Anulare act. Decizia nr. 4/2015. Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 4/2015 pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 14-01-2015 în dosarul nr. 10103/200/2012*
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ Nr. 4/2015
Ședința publică de la 14 Ianuarie 2015
Completul compus din:
PREȘEDINTE I. M.
Judecător D. R.
Judecător G. I. R.
Grefier M. H.
Pe rol judecarea recursului declarat de pârâta ., cu sediul în București, Șoseaua P. nr. 42, . 10, sector 2, împotriva sentinței civile nr._/22.09.2014 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ - având ca obiect anulare act, în contradictoriu cu reclamanții D. S. și D. C., domiciliați în B., . 7, ., jud. B..
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile, intimații-reclamanți D. S. și D. C. fiind reprezentați de avocat L. A..
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care învederează că recursul este netimbrat, iar apărătorul ales al recurentei a depus la dosar o cerere de amânare din motive medicale, la care a atașat înscrisuri doveditoare, după care:
Instanța pune în discuție cererea de amânare formulată pentru lipsa de apărare a recurentei.
Avocat L. A., pentru intimați, arată că lasă la aprecierea instanței această cerere, însă înțelege să invoce excepția netimbrării recursului.
Instanța, având în vedere că este prioritară punerea în discuție a excepției invocată de către intimați prin apărătorul ales, neputându-se discuta amânarea pentru lipsa de apărare în condițiile netimbrării căii de atac, pune în discuție această excepție.
Apărătorul ales al intimaților-reclamanți solicită admiterea excepției și, în consecință, să se dispună anularea recursului ca netimbrat.
INSTANȚA
Deliberând asupra prezentului recurs civil, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 21.03.2012, sub număr unic de dosar_, reclamanții D. S. și D. C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta V. R. SA, anularea clauzei nr. 3 d din convenția încheiată între părți ca fiind abuzivă, anularea clauzei nr. 5, lit. a din convenție, ca fiind abuzivă și restituirea sumei de 3.585,62 CHF, achitată în baza acestei clauze, reprezentând comision de risc, redenumit comision de administrare, sumă care urmează să fie actualizată cu indicele de inflație, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată..
În motivarea cererii, s-a arătat că:
- la data de 27.02.2008, au încheiat cu pârâta V. R. SA, convenția de credit nr._, prin care au contractat un credit de nevoi personale pentru refinanțarea unui credit acordat de Raiffeisen Bank, în cuantum de 35.000 CHF, cu o perioadă de rambursare de 300 luni, cu o dobândă de 3,99 %.
- art. 3 lit. d reprezintă o clauză abuzivă și anulabilă, deoarece, în sensul Legii nr. 193/2000 este o măsură de natură să genereze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obigațiile celor două părți, deoarece nu le-a fost adus la cunoștință noțiunea de schimbare semnificativă a pieței monetare, precum și inexistența unui criteriu obiectiv în raport de care banca putea majora dobânda; apreciază că dispozițiile art. 3 lit. d sunt contrare celor prevăzute în art. 3 lit. a, unde se arată că dobânda este fixă.
- referitor la perceperea comisionului de risc, se arată că acesta reprezintă un factor de creare a unui dezechilibru semnificativ între obligațiile contractuale, prin faptul că sunt obligați să achite băncii pe toată durata contractuală o sumă cu titlu de comision de risc, pe care îl apreciază ca fiind exagerat de mare, raportat la valoarea creditului; apreciază că se impune eliminarea comisionului de risc și în lumina dispozițiilor OUG nr. 50/2010, conform cărora banca nu are dreptul de a încasa acest comision, mai ales că la momentul semnări contractului nu au avut posibilitatea de a schimba sau exclude respectivul comision.
În baza art. 4 din Legea nr. 193/2000, reclamanții au solicitat anularea clauzelor menționate ca fiind abuzive și restituirea sumei percepută în baza acestor clauze contractuale.
Cererea a fost motivată în drept pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, OUG nr. 50/2010, OG nr. 9/200, art. 43 C.. C.C.
Odată cu cererea, reclamanții au depus convenția de credit nr._/27.02.2008 (fila 6 – 17), contract de deschidere cont persoane fizice (fila 18 – 20), plan de rambursare (fila 21 – 26), C.I. reclamanți (fila 27).
Legal citată, pârâta . a depus întâmpinare, prin care a invocat următoarele excepții:
1. Excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, motivat de faptul că aceștia nu se pot adresa în mod direct instanței de judecată pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale și, pe de altă parte, nu îndeplinesc condițiile de consumatori prejudiciați pentru a putea să se adreseze instanței de judecată; dispozițiile Legii nr. 193/2000 stabilesc în art. 8 – 13 procedura prin care se constată caracterul abuziv al clauzelor contractuale, sens în care se prevede că consumatorul se poate adresa cu reclamație către ANPC, care întocmește proces verbal prin care se constată caracterul abuziv al clauzelor reclamate, proces verbal care este supus, sub aspectul legalității și temeiniciei, verificării judecătoriei; dDacă instanța constată caracterul abuziv al clauzelor contractuale, dispune modificarea clauzelor respective sau desființarea contractului de credit, niciunde în lege nefăcându-se vorbire de sancțiunea anulării clauzelor contractuale.
Pe de altă parte, s-a aratat că sintagma „consumator prejudiciat” regăsită în dispozițiile art. 14 din Legea nr. 139/2000 presupune faptul că instanța a constatat deja prin procedura prevăzută de art. 8 – 13 existența unor clauze abuzive, situație care îndreptățește consumatorul să se adreseze instanței pentru repararea eventualului prejudiciu produs, iar în cauză, reclamanții nu au făcut dovada îndeplinirii procedurii prevăzute la art. 8 – 13 din Legea nr. 193/2000.
2. Pârâta a invocat, de asemenea, excepția prescripției dreptului material la acțiune, pe care l-a apreciat ca fiind prescriptibil în termenul general de 3 ani și care a început să curgă la data de 27.02.2008, când s-a încheiat contractul de credit; in raport cu data introducerii acțiunii prin care se solicită anularea clauzelor considerate ca fiind abuzive, respectiv data de 21.03.2012, apreciază acțiunea ca fiind prescrisă.
3. A mai invocat pârâta și excepția inadmisibilității acțiunii, motivat de lipsa procedurii prealabile prevăzută de art. 720 ind. 1 C., fiind vorba despre un litigiu comercial, banca fiind un comerciant.
Reclamanții au mai depus la dosar adresa nr. 2847/05.11.2010 a CJPC B. (fila 41), iar instanța a solicitat acestei instituții să comunice procesul verbal prin care baca a fost sancționată contravențional, fiind depus la dosar procesul verbal de constatare a contravenției ., nr._/05.11.2010 (fila 48 – 50).
Pârâta a depus la dosar copia sentinței civile nr. 3064/26.04.2011, pronunțată de Judecătoria B., în dosarul nr._/200/2010, irevocabilă, prin care a fost admisă plângerea contravențională împotriva procesului verbal de constatare a contravenției ., nr._/05.11.2010 (fila 69 – 75).
Prin sentința civilă nr._/23.09.2013, Judecătoria B. a admis excepția lipsei calității procesual active a reclamanților D. S. și D. C., invocate de pârâta V. R. SA, prin întâmpinare, a lăsat nesoluționate excepția prescripției dreptului material la acțiune și excepția inadmisibilității cererii, invocate de către aceeași pârâtă și a respins acțiunea pentru lipsa calității procesual active a reclamanților.
Împotriva acestei soluții, au declarat recurs reclamanții D. S. și D. C., care a fost admis de către Tribunalul B., prin decizia civilă nr. 112/2014 din 18.02.2014, a casat sentința și a trimis spre rejudecare la aceeași instanță, pentru a se pronunța pe fondul cauzei.
După casarea cu trimitere, cauza a fost reînregistrată sub nr._ .
La termenul din data de 28.04.2014, cauza a fost amânată la cererea apărătorului pârâtei, pe motive medicale.
La termenul din data de 15.09.2014, apărătorul ales al reclamanților s-a opus administrării oricăror probatorii, apreciind că actele existente în dosar sunt suficiente soluționării cauzei.
Pârâta a depus la dosar concluzii scrise.
Prin s.c. nr._/22.09.2014, Judecatoria Buzau a respins, ca fiind nefondate, excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și inadmisibilitatea cererii, invocate de către pârâta V. R. SA, prin întâmpinare; a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții D. S. și D. C., în contradictoriu cu pârâta V. R. SA; a constatat ca fiind nule absolut clauzele abuzive din convenția de credit nr._/27.02.2008, încheiată între părți, cuprinse în art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale Convenției și în art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției; a obligat pârâta să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de risc, de la încheierea convenției și până la modificarea acesteia, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data plății sumelor și până la momentul efectivei restituiri; a respins cererea privind reactualizarea sumele încasate cu titlu de comision de risc cu indicele de inflație, ca fiind nefondată; a obligat pârâta să achite reclamanților suma de 513 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de către reclamanți în toate fazele procesuale.
Analizând cu prioritate excepțiile invocate, potrivit prevederilor art. 137, al. 1 C.P.C., instanța a reținut următoarele: la data de 27.02.2008, între reclamanții în cauză și pârâtă s-a încheiat Convenția de credit nr._/27.02.2008.
Reclamanții au invocat în cererea formulată, caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute în dispozițiile art. 3 lit. d și 5 lit. a din această convenție.
Instanța nu a mai analizat excepția lipsei calității procesual active a reclamanților, asupra căreia deja Tribunalul s-a pronunțat prin decizia de casare.
1. Analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune, instanța a reținut, ca și chestiune prealabilă, că sub aspectul legii aplicabile, aceasta este supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958 și ale Codului civil 1864, atât în ceea ce privește termenul de prescripție, dar și în ceea ce privește începutul acestuia, dar și cauzele de întrerupere, suspendare sau repunere în termen, potrivit dispozițiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011, privind punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul Civil, potrivit cărora, prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a codului civil sunt și rămân supuse dispozițiilor legale carele-au instituit.
Convenția de credit nr._/27.02.2008 este una cu executare succesivă, din punctul de vedere al părții creditate, în speță, reclamanții în cauză, aceștia având obligația lunară, potrivit dispozițiilor art. 6, lit. a din convenție. Lunar, aceștia trebuiau să achite atât ratele, cât și comisioanele contestate prin prezenta.
În consecință, dreptul lor de a contesta renăștea în fiecare lună, potrivit dispozițiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora, în cazul când un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită.
D. urmare, nu se poate reține că dreptul reclamanților de a contesta s-a născut la momentul semnării contractului, astfel încât termenul de prescripție să fi fost împlinit.
Pentru aceste motive, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către pârâta V. R. SA, prin întâmpinare
2. În ceea ce privește inadmisibilității cererii, invocată de către aceeași pârâtă, motivat de lipsa procedurii prealabile, prevăzută de art. 720 ind. 1 C., banca fiind un comerciant, instanța a respins-o, pentru următoarele motive:
Reclamanții au uzat de procedura prevăzută de art. 8 și 9 din Legea nr. 193/2000, sens în care au sesizat reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor, precum și de specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice, potrivit competențelor, efectuează verificări.
Art. 14 din aceeași lege dă dreptul consumatorului prejudiciat de a sesiza instanța de judecată, necondiționat de îndeplinirea unei alte proceduri, cum ar fi procedura prealabilă a concilierii, prevăzută de codul de procedură civilă.
Or, prin raportare la dispozițiile codului de procedură, Legea nr. 193/2000 are un caracter special, derogator de la regula generală, potrivit principiului specialia generalibus derogant. D. urmare, procedura concilierii directe, prevăzută de art. 720 ind. 1 C. nu este necesară.
Pentru aceste motive, instanța a respins și excepția inadmisibilității cererii, invocată de către aceeași pârâtă, ca fiind nefondată.
3. Pe fond, instanța a reținut că reclamanții solicită anularea clauzei nr. 3 d din convenția încheiată între părți ca fiind abuzivă, anularea clauzei nr. 5, lit. a din convenție, ca fiind abuzivă și restituirea sumei de 3.585,62 CHF, achitată în baza acestei clauze, reprezentând comision de risc, redenumit comision de administrare, sumă care urmează să fie actualizată cu indicele de inflație, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective.
Instanța a reținut că, la data de 27.02.2008, între reclamanții în cauză și pârâtă s-a încheiat Convenția de credit nr._/27.02.2008, prin care banca a împrumutat reclamanților suma de 35.000 euro, cu obligația rambursării în 300 luni, conform clauzelor nr. 1 lit. b și 2 din convenție.
Instanța a analizat cererea prin raportare la dispozițiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, în conformitate cu care:
O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.
Lista cuprinsă în anexa care face parte integrantă din prezenta lege redă, cu titlu de exemplu, clauzele considerate ca fiind abuzive.
Fără a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcție de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii acestuia; b) toți factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.”
Instanța a constatatat că Convenția de credit nr._/27.02.2008 este contract de adeziune, întrucât clauzele nu au fost negociate direct cu consumatorul, ci au fost preformulate de către bancă, contractul fiind, în fapt, un formular, în condițiile generale de creditare practicate de aceasta, ceea ce atrage incidența prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
Clauzele invocate ca fiind abuzive, respectiv, cele cuprinse în art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale Convenției și în art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției, se înscriu în definiția legală dată de art. 4 alin. (1) din actul normativ indicat.
Prima clauză criticată este cuprinsă în art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției - data ajustării dobânzii, potrivit cu care „banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării.” Cu toate acestea, în art. 3 lit. a) din aceleași condiții speciale, în contractul examinat, părțile au stipulat că rata dobânzii curente este de „3,99 % p.a.”, fără alte precizări și fără a se menționa că dobânda este variabilă.
În lipsa unei clauze exprese în acest sens, s-a apreciat că prezumția este în sensul că părțile au contractat o dobândă fixă, iar nu una variabilă, având în vedere că dubiul se interpretează în favoarea celui care se obligă. De altfel, prin acordul comun, părțile au stabilit perceperea unei dobânzi într-un procent fix, deși, într-un paragraf ulterior, s-a stipulat dreptul băncii de a modifica rata dobânzii curente, în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară. Un argument în plus în sensul stipulării unui cuantum fix al dobânzii a fost desprins din faptul că de la data încheierii contractului, 27 februarie 2008, și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, 21.03.2012, cuantumul dobânzii nu a fost modificat.
Or, o atare clauză ridică probleme sub aspectul echilibrului contractual, în sensul că oferă pârâtei dreptul discreționar de a revizui rata dobânzii curente, fără ca noua rată să fie negociată cu clientul, acesta urmând a fi doar înștiințat.
Conform art. 1 lit. a) din anexa la Legea nr. 193/2000, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiția ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat prevăzut și în contract și, totodată, cu condiția informării imediate a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.
Or, motivul întemeiat prevăzut în contractul supus analizei este acela al „apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară”, fără prezentarea altor elemente de identificare. Pentru a reține stipularea în contract a unui motiv pentru revizuirea ratei dobânzii era necesară prezentarea unei situații clare, corespunzător descrisă, care să ofere clientului posibilitatea de a cunoaște de la început că, dacă acea situație se va produce, dobânda va fi mărită. D. astfel opțiunea lui de a contracta ar fi fost liberă, perfect conștientă și cu reprezentarea corectă a consecințelor actului juridic pe care îl va semna. Totodată, motivul trebuie să fie suficient de clar arătat ca, în eventualitatea unui litigiu în legătură cu aplicarea unei astfel de clauze, instanța judecătorească să aibă posibilitatea de a realiza un control judiciar adecvat și eficient pentru a conchide în sensul existenței sau inexistenței situației care constituie motiv pentru majorarea dobânzii. S-a subliniat că, așa cum un act normativ trebuie să fie caracterizat prin previzibilitate, tot astfel o clauză contractuală trebuie să fie astfel formulată încât consumatorul să poată anticipa că, dacă o anumită situație intervine, o anumită consecință se produce, atât timp cât convenția reprezintă legea părților, conform art. 969 C. civ.
Părțile nu au explicat ce înseamnă acea “schimbare semnificativă pe piața monetară” motiv pentru care, nu se poate aprecia dacă este întemeiat sau nu, dar nici măcar nu se putea stabili, conform unor criterii obiective, dacă s-a produs, fiind de netăgăduit că piața financiară evoluează diferit în funcție de indicele la care se raportează. Aceasta modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă și dacă era necesară și proporțională scopului urmărit. Cu toate acestea, chiar dacă s-ar accepta ca fiind îndeplinită condiția „motivului întemeiat”, pentru ca o astfel de clauză să nu fie abuzivă, ar trebui, conform textului citat anterior, ca, în urma revizuirii ratei dobânzii, clientul să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul. O astfel de posibilitate nu este însă prevăzută în contractul de față, astfel că, indiferent de alte considerații, clauza analizată este abuzivă.
O altă clauză invocată ca fiind abuzivă privește comisionul de risc, întrucât în art. 5 lit. a) din condiții speciale ale convenției - comision de risc se prevede 0,26 % și respectiv 0,22 % „aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a convenției de credit”, iar în art. 3 pct. 5 din condiții generale ale convenției - comision de risc, se stipulează că „pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului.”
Conform art. 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.
Potrivit lit. g) din anexa la lege, este considerată abuzivă clauza care dă dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale. Astfel, în primul rând, prima instanță a constatat că terminologia folosită nu este descrisă în cuprinsul condițiilor generale ale contractului încheiat de pârâta, pentru ca împrumutatul să fie în deplină cunoștință de cauză cu privire la motivele pentru care sunt percepute aceste sume cu titlu de comision de risc. Instanța constată că motivația perceperii acestor comisioane nu este detaliată nici în cuprinsul condițiilor speciale, nici în cel al condițiilor generale ale contractelor analizate. Prin urmare, această clauză contractuală privitoare la comisionul de risc este abuzivă și intră sub incidența Legii nr. 193/2000.
Instanța a respins apărările pârâtei în sensul includerii dobânzii și comisionului de risc în prețul contractului și în sensul imposibilității analizării caracterului abuziv al acestora, conform Directivei nr. 93/13/ CEE, deoarece actul comunitar invocat vizează clauzele care sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Or, în cauza de față, respectivele clauze, privitoare la modificarea unilaterală a dobânzii și plata comisionului de risc, nu îndeplinesc aceste cerințe, deoarece nu s-a prevăzut în contract sensul noțiunilor de „schimbări semnificative” și „motive întemeiate”, dar nici motivația perceperii comisionului de risc, astfel încât reclamanții nu pot înțelege de ce ar trebui să suporte aceste sume, distinct de dobânda convențională, stabilite în abstract, independent de situația sa financiară, de garanțiile pe care le oferă în executarea obligațiilor și de conduita avută în raporturile cu banca.
Față de cele arătate, în baza art. 14 și art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanța a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanții D. S. și D. C., în contradictoriu cu pârâta V. R. SA și a constatat ca fiind nule absolut clauzele abuzive din convenția de credit nr._/27.02.2008, încheiată între părți, cuprinse în art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale Convenției și în art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției.
Ca efect al anulării celor două clauze, instanța a dispus și obligarea pârâtei să restituie reclamanților sumele încasate cu titlu de comision de risc, de la încheierea convenției și până la modificarea acesteia, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data plății sumelor și până la momentul efectivei restituiri. Instanța nu s-a pronunțat asupra cuantumului sumelor, în condițiile în care reclamanții, prin apărător, nu au apreciat ca fiind necesară efectuarea unei expertize care să lămurească cât anume s-a achitat în temeiul celor două clauze anulate.
În motivarea soluției de restituire, instanța a reținut că reclamanții nici nu au motivat acest capăt de cerere, solicitarea fiind efectuată doar în petitul cererii.
Având în vedere însă, că cele două clauze au fost constatate ca fiind nule absolut, acestea nu puteau produce niciun efect, potrivit principiului quod nullum est, nullum producit effectum. D. urmare, plățile efectuate sunt lipsite de suport, obligația neexistând, plata fiind nedatorată.
Instanța a constatat ca fiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 992 și următoarele C.C. 1864, prestația efectuată de reclamanții - solvens cu privire la comisionul de risc a având semnificația operației juridice a unei plăți, că datoria vizată, deși a existat inițial, a dispărut cu efect retroactiv, ca urmare a desființării clauzelor contractuale respective prin aplicarea sancțiunii nulități absolute, și că, în ipoteza restituirii plății efectuate în temeiul unei obligații lovite de nulitate absolută, legea nu impune condiția erorii solvensului, acesta având dreptul să pretindă restituirea prestației, în caz contrar eludându-se efectele nulității absolute.
Instanța a obligat pârâta să plătească și dobânda legală aferentă, calculată de la data plății sumelor și până la momentul efectivei restituiri, ținând seama de natura comercială a raporturilor dintre părți, ceea ce face aplicabile dispozițiile art. 43 C. . va respinge ca fiind nefondată, cererea privind reactualizarea sumele încasate cu titlu de comision de risc cu indicele de inflație, având în vedere că aceasta este purtătoare déjà de dobândă legală. Potrivit Deciziei nr. XI /2005 a ÎCCJ, nu pot fi stabilite atât dobânzi, cât și penalități.
Ca parte căzută în pretenții, văzând și dispozițiile art. 274 C., instanța a dispus obligarea pârâtei să achite reclamanților suma de 513 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate de către reclamanți în toate fazele procesuale, conform chitanțelor existente în dosar.
Impotriva sentintei a declarat recurs intimata ., solicitând ca, prin hotărârea ce va fi pronuntata, sa se dispuna admiterea recursului, modificarea in parte a sentinței recurate, iar pe fond respingerea in tot a acțiunii formulate de către intimații reclamanți, precum si obligarea acestora }a plata cheltuielilor de judecata, constând in onorariu avocat.
In motivarea recursului, recurenta a aratat:
1. Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut - art. 304 pct. 6 c.proc.civ. Prin acțiunea formulata reclamanții au solicitat instanței sa dispună anularea clauzelor prevăzute in art. 3 lit. d si art. 5 lit. a din convenția de credit nr._ încheiat la data de 27.02.2008, ca fiind abuzive.
Instanța de fond a constatat nulitatea acestor clauze. Exceptand faptul ca in Legea nr. 193/2000 - in vigoare la dala formulării acțiunii de către reclamanți - nu se face vorbire despre sancțiunea anularii sau nulității clauzelor contractuale constatate ca fiind abuzive, ci de modificarea sau eliminarea acestora si eventual desființarea întregului contract, reclamanții nici măcar nu au solicitat constatarea nulității clauzelor contractuale, ci anularea acestora.
2. Instanța a pronunțat o soluție nelegala si netemeinica - art. 304 pct. 9 c.proc.civ., pentru următoarele motive:
2A. Instanța de fond a respins neîntemeiat excepția prescripției dreptului material la acțiune, întrucât prin acțiunea formulata reclamanții au solicitat instanței sa dispună anularea clauzelor prevăzute in art. 3 lit. d si art. 5 lit. a din convenția de credit nr._ încheiat la data de 27.02.2008, ca fiind abuzive.
Cum acțiunea in anulare nulilate relativa este prescrisa dupa trecerea termenului de trei ani, raportând data introducerii cererii de chemare in judecata - 21.03.2012 - la data încheierii convenției de credit - 27.02.2008 - rezulta ca acțiunea in anulare este formulata de intimații reclamanți cu depășirea termenului de trei ani, situație ce impunea respingerea acesteia, prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune.
In motivarea respingerii acestei excepții, instanța de fond retine faptul ca sunt in prezenta unei convenții de credit cu executare succesiva, motiv pentru care dreptul intimaților reclamanți de a contesta, renastea in fiecare luna.
Motivația instanței de fond contrazice propria soluție dala in cauza, intrucat in aceste condiții, instanța de fond nu ar fi trebuit cel puțin sa oblige recurenta la restituirea comisionului de risc si pentru perioada pentru care era prescris dreptul de a-l solicita.
2B. Instanța de fond a respins neîntemeiat si excepția inadmisibilității acțiunii, in raport de lipsa procedurii prevăzute de art. 720 ind. 1 c.proc.civ. de la 1865, date fiind următoarele: instanța de fond stabilește, fara suport legal, faptul ca in litigiul dedus judecații, nu este necesara procedura concilierii prealabile, in condițiile in care dispozițiile art. 720.1 din c.proc.civ. de la 1865, prevedeau in alin 1, faptul ca in procesele si cererile dintre profesioniști evaluabile in bani si derivate din raporturi contractuale, inainte de introducerea cererii de chemare in judecata, reclamantul va încerca soluționarea litigiului fie prin mediere, fie prin conciliere directa cu cealaltă parte.
Faptul ca intimații reclamanți au apelat la procedura prevăzuta de legea speciala, respectiv la cea prevăzuta in art. 8 si 9 din Legea nr. 193 2000, nu poate sa constituie un argument legitim, asa cum il apreciază instanța de fond, pentru ca intimații reclamanți sa nu se conformeze dispozițiilor codului de procedura civila, in condițiile in care inteleg sa promoveze separat o acțiune cu caracter patrimonial.
Acest argument nu poale sa fie temeinic, cu atat mai mult cu cat, in urma procedurii speciale, stabilite prin lege speciala, instanța a anulat procesul verbal intocmit de ANCPI, asa cum rezulta din sentința civila depusa la dosarul cauzei, situație ce semnifica nu numai inexistenta unor clauze abuzive, dar si lipsa unui consumator prejudiciat in formularea vreunei acțiuni in repararea prejudiciului.
2C. O alta critica adusa sentinței recurate se refera la faptul ca instanța de fond a pronunțat soluția atacata cu "încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. 6 din legea nr. 193 2000 modificata, ce reprezintă transpunerea in legislația naționala a dispozițiilor art. 4 al. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE. Dispozițiile art. 4 al. 6 din Legea nr. 193/2000 modificata prevăd faptul ca evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de pret si de plata, pe de o parte si nici cu produsele oferite, pe de alta parte, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate . inteligibil.
Prevederile art. 4 alin. 2 din Directiva nr. 93/13/CEE - a căror transpunere in legislația naționala s-a urmărit, sens in care exista art. 4 alin. 6 din Legea nr. 193/2000 - statuează faptul ca aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau a remunerației, pe de o parte, fata de serviciile sau de mărfurile furnizate in schimbul acestora, pe de alta parte, daca aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil.
Prezenta acestor texte de lege limitează intervenția instanței de judecata atunci cand este chemata sa evalueze caracterul abuziv al clauzelor care privesc definirea obiectului principal al contractului si al celor care privesc cerințele de pret si de plata (caracterul adecvat al prețului de care face vorbire Directiva), raportat la produsele sau serviciile oferite in schimb, in măsura in care aceste clauze sunt exprimate in mod clar si inteligibil.
In sensul celor de mai sus, invoca recenta hotărâre CJUE pronunțata in cauza Kasler, care are un merit de excepție si anume acela ca pune in lumina existenta acestui text de excepție referitor la prețul contractului.
Ca in toata practica judiciara si in cauza de fata, instanța de fond a trecut in mod superficial peste analiza prețului contractului, preferând sa examineze clauzele defăimate de intimații reclamanți ca fiind abuzive direct din perspectiva celorlalte condiții (caracter nenegociabil, existenta unui dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului).
Ori, CJUE a reținut in speța Kasler, ca judecătorul național trebuie sa califice, in primul rand, in ce măsura o clauza intra in sfera de obiect (principal) al contractului, apoi sa evalueze dacă o clauza este redactata clar si inteligibil si in măsura in care o clauza este declarata abuziva iar contractul nu mai poate continua, judecătorul național poate sa o înlocuiască cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.
Daca ar fi procedat de o asemenea maniera, ar fi trebuit sa constate ca prevederile defăimate de intimații reclamanți ca fiind abuzive, sunt prevederi care privesc obiectul contractului, cerința de pret si de plata (caracterul adecvat al pretului de care face vorbire Directiva si legea naționala) raportat la produsele sau serviciile oferite in schimb, exprimate . inteligibil.
2D. Soluția atacata este nelegala si pentru faptul ca, procedând la analiza îndeplinirii condițiilor privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale, instanța de fond a constatai ca fiind indeplinite aceste condiții, in pofida rezonabilului.
Astfel, prin soluția pronunțata, instanța de fond retine practic faptul ca toate clauzele contractuale au fost negociate - clauzele privind valoarea creditului, moneda creditului, dobânda acestuia, perioada de rambursare, garantarea creditului, celelalte comisioane ale creditului - mai puțin clauza privind comisionul de risc perceput creditului acordat.
Este nerezonabil a fi reținuta lipsa negocierii cu privire la acest comision, in condițiile in care si acesta - ca si dobânda si celelalte comisioane - face parte din prețul cu care s-a acordat creditul, pret acceptat de intimatul reclamant la încheierea contractului.
Imputatia instanței cu privire la lipsa din contract a criteriilor justificărilor perceperii comisionului de risc nu poate fi reținut ca argument pertinent in susținerea abuzivitatii clauzei privind comisionul de risc, cata vreme comisioanele percepute pentru acordarea unui credit, alături de dobânda, reprezintă prețul creditului respectiv.
In sustinerea abuzivitatii clauzei prevăzute la art. 3 lit. d din convenția de credit, instanța de fond a reținut faptul ca, in convenția de credit, nu este prevăzut un criteriu concret si obiectiv sau element clar, in funcție de care s-ar putea produce modificarea de dobânda.
Motivația instanței este una in dezacord chiar si cu dispozițiile Legii nr. 193/2000, in condițiile in care anexa Legii nr. 193/2000 face vorbire de existenta unei motivații întemeiata - motivație care nu trebuie sa fie prevăzuta in contract, ci sa existe la momentul la care se produce modificarea de dobânda - si in niciun caz. de indicarea vreunui criteriu concret si obiectiv sau element clar, asa cum cere instanța de fond.
Pentru toate motivele arătate, solicita admiterea recursului, modificarea in parte a hotărârii recurate, iar pe fond respingerea in tot a acțiunii formulate de intimații reclamanți D. S. si D. C., precum si obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecata.
In drept, au intemeiat recursul pe dispozitiile art. 304 pct. 6 si 9 c.proc.civ.
Intimatii, legal citati cu mentiunea sa depuna intampinare, nu s-au conformat acestei prevederi legale.
La termenul de judecata din data de 10.12.2014, completul legal investit cu solutionarea recursului, a constatat ca, în prezenta cauză, niciodată nu s-a pus în vedere reclamanților să timbreze acțiunea formulată, deși aceasta are trei capete de cerere și anume: capătul 1 – anularea clauzei nr. 3 lit. d din convenția încheiată între părți, ca fiind abuzivă; capătul 2 – anularea clauzei nr. 5 lit. a din aceeași convenție, ca fiind abuzivă și, pe cale de consecință, restituirea sumei de 3585,62 CHF, plătită în virtutea acestei clauze și capătul nr. 3 – obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului, începând cu data introducerii acțiunii și până la data plății efective.
Singura taxă achitată în dosarul de fond este de 4 lei, în condițiile în care, pentru capetele nr. 1 și 3, taxa de timbru datorată la fond este fixă, de câte 8 lei pentru fiecare capăt de cerere și timbru judiciar de câte 0,3 lei, iar taxa de timbru datorată la fond pentru capătul nr. 2 de cerere este de 860 lei și 5 lei timbru judiciar. În aceste condiții, recursul exercitat de recurenta . trebuie timbrat cu o taxă judiciară de timbru în sumă de 438 lei, respectiv câte 4 lei pentru capetele nr. 1 și 3 de cerere și 430 lei pentru capătul 2 de cerere, și timbru judiciar de 2,80 lei, respectiv 2 timbre de 0,15 lei pentru capetele nr. 1 și 3 de cerere și 2,5 lei pentru capătul 2 de cerere.
In acest scop, a fost acordat cauzei un termen de judecata la data de 14.01.2015, cu emiterea unei adrese către recurentă, pentru a face dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 438 lei, respectiv câte 4 lei pentru capetele nr. 1 și 3 de cerere și 430 lei pentru capătul 2 de cerere, și timbru judiciar de 2,80 lei, respectiv 2 timbre de 0,15 lei pentru capetele nr. 1 și 3 de cerere și 2,5 lei pentru capătul 2 de cerere; s-a acordat termen în cunoștința părților, conform art. 153 al.1 Cod pr.civilă.
Impotriva acestei incheieri, la data de 29.12.2014, petenta V. R. SRL a solicitat reexaminarea obligației de plată a taxei de timbru în cuantum de 438 lei și a timbrului judiciar în valoare de 2,8 lei, stabilită în sarcina sa prin încheierea de ședință a Tribunalului B. din data de 10.12.2014, dată în dosar nr._, aratand ca, potrivit art 15 lit j din Legea 146/1997 „Sunt scutite de taxe judiciare de timbru acțiunile și cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, referitoare la: (....) j) protecția consumatorilor, atunci când persoanele fizice și asociațiile pentru protecția consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva agenților economici care au prejudiciat drepturile și interesele legitime ale consumatorilor”; ca, pentru a opera scutirea de la plata taxei de timbru conform textului de lege mai sus redat trebuie îndeplinite trei condiții: litigiul să fie unul în domeniul protecției drepturilor consumatorilor, calitatea de reclamant să o dețină fie persoana fizică fie asociația pentru protecția consumatorilor, calitatea de pârât să fie deținută de agenți economici; ca, pornind de la textul de lege mai sus redat solicită să se constate că în cauză sunt îndeplinite condițiile pentru a opera scutirea de la plata taxei judiciare de timbru și, față de principiul potrivit căruia părțile trebuie să se bucure de un tratament egal în fața instanțelor de judecată, inclusiv din perspectiva taxelor de timbru urmează a se constata că scutirea se extinde și asupra sa; ca, prin impunerea taxei de timbru și a timbrului judiciar, s-ar institui în privința băncii un regim distinct, împovărător în condițiile în care legiuitorul nu a înțeles să prevadă o asemenea situație.
Prin incheierea de sedinta din Camera de Consiliu din data de 07.01.2015, a fost respinsa cererea de reexaminare formulată de petenta V. R. SRL, cu sediul în SECTOR 2, București, ȘOSEAUA P., nr. 42, . încheierii din 10.12.2014 pronunțată de Tribunalul B. în dosarul nr._, având ca obiect apelul exercitat împotriva sentinței civile nr._/22.09.2014 a Judecătoriei B., aceasta incheiere fiind irevocabila.
In aceste conditii, in sarcina recurentei subzista obligatia de a achita taxa de timbru in cuantumul stabilit de instanta de judecata, de 438 lei si timbre judiciare de 2,80 lei, aferenta exercitarii caii de atac a recursului
Recurenta, la termenul de judecata din data de 14.01.2015, nu a facut dovada achitarii taxei de timbru, asa cum s-a dispus in sarcina sa, nu si-a trimis reprezentant in instanta si nici nu a depus cerere de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei de timbru, in condițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 193/2008.
La dosar a fost depusa o cerere de amanare din partea aparatorului recurentei, avocat V. F., prin care a solicitat acordarea unui nou termen de judecata, motivat de starea de sanatate care nu ii permite deplasarea la instanta, insotita de acte medicale.
Instanta a respins aceasta cerere, avand in vedere ca recursul nu este timbrat in mod corespunzator, iar lipsa timbrajului este o chestiune care primeaza oricarei alte solicitari.
Exceptia netimbrarii are caracter peremptoriu, in sensul ca admiterea acesteia conduce la anularea cererii si, ca atare, la impiedicarea judecatii fondului. Totusi, aceasta exceptie are initial caracter dilatoriu, in sensul ca instanta acorda un termen pentru executarea obligatiei de plata a taxelor judiciare de timbru (prin uurmare, la inceput exceptia tinde numai la intarzierea judecatii fonndului cauzei) si numai in masura in care partea nu-si indeplineste aceasta obligatie la ttermenul acordat, instanta dispune admiterea exceptiei si anularea cererii, ca netimbrata sau insuficient timbrata.
Nulitatea acestui act de procedura este o nulitate absoluta, neconditionata de existenta unei vatamari, ce nu intervine de drept si, ca atare, trebuie pronuntata de catre instanta.
In ceea ce priveste ordinea de solutionare a exceptiilor procesuale, avand in vedere ca exceptia netimbrarii sau a insuficientei timbrari a cererii, vizeaza legala sesizare a instantei si constituie plata serviciului ce urmeaza a fi prestat de catre aceasta, instanta se va pronunta cu prioritate asupra acesteia.
La acelasi termen de judecata, intimatii prin aparator au invocat exceptia netimbrarii recursului, tribunalul ramanand in pronuntare cu privire la aceasta exceptie care are prioritate, in conformitate cu prevederile art. 137 al. 1 cod de procedura civila.
Examinand exceptia invocata, tribunalul retine ca art. 20 alin. 1 prevede că taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, iar alin. 2 prevede că dacă taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantum legal, în momentul înregistrării acțiunii sau cererii, instanța va pune în vedere petentului să achite suma datorată până la primul termen de judecată. Conform alin. 3, neîndeplinirea obligației de plată până la termenul stabilit se sancționează cu anularea acțiunii sau a cererii.
De asemenea, art. 9 alin.1 din OG nr.32/1995 referitoare la timbrul judiciar prevede că cererile pentru care se datorează timbru judiciar nu vor fi primite și înregistrate, dacă nu sunt timbrate corespunzător, iar alin. 2 prevede că în cazul nerespectării dispozițiilor acestui act, se va proceda conform prevederilor legale în vigoare referitoare la taxa de timbru.
In conformitate cu prevederile art.11 din Legea nr.146/1997, cuantumul taxei de timbru in cazul exercitarii caii de atac a apelului sau recursului este de 50% din taxa stabilita si achitata in fata instantei de fond, in cazul cererilor și acțiunilor evaluabile în bani, fiind stabilita pentru prezentul recurs de instanta de control o taxa de timbru de 438 lei și timbru judiciar în valoare de 2,8 lei.
Pe de altă parte, potrivit art. 36 alin. 1 din Ordinul M.J. nr. 760/ 1999, instanțele au obligația de a încunoștința părțile, odată cu citarea, despre taxele judiciare de timbru ce trebuie achitate în cazurile în care acțiunile și cererile au fost trimise prin poștă.
În cauza de față, instanța a stabilit in sarcina recurentei o taxă judiciară de timbru în cuantum de 438 lei si timbru judiciar de 2,8 lei până la termenul de judecată din data de 14.01.2015, sub sancțiunea anulării recursului.
Cu toate acestea, recurenta nu au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar la termenul de judecată din data de 14.01.2015, cu toate ca avea cunostinta de aceasta obligatie legala.
Dispozițiile legii speciale, nr.146/1997, stabilesc că instanțele judecătorești nu se pot pronunța asupra cererilor mai înainte de a se îndeplini dispozițiile referitoare la timbraj și, în consecință, în situația neîndeplinirii obligației preliminare de timbraj nu poate fi analizată (cercetată) în concret temeinicia și legalitatea sentinței recurate în raport de criticile formulate, conform art. 312 din Codul de procedură civilă.
Tribunalul subliniază faptul că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (hotărârea Weisman contra României) s-a reținut că „dreptul la un tribunal” prevăzut de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care face parte din dreptul intern și are prioritate, în baza art. 11 alin. 2 și 20 alin. 2 din Constituția României, atunci când există neconcordanțe, nu este unul absolut. El poate face obiectul unor limitări, de vreme ce, prin însăși natura sa, reclamă reglementare din partea statului, care urmează a alege mijloacele pe care le va folosi în acest scop. În această privință, Curtea nu a negat niciodată că interesul unei bune administrări a justiției poate justifica impunerea unei restricționări financiare a accesului unei persoane la un tribunal. Limitarea dreptului de acces la un tribunal nu este compatibilă cu prevederile art. 6 alin. 1 din Convenție decât dacă prin aceasta se urmărește un scop legitim și dacă există un grad rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat. Ținând cont de principiul conform căruia Convenția urmărește protejarea unor drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective, Curtea a considerat că trebuie apreciat asupra cuantumului cheltuielilor de judecată, în contextul circumstanțelor unei spețe date, inclusiv capacitatea reclamantului de a le achita, precum și faza procedurală în care aceasta restricție este impusă. Se poate observa, în raport de aceste criterii de apreciere, subliniate în jurisprudența Curții Europene, că valoarea taxei pretinse nu este ridicată, astfel incat nu se poate considera că a fost încălcat dreptul recurentilor de acces la un tribunal, întrucât acestia au declarat recurs, iar în prezenta cauză nu au făcut referiri la eventuala lor incapacitate de a achita taxele.
După cum rezultă din textele enumerate mai sus, obligația de achitare a timbrajului aferent cererilor de chemare în judecată cel târziu la primul termen de judecată este reglementată cât se poate de clar în actele normative interne. Instanța apreciaza că într-o astfel de situație, față de dispozițiile art. 6 din C.E.D.O., privind garantarea unui proces echitabil, partea nu este vătămată, întrucât acesteia, la rândul său, îi incumbă obligația de a respecta dispozițiile imperative ale legislației naționale. În acest sens, instanța europeană a stabilit că este necesar ca obligația din legea internă să fie precisă, iar persoana să fi avut posibilitatea de a o respecta și să nu o fi făcut.
În temeiul art. 20 alin. 3 din Legea nr. 146/1997, coroborat cu art. 9 alin. 2 din O.G. 32/1995, întrucât recurentii nu au făcut dovada achitării taxei judiciare de timbru, în cuantumul datorat, și nici nu au aplicat timbre judiciare, până la termenul acordat cauzei în acest sens, cererea lor fiind supusă regulilor generale de taxare (cererea este evaluabilă în bani, nu este scutită, astfel încât sunt aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr. 146/1997, iar în funcție de pretențiile solicitate de către recurenta intimata, taxa judiciară de timbru era de 438 lei si timbru judiciar de 2,8 lei, conform art. 11 alin. 1 din același act normativ), și nici nu a solicitat acordarea ajutorului public sub forma scutirii sau eșalonării pentru plata taxelor de timbru, potrivit O.U.G. nr. 51/2008, tribunalul va anula ca netimbrat recursul declarat.
In ceea ce priveste intimatii din prezenta cauza, tribunalul retine faptul ca acestia, raportat la obiectul cererii de chemare in judecata, trebuiau sa achite o taxa de timbru in cuantum de 876 lei, insa dovada achitarii acesteia nu se regaseste la dosarul instantei de fond, avand in vedere ca nu li s-a pus in vedere niciodata sa achite aceasta taxa.
In conformitate cu prevederile art. 20 al. 5 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, in vigoare la data sesizarii instantei de judecata cu solutionarea prezentei cereri – 21.03.2012, in situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu. Executarea silită a hotărârii se va efectua prin organele de executare ale unităților teritoriale subordonate Ministerului Finanțelor Publice în a căror rază teritorială își are domiciliul sau sediul debitorul, potrivit legislației privind executarea silită a creanțelor bugetare.
In consecinta, raportat la acest text de lege, va obliga intimații D. S. și C., reclamanți la fond, la plata taxei de timbru datorată și neachitată în dosarul de fond, respectiv la plata sumei de 876 lei, conform art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997.
Hotărârea este irevocabilă, potrivit art. 377 alin. 2 pct. 4 din Codul de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite excepția de netimbrare, invocată de intimați.
Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâta ., cu sediul în București, Șoseaua P. nr. 42, . 10, sector 2, împotriva sentinței civile nr._/22.09.2014 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul nr._ - având ca obiect anulare act, în contradictoriu cu reclamanții D. S. și D. C., domiciliați în B., . 7, ., jud. B..
Obligă intimații D. S. și C., reclamanți la fond, la plata taxei de timbru datorată și neachitată în dosarul de fond, respectiv la plata sumei de 876 lei, conform art. 20 alin. 5 din Legea nr. 146/1997.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică de la 14 Ianuarie 2015.
Președinte, I. M. | Judecător, D. R. | Judecător, G. I. R. |
Grefier, M. H. |
Red. D.R.
Thred. E.D./D.R.
2 ex./20.01.2015
d.f. nr._ – Judecătoria B.
j.f. – N. N.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 88/2015.... | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 368/2015.... → |
|---|
