Uzucapiune. Decizia 972/2009. Curtea de Apel Bucuresti
| Comentarii |
|
DOSAR NR-
(565/2009)
ROMANIA
CURTEA DE APEL B SECTI A III A CIVILA
ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI ȘI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.972
Ședința publică de la 4 iunie 2009
Curtea constituită din:
PREȘEDINTE: Ionelia Drăgan
JUDECĂTOR 2: Cristian Olteanu
JUDECĂTOR 3: Rodica Susanu
GREFIER - - -
***** *****
Pe rol se află soluționarea recursului declarat de recurenții-reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.22 din 6.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în dosarul nr-, în contradictoriu cu intimatul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
are ca obiect - uzucapiune.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă avocat, în calitate de reprezentant al recurenților-reclamanți și, în baza împuternicirii avocațiale nr.8707/2009, emisă de Baroul București - Cabinet Individual, aflată la fila 10 dosar, lipsind intimatul-pârât MUNICIPIUL B PRIN PRIMARUL GENERAL.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care,
Avocatul recurenților-reclamanți depune la dosar chitanța nr.-/1/04.06.2009 în cuantum de 50 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru și timbrul judiciar în valoare 5 lei.
Curtea procedează la anularea chitanței prin care a fost achitată taxa judiciară de timbru în cuantum de 50 lei și timbrul judiciar în valoare de 5 lei, așa cum a fost stabilită prin încheierea de soluționare a cererii de asistență judiciară formulată de recurenții-reclamanți.
Avocatul recurenților-reclamanți depune o copie a încheierii de ședință din dosarul nr- al Tribunalului Giurgiu - Secția Civilă, în care se consemnează împrejurarea că pe data de 14.05.2009 d-na avocat a asistat părți în acest dosar, prin această încheiere înțelegând să facă dovada imposibilității de prezentare de la termenul 14.05.2009.
Solicită încuviințarea probei cu înscrisuri în dovedirea cererii de recurs, înscrisuri referitoare la decesul lui și (certificate de deces), dovada achitării taxelor aferente imobilului în litigiu și depune următoarele: certificatele nr.25167/20.04.1972, nr.15593/5.03.1973, emise de Circumscripția Financiară a Sectorului 7, nr.66269/05.07.1996, emis de Administrația Financiară a Sectorului 6 B, adeverință, proces verbal - înștiințare de stabilire sumelor datorate pentru clădiri - terenuri ocupate de construcții, emis de Administrația Financiară Sector 6, chitanțe de plată nr.-/21.01.1998 și nr.-/5.02.1996, către Administrația Financiară Sector 6 și chitanța pentru creanțele bugetelor locale din data 25.03.2009, emisă de Primăria Sector 6, copii conforme cu originalul.
Curtea, în urma deliberării, în baza art.305 din Codul d e procedură civilă cu referire la art.167 din Codul d e procedură civilă, încuviințează proba cu înscrisuri la cererea avocatului recurenților-reclamanți, probă administrată astăzi în ședință publică.
Avocatul recurenților-reclamanți declară că nu mai are alte cereri de formulat în cauză.
Curtea, având în vedere că nu mai sunt cereri prealabile de formulat, constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbaterea motivelor de recurs, urmând a pune concluzii și cu referire la dispozițiile art.306 al.2 din Codul d e procedură civilă.
Avocatul recurenților-reclamanți, susținând oral motivele de recurs depuse în scris la dosar, solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat, modificarea hotărârilor pronunțate anterior și pe fond admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, urmând a se constata că reclamanții au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafață de 500 mp, situat în B,- A, sector 6, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani.
Arată că au cumpărat imobilul susmenționat, având în vedere că vânzătorul acestora, este proprietarul terenului și construcției de pe acesta; deși nu au încheiat un înscris autentic, ori sub semnătură privată, s-au mutat în imobil și s-au comportat ca adevărați proprietari; înscrisul încheiat în anul 1988 consfințește voința părților pentru vânzarea din 1975; astfel că din anul 1975 și până în prezent reclamanții au avut o posesie utilă, neviciată, instanța apreciind eronat că din 1975 și până în 1988 au fost doar detentori precari.
Consideră că motivele de recurs se întemeiază pe dispozițiile art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă, fiind motive de nelegalitate, solicitând respingerea excepției invocate.
Nu solicită cheltuieli de judecată.
CURTEA,
Asupra recursului civil de față, constată următoarele:
Prin sentința civilă nr.2600/17.04.2008, Judecătoria Sectorului 6 Bar espins cererea formulată de reclamanții și, împotriva pârâtului MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL, ca neîntemeiată.
S-au avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:
Potrivit dispozițiilor art.1890 Cod civil, pentru a putea opera uzucapiunea trebuie îndeplinite cumulativ două condiții: să existe o posesie de 30 de ani, iar posesia să fie utilă, adică neviciată.
În măsura realizării celor două condiții se produce principalul efect al uzucapiunii și anume posesorul dobândește dreptul de proprietate sau alt drept real asupra lucrului, cu efect retroactiv, din ziua când a început posesia.
Prin urmare, în momentul în care se pune în discuție pe cale de acțiune, dobândirea dreptului de proprietate prin efectul prescripției achizitive, instanța trebuie să verifice dacă există o posesie utilă asupra bunului în litigiu și dacă această posesie durează de cel puțin 30 de ani.
Calitățile posesiei ce se cer a fi întrunite pentru ca aceasta să fie utilă, sunt prevăzute dispozițiile art.1847 Cod civil, și anume: să fie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de proprietar, vicierea posesiei în oricare dintre aceste modalități ducând în mod implicit la pierderea dreptului de a mai invoca uzucapiunea.
Ceea ce a analizat instanța în prezenta speță este precaritatea,care este mai mult decât un viciu al posesiei, echivalează de fapt cu lipsa posesiei.
Definiția precarității este data de art.1853 Cod civil, situația de față regăsindu-se în ultima ipostază oferită de textul de lege. O astfel de concluzie se desprinde cu puterea evidenței chiar din cuprinsul cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, astfel cum a fost precizată la filele 59-60, unde se arata într-o exprimare lipsită în totalitate de echivocitate că numitul, cel pe care l-au considerat proprietar, le-a permis să stea într-o casă de aproximativ 40 mp și să folosească terenul de aproximativ 500 mp.
Mai târziu, după mai bine de 10 ani, crescând puterile financiare ale reclamanților, aceștia și-au dorit să devină proprietari pe terenul și casa pe care le-au folosit, sens în care au arătat intenția lor familiei, încheindu-se astfel în 1988 actul sub semnătură privată atât pentru teren, cât și pentru casă.
În sprijinul acestor detalii vin inclusiv probele de la dosar, respectiv înscrisurile de la filele 7-10, 39 care indică o plată a taxelor și impozitelor pe teren abia din anul 1995, sentința civilă nr.6829/01.12.1989 (fila 6 din dosar) confirmând situația de fapt expusă de reclamanți, în sensul că aceștia au cumpărat terenul de la numitul în anul 1988 prin act sub semnătură privată.
O eventuală probă testimonială ce s-ar fi administrat nu ar fi avut relevanță și forța juridică să imprime acestei detenții de până în anul 1988 valoarea unei posesii utile în accepțiunea cerută de art.1853 Cod civil, întrucât ar fi constituit singurul mijloc de probă care să sugereze acest lucru, iar, pe de altă parte, percepția martorilor în legătură cu manifestarea exterioară a reclamanților care ar fi putut crea aparența unei adevărate posesii, sub nume de proprietar, nu ar putea înlătura elementul intențional (animus) ce a ghidat actele de folosință efectuate pe teren, element sugerat cu claritate maximă de reclamanți în conținutul cererii precizatoare, unde s-a arătat că după mai bine de 10 ani de când li s-a permis acestora să locuiască în imobil (deci după 1985) și-au dorit să devină proprietari pe teren, arătând aceste intenții familiei care i-a găzduit, încheindu-se în acest sens și chitanța de mână.
Prin decizia civilă nr.22 A/06.01.2009, Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți și, împotriva sentinței civile nr.2600/17.04.2008, pronunțată de Judecătoria Sectorului 6 B în dosarul civil nr-, în contradictoriu cu intimatul-pârât MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL.
S-au avut în vedere următoarele considerente de fapt și de drept:
Prescripția achizitivă reglementată de dispozițiile art.1890 și următoarele cod civil constituie o sancțiune civilă pe care titularul dreptului de proprietate o suportă și care se justifică prin impasivitatea sa un timp îndelungat, în raport cu un bun ce nu se afla în posesia sa.
Uzucapiunea reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil prin posedarea neîntreruptă în termenul și în condițiile cerute de lege și poate fi opusă numai adevăratului proprietar care a lăsat o altă persoană să posede un bun ce îi aparținea.
Potrivit art.1890 Cod civil, pentru a se putea dobândi proprietatea bunului prin uzucapiune, cel care invocă acest mod de dobândire al proprietății trebuie să îndeplinească două condiții: să posede bunul în tot timpul prevăzut de lege, și anume 30 de ani și posesia sa să fie utilă, în sensul că posesia nu trebuie să fie afectată de vreunul din viciile discontinuității, violenței, clandestinității și echivocului.
al posesiei, uzucapiunea presupune neapărat o posesie utilă, adică neatinsă de niciunul din viciile acesteia. Simpla detenție precară ori posesia viciată, oricât ar în timp nu poate duce niciodată la uzucapiune.
Dobândirea dreptului de proprietate prin posesie prelungită (uzucapiune, prescripție achizitivă) este un mod originar, ce se întemeiază pe faptul posesiei, pe o stare de fapt, ce exclude ideea existenței unui act juridic translativ de proprietate.
Definiția posesiei este dată de art.1846 alin.2 din Codul civil în următorii termeni:"Posesia este deținerea unui lucru sau folosința de un drept exercitată, una sau alta, de noi înșine sau de altul în numele nostru".
Posesia poate fi definită ca fiind o stare de fapt generatoare de efecte juridice care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun, cu intenția și voința de-a se comporta față de toți ceilalți ca proprietar sau titular al altui drept real.
Din definiția posesiei mai sus menționată, rezultă că pentru existența posesiei sunt necesare două elemente: unul material - corpus și altul psihologic - animus.
Elementul material, corpus, constă în totalitatea faptelor materiale de stăpânire sau folosire, exercitate asupra lucrului. Acest element (corpus) se poate materializa și în anumite acte juridice pe care posesorul le poate încheia cu privire la acel bun.
Elementul psihologic,animus, constă în intenția sau voința posesorului de-a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar sau titular al altui drept real.
se dobândește sau se pierde prin întrunirea sau pierderea celor două elemente: corpus șianimus.
Elementul material al posesiei poate fi ușor dovedit, întrucât are un caracter obiectiv, aparent și deci perceptibil.
În ce privește animus, acesta fiind un element de natură psihică, prezintă serioase dificultăți sub aspectul probațiunii, el trebuie să fie prezent direct și nemijlocit în persoana posesorului. El nu se poate dobândi și exercita prin altul. Proba elementului intențional este facilitată de lege, prin instituirea a doua prezumții legale. Astfel, art.1854 Cod civil prevede că "posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar dacă nu este probat că a încercat, a poseda pentru altul".Altfel spus, există prezumția ca cel ce deține un lucru, până la proba contrarie, este posesorul acelui lucru. A doua prezumție legală este instituită de articolul 1855 din Cod civil și constituie reversul celei dintâi. Textul precizează că "atunci când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune ca a conservat aceeași calitate, dacă nu este proba contrarie".
Potrivit art.1853 Cod civil, nu constituie posesie ci detenție precară "actele ce exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar. Deci detenția precară este posesiunea ce s-ar exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduință a proprietarului, putând fi intervertită în posesie utilă în condițiile art.1858 Cod Civil.
Nu se poate spune că vânzarea terenului cu chitanță sub semnătură privată către apelanți, în condițiile în care aceștia ar fi fost de bună credință, a avut ca efect intervertirea detenției precare în posesie, întrucât pentru a se întâmpla acest lucru era necesar să se fi încheiat un act cu titlu particular translativ de proprietate, or în speță actul încheiat între părți nu este translativ de proprietate întrucât nu s-a încheiat în formă autentică, netransmițând proprietatea imobilului.
Numai în cazul în care între părți s-ar fi încheiat un act cu titlu particular translativ de proprietate, și cumpărătorii ar fi fost de bună-credință, începeau a-l stăpâni în calitate de posesori, iar termenul uzucapiunii ar fi curs de la data vânzării. Însă se observă că, chiar și în aceste condiții, termenul uzucapiunii nu s-ar fi împlinit.
Analizând probele administrate în cauză, prin prisma prevederilor legale în materia prescripției achizitive, tribunalul a apreciat că apelanții nu au dovedit ca au întrunit în persoana lor toate condițiile posesiei în intervalul de timp 1975-1988, iar din 1988 până la data introducerii acțiunii nu este îndeplinit termenul de 30 de ani necesar uzucapiunii. De asemenea, din actele dosarului nu rezultă anul decesului lui, momentul de la care apelanții au început să folosească singuri terenul și dacă după decesul lui sau a altor membri ai familiei sale, s-a împlinit termenul de uzucapiune.
Tribunalul a reținut că în anul 1975 apelanții au început să locuiască cu numitul întrucât acesta le-a permis acest lucru, iar în anul 1988 au încheiat cu acesta un act sub semnătură privată în ce privește terenul pe care au edificat o construcție.
În perioada 1975 - până la decesul lui, apelanții au locuit cu acesta și s-au îngrijit de terenul și casa acestuia, însă acest aspect nu duce la concluzia că au posedat sub nume de proprietar.
Din probele administrate în cauză, atât la fond cât și în apel, nu rezulta cu precizie dacă apelanții au înțeles ca în intervalul de timp 1975 până la decesul lui să posede sub nume de proprietar. Nefăcându-se aceasta dovadă în mod clar, se concluzionează că apelanții au fost simpli detentori precari care, practic, au fost lăsați de să folosească terenul său. Mai mult, apelanții arată că terenul nu era proprietatea lui ci a Consiliului Popular Sector 6, deci știau că folosesc terenul în calitate de detentori precari, întrucât atât ei cât și au fost lăsați de autoritățile statului să dețină terenul.
Martorii audiați de tribunal nu au reușit să dovedească faptul că posesia apelanților nu este lovită de viciul precarității, astfel cum instanța de fond a reținut.
Martorul a făcut unele afirmații care sunt contrazise de alte probe administrate în cauză, motiv pentru care mărturia sa este parțial luata în seamă. Astfel, acesta a declarat ca -de fapt a decedat înainte de anul 1977, afirmație contrazisă chiar de apelanți care în cuprinsul cererii de chemare în judecată au arătat clar că în anul 1988 au încheiat cu un act pentru terenul în cauză.
De asemenea, acest martor a arătat că nu știe cât timp au locuit apelanții cu și că a aflat de la aceștia că au cumpărat casa în perioada 1970-1980, apoi a arătat că în anul 1973, apelanții nu locuiau în casa lui, ca anterior să declare că, crede că aceștia s-au mutat înainte de anul 1977.
Toate aspectele din declarația martorului legat de momentul încheierii chitanței dintre apelanți și și de momentul începerii locuirii propriu zise nu au putut fi reținute de tribunal ca fiind reale, întrucât acest martor nu prezintă date clare, ci perioade mari de timp asupra cărora a revenit în mărturie.
Martorul a declarat că apelanții au cumpărat de la - casa, cu chitanță de mână și imediat după acest moment s-au mutat în casă, arătând că nu știe exact anul în care s-a întâmplat acest lucru.
Martorul a menționat că apelanții au locuit un timp cu, până la decesul acestuia care a avut loc în anul 1980.
Tribunalul a observat că și acestă martoră a declarat aspecte referitoare la anul decesului lui, la momentul încheierii chitanței, la momentul mutării efective în imobil, care sunt contrazise de cele susținute în cererea de chemare în judecată și de înscrisurile depuse la dosar, aceste afirmații nefiind luate în seamă.
Împotriva deciziei instanței de apel au formulat cerere de recurs la data de 05.03.2009, reclamanții și, prin care au criticat-o sub următoarele aspecte:
Instanța de fond nu a administrat în cauză întreg probatoriul încuviințat, în sensul că nu a fost administrată proba testimonială, probă esențială în dovedirea adevăratei situații de fapt.
Analizând un probatoriu trunchiat, instanța în mod eronat a reținut că nu au avut o posesie utilă, aceasta fiind viciată.
În realitate, în 1975 recurenții au cumpărat imobilul descris mai sus, având credința că vânzătorul, este proprietarul terenului și al construcției de pe acesta.
Deși nu au încheiat un înscris autentic ori sub semnătură privată, s-au mutat în imobil comportându-se ca adevărați proprietari.
Înscrisul încheiat în 1988 doar consfințește voința recurenților pentru vânzarea din 1975.
De fapt, din 1975 și până în prezent recurenții au avut o posesie utilă, neviciată, instanța apreciind eronat că din 1975 și până în 1988 au fost doar detentori precari.
În fapt, recurenții au fost posesori pentru că nu au fost nici chiriași, nici uzufructuari, nici depozitari și nici nu au folosit prin simpla îngăduință a proprietarului.
Faptul că au dobândit terenul în 1975consensu(prin simplul acord de voință al părților) plătindu-se prețul și remițându-li-se imobilul cumpărat, le-a dat dreptul să dețină și să posede imobilul descris, în mod util.
Arată deci, că au avut o posesie neîntreruptă, netulburată, continuă, publică și sub nume de proprietar aptă să ducă la dobândirea proprietății prin
uzucapiune.
Instanța de fond, în mod eronat a considerat că proba testimonială nu mai este necesară, formându-si convingerea pe un probatoriu trunchiat și insuficient.
De altfel, instanța a interpretat greșit, arătând că de fapt posesie recurenților este viciată, fiind precară invocând că vânzătorul, le-a permis să folosească o casă și un teren.
Instanța de fond omite un amânunt esențial, acela că adevăratul proprietar nu era, ci Consiliul Popular sector 6. Deci, chiar dacă recurenții nu ar fi cumpărat de la, ci li s-ar fi permis doar să locuiască, acest lucru nu ar fi dus la precaritatea posesiei, decât dacă ar fi folosit terenul prin simpla îngăduință a adevăratului proprietar (autorul Municipiului B).
Ca atare, instanța de apel urma să schimbe în tot hotărârea atacată și completând probatoriul să admită pe fond acțiunea.
Deși a completat probatoriul, au fost audiați doi martori, instanța de apel a menținut hotărârea instanței de fond, în sensul că posesia recurenților a fost viciată.
Astfel, instanța de apel în mod greșit înlătură cea mai mare parte a declarațiilor martorilor, motivând că unele afirmații sunt contrazise de alte probe din dosar, fără însă a le menționa.
În realitate, depozițiile martorilor se coroborează cu toate celelalte probe administrate în cauză, neexistând nici un fel de contradicție între cele susținute de recurenți în acțiune și cele declarate de martori.
De altfel, instanța de apel chiar reține că recurenții s-au mutat în imobilul din-, sector 6 în anul 1975, așa cum au arătat în acțiune și așa cum au arătat și martorii (martorul - fila 28 dosar apel "în 1973, reclamanții nu erau mutați în casă eu cred că s-au mutat înainte de 1977, pentru că s-au mutat înainte de nașterea fiului meu.", martora - fila 29 dosar apel ).
Menționează că a decedat în anul 1978 iar actul de vânzare pentru construcție a fost încheiat cu și, succesoarele lui, act încheiat în virtutea înțelegerii din 1975.
Instanța de apel a reținut eronat că au încheiat cu, în anul 1988 un înscris sub semnătură privată.
Acest aspect a dus la concluzia eronată a instanței de apel, că ar fi decedat ulterior anului 1988, și că din 1975 și până la deces recurenții - reclamanți ar fi locuit doar cu și nu ar fi posedat sub nume de proprietar.
Situația reală este aceea că la încheierea convenției din 1975, recurenții primeau dreptul de proprietate asupra terenului de 500 mp și a construcției, plătind un preț mai mic și luându-și obligația de întreținere.
Ca atare, recurenții s-au mutat în imobil ca adevărați proprietari și nu ca tolerați, permițându-i lui să locuiască cu ei în virtutea obligației de întreținere.
În acest moment cât și ulterior au avut credința că au dobândit imobilul de la adevăratul proprietar, abia la momentul introducerii acțiunii au aflat că adevăratul proprietar este Consiliul Popular sector 6, care urmează a fi sancționat pentru pasivitatea de mai bine de 30 de ani.
La termenul de judecată din 04.06.2009, Curtea a invocat din oficiu, excepția nulității recursului, în raport de criticile concrete formulate de recurenții-reclamanți(care vizează cu evidență aspecte de netemeinicie-aprecierea eronată a probelor administrate în cauză- și nu de nelegalitate), respectiv dispozițiile legale inserate în expunerea de motive-art.304 pct.9 din Codul d e procedură civilă(drept cauză a cererii de recurs).
Curtea constată nulitatea recursului pentru considerentele ce urmează;
In calea de atac extraordinara a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele strict prevăzute de art.304 din Codul d e procedura civila, care concretizează aspecte de nelegalitate in legătura cu hotărârea atacata (pe aspecte de ordin procedural sau substanțial).
Scopul acestei cai de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă caorice susținere care releva erori ale instanței de apel in aprecierea probelor administrate in cauza, exced analizei instanței de recurs.
Este motivul pentru care legiuitorul a prevăzut sancțiunea nulității atât pentru nemotivarea cererii de recurs, cat si pentru situația in care cererea se motivează, însa criticile nu pot fi încadrate in una sau alta din ipotezele de nelegalitate enumerate de norma procedurala susmenționată.
Criticile formulate de recurenții-reclamanți nu se încadrează in ipoteza art. 304 pct. 9 din Codul d e procedură, textul de lege invocat în mod formal în expunerea de motive a recursului, întrucât nu vizează o situație concretă de încălcare și aplicare greșită a legii.
Recurenții își expun în cuprinsul cererii de recurs propria viziune asupra situației de fapt și propria apreciere în raport cu probele administrate în cauză, situație care nu răspunde exigențelor dispozițiilor procedurale care reglementează cauza recursului.
Noua formulare a textului art.304 din Codul d e procedură civilă accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (judecăți în fond) care au stabilit situația de fapt și au aplicat normele juridice incidente.
O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit, la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.
În fața unei instanțe de recurs nu pot fi aduse spre analiză decât exclusiv aspecte de nelegalitate, nu de netemeinicie, și aceasta pentru că recurentul a beneficiat în mod concret de sistemului dublului grad de jurisdicție, calea de atac a recursului fiind in mod expres desemnată de legiuitor drept o cale extraordinară de atac.
Pentru aceste considerente de fapt si de drept, Curtea in conformitate cu dispozițiile art.306 alin. 2 și 3 din Codul d e procedura civila, va constata nulitatea recursului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Constată nul recursul formulat de recurenții - reclamanți și, împotriva deciziei civile nr.22 A/06.01.2009, pronunțată de Tribunalul București - Secția a IV-a Civilă, în contradictoriu cu intimatul - pârât MUNICIPIUL B prin PRIMAR GENERAL.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată în ședință publică, azi 04.06.2009.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR
- - - - - -
GREFIER
-
Red.
./
2 ex./29.06.2009
TB-4 -;
Jud.6 -
Președinte:Ionelia DrăganJudecători:Ionelia Drăgan, Cristian Olteanu, Rodica Susanu
