanta-reclamantă se află sub protecția dispozițiilor art.492 din Codul civil (prezumția instituita este valabilă în ceea ce o privește pe reclamantă, "până ce se dovedește din contra").
Incidența acestui text de lege care configurează un drept în favoarea proprietarului terenului, pentru tot ce se construiește "în pământ sau asupra pământului", devine incident în măsura în care se manifestă în mod concret o ingerință în exercițiul dreptului prescris de lege, din partea unei alte persoane.
Instanța nu a ignorat dispozițiile art.170 din Statutul Bisericii Ortodoxe Române, care a fost aprobat prin nr.HG53 din 16.01.2008, dimpotrivă le-a avut în vedere, fără însă să neglijeze că sub aspectul accesiunii, temeiul juridic este cel definit de Codul Civil, în raport de care s-au și valorificat probele administrate în cauză, în contradictoriu cu persoana indicată de reclamant în acțiune-pârâtul MUNICIPIUL B, reprezentat prin PRIMAR GENERAL
Nu poate fi acceptat punctul de vedere al apelantei-reclamante, conform căruia dovada dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune a fost pe deplin făcuta în fața instanței de fond, prin raportare la natura specială a bunurilor imobile care erau unite cu fondul, respectiv la incidența dublei prezumții privind dobândirea acestui drept prin accesiune, întrucâtCodul Civil a reglementat doar două cazuri de accesiune imobiliară artificială -cele avute în vedere de prima instanță, prevăzute de art.493 și 494 din Codul Civil(singurele în măsură să genereze ideea de conflict judiciar, cu consecința ca, la solicitarea persoanei interesate, instanța de judecata sa intervină).
Pentru considerentele de fapt și de drept deduse judecății, Curtea în conformitate cu dispozițiile art.296 din Codul d e procedură civilă, va respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta - reclamantă S -CURTEA VECHE, împotriva sentinței civile nr.72/21.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât MUNICIPIUL B, reprezentat prin PRIMARUL GENERAL.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat apelul formulat de apelanta - reclamantă S -CURTEA VECHE, cu sediul în B,-, sector 3, împotriva sentinței civile nr.72/21.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL, cu sediul în B,-, sector 5.
Cu recurs.
Pronunțată în ședință publică, azi 11.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR
- - - -
GREFIER
I -
Red.
./
4 ex./02.07.2009
TB-4 -
Președinte:Ionelia DrăganJudecători:Ionelia Drăgan, Rodica Susanu
