Uzucapiune. Decizia 416/2008. Curtea de Apel Tg Mures
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TÂRGU MUREȘ
SECȚIA CIVILĂ, DE MUNCĂ ȘI ASIGURĂRI SOCIALE,
PENTRU MINORI ȘI FAMILIE
Dosar nr-
Decizie nr. 416/
Ședința publică din 09 Aprilie 2008
Completul compus din:
- Președinte
- Judecător
- Judecător
Grefier -
Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de reclamanții, (născ.), moștenitorii lui, cu domiciliul ales în MCs tr.-.3,.a,.4, județul H, (născ.), domiciliată în com. sat. de, județul N, (născ.), domiciliată în com. sat. județul N și, domicilait în com. Chei, sat. Bisericii,-, județul N, precum și recursul declarat de pârâta, domiciliată în com. Chei, sat. Bisericii, județul N, împotriva deciziei civile nr.175 din 25 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
În lipsa părților.
Procedura completă.
dezbaterilor și susținerile părților au fost consemnate în încheierea ședinței publice din 2 aprilie 2008, care face parte integrantă din prezenta când s-a amânat pronunțarea pe data de azi, iar în urma deliberării s-a pronunțat prezenta decizie.
CURTEA,
Prin sentința civile nr.106/2007 pronunțată de Judecătoria Gheorgheni, a fost respinsă acțiunea intentată de reclamanții, decedat, cu ultimul domiciliu în comuna, satul de, județul N - prin moștenitorii, împotriva pârâtei.
Instanța de fond a reținut că, reclamanții au solicitat constatarea că prin uzucapiune de lungă durată au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului, situat în locul numit " " zis și "Pârâul ", în suprafață de 58.571 mp, înscris în CF nr. 10541 G, solicitând totodată și intabularea dreptului de proprietate astfel dobândit în
În motivare reclamanții au arătat că, antecesorii lor, defuncții și, au cumpărat la 04.12.1927 de la antecesorul pârâtei și anume de la defunctul - bunicul lui, terenul fâneață și împădurit, înscris în CF nr. 10541 G, suprafața de cca.6 ha, printr-un act sub semnătură privată, denumit "Declarațiune".
Au mai arătat că, între anii 1948-1949, o parte din terenurile împădurite au fost naționalizate, însă restul de suprafață de 10.451 mp fâneață, a rămas în posesiunea reclamanților. a fost exercitată de către între anii 1927 - 1967, și, între anii 1967 - 2001, respectiv până în prezent, iar din partea lui, decedat în 2001, până în prezent.
Reclamanții au mai arătat că, vânzarea-cumpărarea terenului în anul 1927 fost posibilă, datorită faptului că hotărârea Tribunalului Ciuc nr. 199/1926/9 era definitivă conform Legii pentru accelerarea judecății din 12.05.1925, unificarea unor dispozițiuni de procedură civilă și comercială și a competenței judecătoriilor, publicat în ul 8/188/19.05.1925.
În drept reclamanții au invocat dreptul local existent în Transilvania cu începere din anul 1920 până la aplicarea în această parte a țării a Decretului nr. 115/1938, respectiv Codului civil austriac și a dreptului cutumiar, care cunoșteau și reglementau instituția dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, fără înscriere în Cartea Funciară a dreptului. Reclamanții invocă și art.1860 Cod civil.
Pârâta la rândul ei, a solicitat respingerea acțiunii, invocând faptul că, termenul de prescripție de la eventualul actul sub semnătură privată de vânzare-cumpărare din anul 1927 până la apariția Decretului nr. 115/1938, nu au trecut cei 30 de ani necesari pentru uzucapiune, arătând că în 1948 majoritatea terenurilor au fost naționalizate, astfel nu poate fi vorba de o posesiune utilă. În urma analizei probatoriului, instanța de fond a reținut:
Reclamanții au susținut că prin joncțiunea posesiilor ei și antecesorii lor, au posedat, cu o posesiune utilă, întreaga suprafață din anul 1927, până la naționalizarea unei părți din suprafața respectivă.
Reclamanții, însă nu au făcut dovada că antecesorii lor, și, au cumpărat terenul respectiv printr-un act sub semnătură privată.
Totodată, instanța de fond a constatat că în dreptul austriac termenul de uzucapiune era de 32 de ani, iar până la apariția Decretului-Lege nr.115/1938 au trecut doar 11 ani, și că odată cu apariția Decretului-Lege nr.115/1938 legislația referitoare la cărțile funciare din Transilvania, era acest decret lege. În conformitate cu prevederile art.27 și 28 din Decretul- Lege 115/1938 sunt prevăzute două cazuri în care dreptul de proprietate asupra imobilelor poate fi dobândit prin uzucapiune:când s-a înscris în CF fără cauză legitimă un drept de proprietate iar titularii au posedat imobilul cu bună credință potrivit legii timp de 10 ani (în cazul de față nu se poate invoca acest lucru), și în cea de a doua situație, când cineva a posedat un bun nemișcător, în condițiile legii timp, de 20 de ani după moartea proprietarului înscris în Cartea funciară.
Deci, în sistemul de carte funciară, dreptul de proprietate asupra imobilelor se dobândește, în afară de cazurile prevăzute în mod expres de lege, numai prin înscrierea în carte funciară, iar în cazul uzucapiunii, această înscriere, poate avea loc numai în condițiile expres prevăzut de Decretul-lege 115/1938. Rezultă că prevederile diferite din Codul civil referitoare la uzucapiunea dreptului de proprietate imobiliară, nu sunt aplicabile în teritoriile aflate sub regimul publicității cărților funciare.
Aceasta rezultă și din art.48 din Legea nr. 241/1947, potrivit căreia prevederile legislației române, în măsura în care sunt contrarii legii pentru unificarea dispozițiilor privind cărțile funciare, nu se vor aplica în tot ceea ce privește drepturile reale imobiliare înscrise în Cartea funciară. Or, în sistemul de carte funciară, spre deosebire de reglementarea dată prescripției achizitive în Codul civil român, uzucapiunea ca mod de dobândire a drepturilor reale imobiliară, are un caracter de excepție (Decizia civilă nr. 1264/16.05.1993 a Secției civile a Curții Supreme de Justiție).
Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, - moștenitori a lui, născută, solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea apelului, s-a arătat că familia a posedat imobilul din litigiu începând din anul 1927.
Există o practică judiciară vastă, în materie, cu privire la dispozițiile legale care guvernau posesiunea de lungă durată începute în perioada interbelică, când erau în vigoare legile locale e și Codul civic austriac.
În acest sens s-a arătat că "în Transilvania, anterior intrării în vigoare a Legii nr.389/1943 privind extinderea legislației civile și comerciale în România de peste ( Oficial nr.142 din 22.06.1943), a Legii nr.260/1945 privitor la legislația aplicabilă în Transilvania de Nord, precum și la drepturile dobândite în acest teritoriu în timpul ocupațiunii ungare (.oficial nr.78 din 04.04.1945) și a Legiinr.241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispozițiilor privitoare la cărțile funciare din 27 aprilie 1938 ( oficial nr.157 din 12.07.1947), uzucapiunea era reglementată de legile e și Codul civil austriac, în teritoriile în care se aplicau legile e, uzucapiunea era de 32 de ani, iar în ținuturile în care se aplica Codul civil austriac, uzucapiunea opera printr-o posesie de 30 de ani, deplin drept, chiar fără intabulare în cartea funciară. Prin noile reglementări (art.31 din nr.389/1943, art.6 din Legea nr.241/1947), s-a prevăzut că prescripțiile începute înainte de extinderea legislației române peste sunt cârmuite, în ce privește natura, durata și efectele lor, de dispozițiile legilor sub care au început".
Apelanții în speță, susțin că nu sunt aplicabile nicidecum prevederile Decretului-lege nr.115/1938, care este străin de natura cauzei, fiindcă posesiunea a început înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ.
Prin urmare, invocarea neîndeplinirii termenului de 10 sau de 20 de ani de la moartea ultimului înscris în cartea funciară, nu are nicio legătură cu prezenta cauză, fiindcă nici nu trebuia să treacă 10 sau 20 de ani, trebuia să treacă doar 32 de ani de posesiune pașnică și sub nume de proprietar.
Prin decizia civilă nr.175/25.10.2007, Tribunalul Harghitaa admis apelul declarat de apelanții, împotriva sentinței civile nr 106/2007 pronunțată de Judecătoria Gheorgheni pe care în baza art. 296 Cod procedură civilă o schimbă în sensul că:
A admis, în parte, acțiunea înaintată de reclamanții, prin moștenitorii, împotriva pârâtei și în consecință:
A constatat că reclamanții, au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului înscris în CF nr.10541 G nr.top.24485-24493/1/102/a fâneață în suprafață de 11137 mp.
A fost dispusă înscrierea dreptului în cartea funciară și obligarea intimatei să plătească apelanților 1829 lei cheltuieli de judecată în apel.
Examinând sentința atacată tribunalul a stabilit că apelul declarat este întemeiat însă numai cu privire la terenul fâneață în suprafață de 11.137 mp.
Astfel, din declarațiile martorilor rezultă că terenul situat în apropierea Stațiunii Lacul înscris în CF nr. 10541 G sub nr.top 24485--/1/102, a fost în folosința familiei, folosință începută de înainte de anul 1943, el fiind acela care a ridicat și construcțiile care se află pe acest teren, respectiv o casă de locuit și un grajd, iar o parte a terenului, după cum arată martorii, a fost islaz, care de-a lungul anilor s-a împădurit.
Din planul de situație depus la dosar de către apelanți, rezultă că în prezent suprafața de 11.137 mp, se află în folosința reclamanților, iar restul terenului este teren neproductiv și împădurit.
Numitul și după decesul acestuia, au folosit terenul sub nume de proprietar și în mod public, așa cum declară martorii.
nsă în anul 1948, terenul împădurit a fost naționalizat, trecând în proprietatea statului.
Reclamanții au susținut în acțiune că posesiunea lor ar fi început încă din anul 1927, recunoscând că între anii 1948-1949, o parte din terenul împăduri a fost naționalizat și numai fâneață în suprafață de 10.451 mp a rămas în posesia lor.
Reclamanții au invocat ca și bază legală atât Codul civil austriac cât și Decretul-lege nr.115/1938.
Însă, Tribunalul constată că posesia exercitată de reclamanți, chiar dacă s-ar calcula din anul 1927 până în anul 1948, când au fost deposedați de pădure, nu îndeplinește termenul de prescripție achizitivă de 30 de ani. De asemenea, în situația în care, se arată, chiar de reclamanți, că pădurea a fost naționalizată între anii 1947-1948, se impunea chemarea în judecată și a Statului Român, în proprietatea și posesia căruia a trecut terenul din litigiu.
Astfel, prin actul naționalizării a intervenit întreruperea posesiei în condițiile art.1846 și următoarele din Codul civil.
Dispozițiile Codului civil austriac, pot fi reținute doar în privința suprafeței de 11.137 mp fâneață, cu privire la care există probe certe că posesia reclamanților a continuat și continuă și în prezent, sub nume de proprietar, în mod public și netulburat de nimeni.
Nu există nicio dovadă din care ar rezulta că posesiunea reclamanților asupra terenului împădurit și naționalizat ar fi continuat și ulterior naționalizării. De altfel, această argumentare nici nu fost susținută de reclamanți prin acțiune ci doar ulterior.
Astfel, apelul declarat, a fost admis în modul arătat în dispozitivul deciziei descris mai sus.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul legal, reclamanții, (născ.), moștenitorii lui, (născ.), (născ.) și, precum și pârâta.
Reclamanții au solicitat, în temeiul art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii în întregime a apelului, cu cheltuieli de judecată în caz de opunere a intimaților.
În motivarea recursului au arătat că instanța de apel nu și-a motivat hotărârea în legătură cu un aspect esențial susținut de ei prin apel.
Potrivit art. 1460 și urm. cod civil austriac, printr-o folosință publică, pașnică și exercitată sub nume de proprietar, titularul posesiei și avânzii cauză ai acestuia, prin joncțiunea posesiunilor vor dobândi dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 40 de ani, chiar și asupra bunurilor proprietate de stat.
Prevederile art. 6 Constituției din 1948 nu echivalează cu o naționalizare a pădurilor.
Martorii au declarat că atunci când a început posesiunea, în 1927, terenul nu era împădurit.
Este nelegală motivarea potrivit căreia după 1948 ar fi intervenit o întrerupere civilă a prescripției achizitive, fiindcă, pe de o parte, nu există nici o dovadă că terenul în litigiu ar fi fost naționalizat (de fapt nici nu era naționalizabil) și, pe de altă parte, procedurile în materie de naționalizare au fost în repetate rânduri apreciate ca fiind nelegale de către Înalta Curte de Casație și Justiție.
Legea aplicabilă în speță este Codul civil austriac - partea a III-a și nu prevederile Decretului-lege nr. 115/1938.
În speță nu este dovedit faptul că suprafața de 47 ha teren împădurit este cuprinsă într-un amenajament silvic, astfel că nu se impunea împrocesuarea Statului Român, care nu are calitate procesuală pasivă în cauză.
Noțiunea de "imprescriptibilitate" folosită de Constituția României din 1948 este inaplicabilă prin efectul contradicției evidente existente între prevederile respectivei constituții și Declarația Universală a Drepturilor Omului pe care România și-a însușit-o încă din 1945.
Potrivit legii române, prescripțiile sunt guvernate pe tot parcursul lor de legea sub care au început, iar întreruperea civilă operează exclusiv în 3 ipoteze.
Decretul nr. 92/1950 a naționalizat exclusiv principalele "mijloace de producție" și nicidecum pădurile.
Pârâta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei și respingerea apelului reclamanților, cu cheltuieli de judecată în apel și recurs.
În motivarea recursului a arătat că hotărârea este nelegală, dată cu încălcarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 115/1938, art. 1863 și urm. Cod civil, deoarece instanța în mod greșit a reținut că, în speță, față de terenul fâneață este aplicabil Codul civil austriac și nu Legea nr. 115/1938, pusă în aplicare în 1943 și art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.
Instanța de apel nu a dat nicio semnificație juridică actului juridic de înstrăinare a dreptului de proprietate de pe pe (donație) și pe (vânzare-cumpărare). Aceste acte de înstrăinare echivalează cu o întrerupere a posesiei ceea ce face ca de la data acestora să înceapă o altă prescripție împotriva noilor proprietari dar de data aceasta sub regimul legii în vigoare în anul 1947, respectiv a Decretului-lege nr. 115/1938, cea ce face ca uzucapiunea să se raporteze la prevederile acestei legi.
În cartea funciară imobilul nu este întabulat de. Părinții lui nu au dobândit imobilul prin succesiune, ci unul prin donație, iar mama prin contract de vânzare-cumpărare.
Dacă se susține că s-ar fi început posesia din 1927, atunci titularul dreptului nu a rămas în pasivitate, deoarece acesta a infirmat posesia reclamanților prin transmiterea dreptului de proprietate în favoarea proprietarilor din prezent. Împrejurarea că aceștia au fost ei înșiși inactivi prin neintrarea în posesia imobilului, nu este semnificativă, deoarece chiar dacă legea cunoaște o joncțiune a posesiilor, legea nu cunoaște o joncțiune a inactivității proprietarilor succesivi. Joncțiunea posesiei are loc și se poate opune doar asupra aceluiași proprietar.
Cum noii proprietari sunt tatăl ei, din 1940 și mama ei din 1947, atunci legea aplicabilă este Legea nr. 115/1938. Cum tatăl ei a decedat în anul 1988 iar mama ei a decedat în anul 1997, este evident că termenul de 20 de ani prevăzut de Legea nr. 115/1938 nu s-a împlinit.
În faza recursului s-a administrat proba cu înscrisuri, constând în: "declarațiune" (fila 30), extras funciar (fila 31), copia fidelă a CF 10541 G (filele 38-39), adresa Direcției Silvice MC( fila 53), cadastrală (filele 54- 57).
Examinând recursurile declarate prin prisma motivelor de recurs invocate Curtea constată următoarele:
Reclamanții au solicitat instanței să constate că au dobândit cu titlu de uzucapiune de lungă durată dreptul de proprietate asupra terenului situat în locul numit " ", zis și "Pârâul " în suprafață de 58.571 mp înscris în CF nr. 10541 G,prevalându-sede un înscris sub semnătură privată intitulat "declarațiune". Acest înscris a fost depus în xerocopie la dosarul instanței de recurs (fila 30), având următorul conținut: numitul declară că a vândut, la 4 decembrie 1927, bucata de teren de 6 ha, fânaț și pășune, în punctul "Pârâul " (Lacu ), învecinat cu, și Pârâul, numiților cumpărători și, cu prețul de 27 mii lei. Se mai arată că a mai vândut și o bucată de teren din punctul " ". Vânzătorul l-a îndreptățit pe cumpărător de a folosi de astăzi înainte terenul și totodată de a-l înscrie în cartea funciară, pe numele lui, fără să mai fie interogat în această chestiune. A mai arătat că în caz de moarte, această declarațiune poate folosi în loc de contract.
În partea de a înscrisului apar trecute numele vânzătorului, a cumpărătorilor și a 2 martori, fără a apărea și semnăturile lor iar scrisul contractului e vizibil că aparține unei terțe persoane.
Relevante în soluționarea cauzei sunt mai multe aspecte:
Printr-o acțiune înregistrată la Judecătoria Gheorgheni anterior, în anul 2003, reclamanții au solicitat să se constate că antecesorii reclamanților au cumpărat la data de 4 decembrie 1927 de la defunctul terenul în litigiu și să dispună întabularea dreptului de proprietate.
Prin sentința nr. 104 din 21 februarie 2005 s-a respins acțiunea reclamanților, hotărârea rămasă definitivă și irevocabilă prind decizia nr. 102/2005 a Tribunalului Harghita și decizia nr. 1210/R/2005 a Curții de Apel Târgu -M.
În considerentele acestei sentințe s-a arătat că înscrisul sub semnătură privată intitulat "declarațiune" nu transmite proprietatea, ci creează drepturi și obligații specifice unui antecontract de vânzare-cumpărare. Înscrisul nu se referă la nr. topo al parcelei sau la numărul cărții funciare. Înscrisul se referă la o unitate de măsură care în anul 1927 nu era în uz, la acea dată în zonă suprafețele erau determinate prin iugăre și stânjeni, nu prin hectare. Cartea funciară arată că în anul 1935 nr. topo aveau un anumit număr de iugăre, stânjeni, din care se poate concluziona că înscrisul exhibat de reclamanți a fost întocmit mult mai târziu decât data la care se pretinde că ar fi semnat. nu putea să vândă în anul 1927 terenul de 6 ha, din moment ce în cartea funciară G nr. top. 24485-24493/1/102 el este întabulat doar în 1935, când a devenit proprietar.
Instanța a mai constatat că pe de altă parte nu sunt îndeplinite nici condițiile cerute de lege - art. 28 din Decretul-lege 115/1938, deoarece imobilul nu a fost posedat timp de 20 de ani de la moartea proprietarului tabular.
Printr-o altă acțiune civilă, înregistrată la 15 februarie 2006 la Judecătoria Gheorgheni reclamanții au solicitat instanței obligarea pârâtei să dea act juridic în vederea înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietate pe seama reclamanților, asupra terenului în litigiu iar în caz de refuz să se dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate în baza sentinței. Prin sentința civilă nr. 666 din 25 septembrie 2006 s-a respins acțiunea, pentru aceleași considerente reținute și în sus-menționata sentință: vânzătorul figurează ca proprietar doar din anul 1935, el neputând vinde ceva ce nu era a lui în anul 1927, înscrisul "declarațiune" ridicând serioase suspiciuni asupra datei întocmirii actului.
S-a mai reținut că din studiul CF nr. 10541 G se poate constata faptul că, în prezent, antecesorul pârâtei, nu apare ca proprietar tabular, figurând în această calitate văduva lui, născută (mama pârâtei) cu parte, în urma cumpărării din 12 februarie 1947 și a lui, cu parte, prin donație.
Starea de fapt a fost corect detailată în sus-menționatele hotărâri și nu a suferit modificări până la momentul pronunțării prezentei. În esență, Curtea reține că înscrisul sub semnătură privată nu are nici o însemnătate din punct de vedere juridic, pentru toate aspectele descrise mai sus: neidentificarea topografică și cartea funciară al terenului, menționarea unității de măsură ca hectar și nu iugăre sau stânjeni (unități de măsură folosite în anul 1927), lipsa calități de proprietar tabular al vânzătorului în anul 1927. La acestea Curtea mai adaugă faptul că înscrisul nu a fost scris de vânzător și nu a fost semnat, fiind scrise doar numele, iar scrisul din "declarațiune" nu pare a fi scrisul unei persoane care a trăit în acea perioadă, aceasta făcând o comparație cu "caligrafia" utilizată în alte înscrisuri din acea perioadă. Mai mult, celuilalt teren vândut nu i se acordă o prea mare importanță.
În atare condiții, este evident cănu suntem în prezența unei prescripții achizitive și a unui just titlu reglementate de Codul Civil austriac,aplicabil în anul 1927 în regiune, prescripția fiind imposibil să înceapă să curgă în acel an.
Chiar dacă am avea în vedere Hotărârea Tribunalului Ciuc nr. 199/1926/9, invocată de reclamanți în acțiunea civilă, din deciziunea CF nr. 1886/1934, 16 noiembrie, se constată că aceasta a rămas irevocabilă prin Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 583/1934 (filele 17 dosar fond).
În CF nr. 10541 G, sub, apare întabulat dreptul de proprietate al lui "cu titlu de drept de cumpărare în baza posesiunii faptice". . a fost operată în cartea funciară la 18 februarie 1935 în baza procesului verbal din 4-8 februarie 1935, fără a se face referire la Tribunalului Ciuc. De altfel, în această hotărâre s-a ordonat restabilirea stării anterioare în favoarea conteselor și, referitor la imobilele enumerate, printre care și cel în litigiu, imobile care anterior, prin mai multe "deciziuni" au fost înscrise cu drept de proprietate în favoarea mai multor persoane, printre care și " lui ". Ca atare, reclamanții în mod greșit au înțeles că antecesorul pârâtei ar fi dobândit dreptul de proprietate prin această hotărâre judecătorească.
Mergând mai departe și examinând înscrierile din CF - B 2,4, se constată că titularul dreptului de proprietate al terenului de sub nu a rămas în pasivitate, transmițând dreptul său de proprietate în favoarea părinților pârâtei, prin donația cotei de în favoarea lui și prin vânzarea cotei de în favoarea lui, în anii 1940 și respectiv 1947. Astfel, o eventuală prescripție achizitivă ar putea începe să curgă împotriva acestor proprietari tabulari, luând în calcul momentul începerii posesiei antecesorilor reclamanților, după aceste date, lucru care nu a fost probat. Acest aspect nu a fost invocat de către reclamanți nici prin acțiune și nici prin căile de atac exercitate, astfel că instanța de recurs nu poate analiza o astfel de stare de fapt și de drept, în caz contrar ar încălca principiul disponibilității părților și art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă - "în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății".
Constatând inadmisibilitatea acțiunii formulate de reclamanți pentru toate motivele expuse mai sus, celelalte motive de recurs invocate de reclamanți apar ca superfluu a fi analizate.
Analiza lor se putea face doar dacă, așa cum am arătat mai sus, se invoca începerea curgerii prescripției din anii 1940 și respectiv 1947, însă acest aspect excede obiectului cauzei. Doar în aceste condiții instanța putea analiza întreruperea prescripției, naționalizarea unei părți din teren și categoria terenului la acel moment și în prezent.
Ca atare, în baza art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Curtea va admite recursului declarat de pârâtă, va modifica în tot hotărârea atacată și, pe cale de consecință, va respinge apelul declarat de reclamanți, împotriva hotărârii primei instanțe.
Întrucât s-a dovedit că motivele de nelegalitate invocate de reclamanți prin cererea de recurs nu subzistă, Curtea, în baza art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanți.
Fiind în culpă procesuală, în baza art. 274 Cod procedură civilă, Curtea va obliga reclamanții să plătească pârâtei, în solidar, suma de 1.823 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții, (născ.), moștenitorii lui, cu domiciliul ales în MCs tr.-.3,.a,.4, județul H, (născ.), domiciliată în com. sat. de, județul N, (născ.), domiciliată în com. sat. județul N și, domicilait în com. Chei, sat. Bisericii,-, județul N, împotriva deciziei civile nr.175 din 25 octombrie 2007, pronunțată de Tribunalul Harghita în dosarul nr-.
Admite recursul declarat de pârâta, domiciliată în comuna Chei, sat Bisericii, județul N, împotriva aceleiași hotărâri.
Modifică în tot hotărârea atcată, în sensul că respinge apelul declarat de reclamanții, împotriva sentinței civile nr.106/2007 pronunțată de Judecătoria Gheorgheni în dosarul nr.709/2006.
Obligă reclamanții să plătească pârâtei, în solidar, suma de 1.823 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, azi 9 aprilie 2008.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI: Nemenționat
pentru, fiind în
concediu de odihnă, semnează
Vicepreședintele instanței,
Red.
Tehnored. BI/2ex
Jud.fond; Cs
Jud.apel:. Sz.
-28.07.2008-.
pentru, fiind în
concediu de odihnă, semnează
Vicepreședintele instanței,
GREFIER,
Președinte:NemenționatJudecători:Nemenționat
