Hotarâre care sa tina loc de act autentic. Hotărâre din 20-03-2015, Tribunalul BUZĂU
| Comentarii |
|
Hotărâre pronunțată de Tribunalul BUZĂU la data de 20-03-2015 în dosarul nr. 2287/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL B.
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 2287/2015
Ședința publică de la 20 martie 2015
Completul constituit din:
Președinte: N. M.
Judecător: M. A.
Grefier: C. C.
Pe rol se află judecarea apelului declarat de pârâta S. C., domiciliată în mun. București, ., ., ., împotriva sentinței civile nr. 248/26.03.2014 pronunțată de Judecătoria Pogoanele în dosarul nr._ având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic, în contradictoriu cu reclamantul G. V., domiciliat în ..
La apelul nominal făcut în ședința publică, a răspuns intimatul, asistat de avocat S. C., lipsă fiind apelanta.
Procedura a fost legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că apelanta a solicitat repunerea cauzei pe rol, depunând la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în sumă de 185 lei și note scrise, după care:
Fiind comunicate apărătorului intimatului copie de pe notele scrise depuse de apelantă, se solicită acordarea unui nou termen de judecată pentru a lua cunoștință de conținutul acestora.
Instanța repune cauza pe rol ca urmare a solicitării apelantei, având în vedere că a depus dovada achitării taxei de timbru în sumă de 185 lei și a solicitat judecarea cauzei și în lipsă prin notele scrise depuse la dosar. Constată că nu se impune amânarea cauzei pentru a se lua cunoștință de conținutul notelor scrise, întrucât nu sunt formulate cereri noi. De asemenea, constată că nu se regăsește la dosar dovada calității de reprezentant în calea de atac pentru apărătorul intimatului.
Avocat S. C. susține că intimatul este prezent în sala de judecată și poate confirma mandatul său. Precizează că nu mai are cereri de formulat.
Se procedează la identificarea intimatului G. V., conform cărții de identitate prezentate, acesta confirmând mandatul dat avocatului S. C. și pentru calea de atac a apelului.
Instanța constată că la dosar există două cereri cuprinzând motive de apel, invocă din oficiu excepția tardivității motivelor de apel înregistrate la data de 19.06.2014 și acordă cuvântul cu privire la aceasta și pe fondul cauzei.
Avocat S. C., având cuvântul pentru intimat, arată că nu este de acord cu apelul formulat.
Apreciază că instanța de fond a respins în mod corect excepțiile invocate. În ceea ce privește excepția puterii de lucru judecat, o califică drept nelegală, întrucât nu există identitate de părți între cauza de față și dosarul nr._ . Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune arată că, într-adevăr, art. 1669 din Codul civil prevede că dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia încheiat, însă ne aflăm în situația în care excepției nu i s-a putut da curs deoarece s-a preluat folosința terenului, o are și în continuare, excepția fiind respinsă în mod legal și temeinic.
Pe fondul cauzei susține că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, criticile fiind neîntemeiate, deoarece prețul a fost plătit la momentul încheierii chitanței, s-a preluat folosința terenului, iar actul respectiv nu s-a putut face pentru că apelanta a refuzat să se prezinte la notar. Aceasta confirmă că a primit prețul, fiind de acord inițial, dar, probabil, văzând că a crescut prețul terenului în zona respectivă, mai dorește niște bani în plus. Solicită cheltuieli de judecată. Arată că în situația în care se va amâna pronunțarea, va depune concluzii scrise.
INSTANȚA
Asupra apelului de față:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pogoanele, sub nr._, din data de 13.06.2013, reclamantul G. V. a chemat în judecată și personal la interogatoriu pe pârâta S. C., solicitând pronunțarea unei hotărâri prin care să se perfecteze vânzarea - cumpărarea unor terenuri extravilane în suprafață totală de 35.000 m.p. situate pe raza satului Smeeni, ..
Pârâta S. C. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii. A invocat excepțiile autorității de lucru judecat și prescripției.
Ulterior, pârâta S. C. a depus o cerere reconvențională, prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat reclamantul să-i restituie terenurile în suprafață totală de 35.000 mp situate pe raza satului Smeeni, ., aflate în folosința reclamantului, să i se interzică reclamantului folosirea în orice formă a titlului de proprietate nr._/93 și să fie anulat titlul de proprietate nr._/93, având în vedere că a fost declarat nul prin procedura oficială și că ulterior a fost emis un duplicat, titlul de proprietate nr._/25.07.1996.
Pârâta a mai depus cerere precizatoare și completare la cererea reconvențională, certificatul de moștenitor nr. 3/28.02.2002, certificatul de moștenitor suplimentar nr. 13/27.06.2013 /27.06.2013.
Prin încheierea nr. 371/25.09.2013 a fost anulată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă S. C., pentru lipsa taxei judiciare de timbru de 741 lei și a timbrului judiciar de 3 lei.
Judecătoria, prin încheierea pronunțată la termenul de judecată de 21.01.2014, a respins ca neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat și a unit excepția prescripției dreptului la acțiune cu administrarea probelor, în temeiul art. 248 alin. 4 din Codul de procedură civilă.
Prin sentința civilă nr. 248/26.03.2014, prima instanță a respins excepția prescripției și a admis acțiunea, în sensul că a pronunțat o hotărâre care ține loc de contract de vânzare- cumpărare pentru următoarele terenuri extravilane în suprafață totală de 35.000 mp situate pe raza satului Smeeni, .: 5.000 mp teren arabil extravilan în tarlaua 17, .: la N – N. C., la E – drum, la S – M. E., la V – drum județean; 10.000 mp teren arabil extravilan în tarlaua 31, .: la N – N. C., la E – drum județean, la S – M. E., la V – drum; 5.000 mp teren arabil extravilan în tarlaua 30, .: la N – N. C., la E – drum, la S – M. E., la V – drum județean; 15.000 mp teren arabil extravilan în tarlaua 36, .: la N – N. C., la E – drum, la S – M. E., la V – drum județean, înscrise în titlul de proprietate nr._/12.06.2013 emis de Comisia Județeană B. pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, tranzacție încheiată la data de 21.08.2000, între reclamant, în calitate de promitent cumpărător, și numitul A. G. (în prezent decedat), în calitate de promitent vânzător, la prețul de 15.750.000 ROL, achitat integral.
Examinând excepția prescripției dreptului material la acțiune în raport de probele administrate și de dispozițiile legale incidente, instanța a apreciat că, în raport de obiectul acțiunii, obligația de a face, este prescriptibilă în termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958. Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune.
Pe baza declarațiilor martorilor M. D. și G. N. A., s-a reținut că reclamantul a avut continuu posesia terenurilor în litigiu dintr-o perioadă anterioară datei încheierii înscrisului încheiat la 21.08.2000, până în prezent, fiind un caz de întrerupere a prescripției, reglementat de art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958.
Pe fondul cererii, prima instanță a constatat că, în temeiul titlului de proprietate nr._/93/25.07.1996, autorul pârâtei, A. G., a dobândit dreptul de proprietate asupra unor terenuri extravilane în suprafață totală de 35.000 mp situate pe raza satului Smeeni, ..
La data încheierii convenției dintre părți erau în vigoare prevederile art. 2 alin. 1 din Legea nr. 54/1958, conform cărora „terenurile situate în intravilan și extravilan pot fi înstrăinate și dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în formă autentică.”, și ale art. 14 alin. 1 din același act normativ, respectiv: „nerespectarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) (…) atrage nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare.”
În aplicarea principiului conversiunii actului juridic, instanța a considerat actul nul ca vânzare-cumpărare ca fiind valabil ca antecontract de vânzare-cumpărare.
Au fost reținute prevederile art. 1669 din actualul Cod civil, potrivit cărora, când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare-cumpărare refuză nejustificat să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite, noua lege fiind aplicabilă și în cauza de față, așa cum prevede art. 6 alin. 6 din Codul civil.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S. C., la data de 27.05.2014, cererea fiind înregistrată pe rolul Tribunalului B., sub nr._ din data de 05.06.2014.
În motivarea în fapt a apelului, a arătat că, față de încheierea de ședința publică din data de 18.03.2014 și sentința civilă nr. 248 din 26.03.2014, invocă greșita soluționare a cauzei, instanța respingând prescripția dreptului la acțiune și neîntemeiată excepția autorității de lucru judecat prin defectuoasa modalitate de administrare a probatoriului și a circumstanțelor faptelor în cronologia lor.
A precizat că, la 21.08.2000, se încheie sub semnătură privată un act intitulat „Chitanța”, prin care numitul A. G. (decedat) i-a vândut terenuri extravilane în suprafață totală de 35.000 mp situate pe raza satului Smeeni, ., reclamantului G. V.; la 07.11.2001 intervine decesul promitentului-vânzător A. G.; la 28.02.2002, prin deschiderea succesiunii, se eliberează certificatul de moștenitor nr. 3 care nu cuprinde întreaga masă succesorală, respectiv nu se află terenurile extravilane în litigiu, despre acestea neavând și negăsind niciun inscris în arhivele defunctului său tată; la 19.12.2012, prin dosarul nr._, reclamantul G. V. intentează acțiune impotriva promitentului A. G., prin care solicita instanței să pronunțe o hotărâre să țină loc de contract de vânzare cumpărare; la 02.04.2013 Judecătoria Pogoanele respinge acțiunea, prin sentința civilă 685/02.04.2013; la 24.05.2013, urmare a sentinței definitive și a discuțiilor telefonice prin care reclamantul G. V. nu s-a supus sentinței, a fost notificat la Cabinetul de avocat S. C.; la 27.05.2013 reclamantul îi solicită să se prezinte la Cabinetul Av. S. C. în orașul Pogoanele, în vederea perfectării actului de vânzare cumpărare; la 12.06.2013 i se eliberează duplicatul_ al titlului de proprietate, în condițiile refuzului violent verbal al reclamantului; la 27.06.2013 solicită la certificatul de moștenitor suplimentar nr. 13, eliberat de același notariat, în care este înscris dreptul de proprietate asupra terenului arabil în suprafață totală de 3,5 ha, situat în extravilanul comunei Smeeni, jud. B., conform titlului de proprietate nr_/12.06.2013.
S-a susținut că, prin încheierea pronunțată la termenul de judecată din 21.01.2014 (fila 99 și nu cea de la fila 85, instanța, prin eroare, înregistrând încheieri de ședințe diferite cu aceeași dată), instanța respinge excepția autorității de lucru judecat și unește excepția prescripției dreptului la acțiune cu administrarea probelor.
În examinarea probelor, instanța nu ar fi stabilit data de la care începe să curgă prescripția dreptului la acțiune, reținând greșit că reclamantul nu a susținut și nu a probat că l-ar fi invitat pe numitul A. G. la notariat, în vederea încheierii contractului în formă autentică, atât timp cât prin cererea de chemare în judecată care face obiectul dosarului nr._ reclamantul și-a întemeiat în fapt acțiunea pe faptul că promitentul vânzător A. G. „a amânat de fiecare dată fără a avea un motiv întemeiat” să perfecteze la notariat contractul de vânzare-cumpărare.
Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune, iar decesul promitentului vânzător A. G. a survenit la data de 07.11.2001, apreciind că la acel moment s-a născut dreptul la acțiune.
Apelanta a considerat că termenul de prescripție s-a împlinit și că posesia exercitată este viciată, prin clandestinitate, conform art. 925 din Codul civil.
S-a mai susținut că instanța reține eronat faptul că prin formularea cererii reconvenționale confirmă susținerea reclamantului că terenurile aflate în litigiu se află în posesia acestuia.
Apelanta a criticat și încheierea nr. 371/25.09.2013, de soluționare a cererii reconvenționale, în camera de consiliu, fără citarea părților, apreciind că de la altă dată trebuia calculat termenul pentru plata taxei.
S-a susținut că nu erau îndeplinite prevederile art. 1669 NCC, deaorece art. 1179 alin. 2 din Codul civil prevede clar că „în măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectata, sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile”. În cazul vânzării de imobile, aceasta se face în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 76/1996, republicată.
Față de notificarea reclamantului datată 27.05.2013, instanța nu ar fi reținut și notificarea pe care i-a adresat-o reclamantului la 24.05.2013, prin care îl anunța că este responsabil de „tăinuirea și reținerea titlului de proprietate nr._/93 pe numele defunctului A. G.”. A apreciat că nu a dobândit dreptul asupra aceastor terenuri decât după eliberarea certificatului suplimentar de moștenitor.
S-a referit la dispozițiille art. 54 din Legea nr. 7/1996, conform cărora, pentru un astfel de act, prin care urmează sa se transmită proprietatea, părțile sunt obligate să înfățișeze notarului public întreaga documentație cadastrală, pentru ca ulterior imobilul să poată fi intabulat în cartea funciară, notarul public fiind obligat să ceară din oficiu această înscriere. Din lucrările dosarului nu a reieșit că o astfel de documentație cadastrală a fost întocmită de părți, astfel că actul nu putea fi încheiat valabil.
Individualizarea terenului de 35.000 mp din titlul de proprietate emis autorului nu ar putea fi apreciată ca îndeplinită, în zonă nefiind efectuate măsurători exacte, astfel că titlurile emise în baza Legii nr. 18/1991 nu au fost determinate în baza unor măsurători extrem de riguroase și nu corespund, la milimetru, cu realitatea fizică actuală din teren.
Față de certificatul de sarcini nr._/20.03.2013 emis de O.C.P.I., a apreciat că instanța se putea sesiza din oficiu că de la data de 20.03.2013, când acesta a fost emis, și până la 05.06.2013, când se formulează cererea de chemare în judecată, sunt mai mult de 10 zile termen de valabilitate a înscrisului. A solicitat reducerea obligației la plata sumei de 100 lei, valoarea înscrisului, considerându-l un prejudiciu material, și constatarea sa ca fiind nul.
Intimatul-reclamant G. V. a formulat în cauză întâmpinare, prin care a arătat că apelul este netemeinic și nelegal, întrucât instanța a procedat corect la soluționarea litigiului dedus judecății.
În ceea ce privește critica referitoare la respingerea excepției privind autoritatea de lucru judecat, o consideră nelegală.
Astfel, în primul dosar la care se face referire, respectiv nr._, unde părți au fost intimatul, în calitate de reclamant, și pârâtul A. G., nu s-a judecat fondul cauzei, ci doar excepția invocată de instanță, respectiv lipsa capacității procesuale pasive, întrucât pârâtul A. G. era decedat din data de 21.08.2000.
Din probele administrate în cauză, respectiv declarațiile martorilor M. D. și G. N. A., a reieșit că a intrat în posesia terenului din ziua încheierii înscrisului sub semnătură privată, denumit chitanță.
Pe de altă parte, instanța a apreciat corect condițiile de validitate ale antecontractului conform art. 1179 al. 1 și nu cele ale art. 1179 al. 2, „în măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile”. Înscrisul încheiat între părți, nefiind încheiat în formă autentică, contractul pe care-l conține se sancționează cu nulitatea absolută, însă, în aplicarea principiului conversiunii actului juridic, actul nul ca vânzare-cumpărare este valabil ca un antecontract de vânzare-cumpărare.
Mai arată intimatul că titlul de proprietate i-a fost înmânat în original de autorul reclamantei, numitul A. G., tocmai ca o garanție în plus că terenul respectiv nu se va mai putea înstrăina.
În ceea ce privește obligativitatea întocmirii cărții funciare de către proprietar, apelanta recunoaște acest lucru la pct. 3 al. 9 și invocă sarcina probei privind individualizarea terenurilor în sarcina intimatului, fapt pentru care arată că titlul de proprietate conține toate elementele de identificare.
Privind emiterea certificatului de sarcini de O.C.P.I. și plata sumei de 100 lei pe care o consideră nulă, apelanta ar fi în eroare, întrucât certificatul de sarcini s-a emis pentru suprafața de 3,5 ha. teren arabil extravilan, și nu pe titlu de proprietate.
Apelanta S. C. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de către intimatul G. V., arătând că, prin încheierea din ședința publică din 21 ianuarie 2014, fila 85 din dosar, din oficiu, a procedat la verificarea competenței generale, materiale, conform dispozițiilor art. 131 alin. 1 NCPC, și a stabilit că este competentă conform dispozițiilor art. 126 alin. 1 din Constituția României, art. 94 pct. 1 litera j din NCPC și constată că nu este competentă teritorial să soluționeze cererea. Instanța a avut în vedere faptul că, în calitate de pârâtă, nu a invocat excepția necompetenței teritoriale și instanța nu o poate invoca din oficiu. Precizează că a lăsat la latitudinea instanței stabilirea competentei teritoriale, menționând verificarea condițiilor stipulate expres în actul intitulat „chitanță”.
Pe cale de consecință, menține eroarea primei instanțe de a se declara competentă, având în vedere că pârâta nu și-a dat acordul.
Critica sa, în calitate de pârâtă, este față de faptul că instanța căreia i-a lăsat latitudinea de a verifica dacă sunt îndeplinite condițiile de competență teritorială a reținut aceasta ca și acord al său, lucru total eronat.
Apelanta a depus la dosar, la 19.06.2014, o cerere prin care a completat motivele de apel, invocând necompetența Judecătoriei Pogoanele, apreciată ca fiind de ordine publică. A susținut că are domiciliul în municipiul București, iar în raport de obiectul acțiunii, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, apelanta a apreciat că instanța competentă era Judecătoria Sectorului 3 București.
Cu privire la completarea motivelor de apel, instanța a invocat excepția tardivității, față de împrejurarea că excepția necompetenței teritoriale nu era de ordine publică și nu a fost arătată în cererea de apel.
Potrivit art. 248 alin. 1 din Codul de procedură civilă, „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și a celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe sau, după caz, cercetarea în fond a pricinii”.
Tribunalul menționează dispozițiile art. 470 alin. 1 lit. c din Codul de procedură civilă, conform cărora cererea de apel trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază apelul. Cerința este prevăzută sub sancțiunea decăderii, potrivit art. 470 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel, potrivit art. 468 alin. 1 din Codul de procedură civilă, iar prin cererea de apel pârâta nu a invocat excepția necompetenței teritoriale. Nu este o excepție absolută, raportat la prevederile art. 129 alin. 1 pct. 3 din Codul de procedură civilă, întrucât, față de obiectul cererii de chemare în judecată, pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, competența teritorială nu este exclusivă (ca în cazul acțiunilor reale imobiliare – art. 117 din Codul de procedură civilă). Acțiunea prin care se solicită pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract are caracterul unei acțiuni personale imobiliare, astfel cum a stabilit Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia pronunțată în interesul legii, nr. 8/2013. În consecință, competența nu este exclusivă, astfel că numai pârâtul, prin întâmpinare, conform art. 130 alin. 3 din Codul de procedură civilă, putea invoca necompetența teritorială a Judecătoriei Pogoanele. După cum și prima instanță a reținut, la primul termen de judecată, conform art. 131 din Codul de procedură civilă, din punct de vedere teritorial, Judecătoria Pogoanele nu era competentă, însă s-a constatat că apelanta-pârâtă, singura parte care putea să invoce excepția necompetenței teritoriale (de ordine privată), nu a cerut declinarea competenței în favoarea instanței de la domiciliul său, situație în care s-a judecat pe fond acțiunea.
Reținând că excepția necompetenței teritoriale nu a fost invocată, prin întâmpinare, în fața primei instanțe, nici prin motivele de apel formulate în termenul legal de declarare a căii de atac, instanța constată că a intervenit sancțiunea decăderii prevăzute de art. 185 alin. 1 din Codul de procedură civilă, urmată de nulitatea actului de procedură efectuat peste termen.
În aceste condiții, tribunalul va admite excepția invocată din oficiu și va anula, în temeiul art. 480 alin. 1, cu aplicarea art. 185 alin. 1 din Codul de procedură civilă, ca fiind tardiv formulate, motivele invocate în completarea cererii de apel.
Referitor la motivele de apel din cererea înregistrată la data de 28.05.2014, tribunalul observă că s-au invocat atât motive de nelegalitate, cât și de netemeinicie.
Apelanta a criticat soluția de anulare a cererii reconvenționale și de nesoluționare a cererii de modificare a cererii reconvenționale, solicitând ca tribunalul să le soluționeze.
Instanța constată că apelanta S. C. a formulat cerere reconvențională împotriva intimatului G. V., prin care a solicitat revendicarea terenului. Prin rezoluția judecătorului, în procedura de verificare și regularizare a cererii, conform art. 200 din Codul de procedură civilă, s-a stabilit obligația apelantei de a timbra cererea cu suma de 741 lei și timbru judiciar de 3 lei, în termen de 10 zile de la comunicarea actului de procedură. Prin încheierea nr. 371/25.09.2013, prima instanță a anulat cererea reconvențională, împotriva acestei soluții neputând fi promovată decât cererea de reexaminare, în termen de 15 zile de la comunicare, în temeiul art. 200 alin. 5 din Codul de procedură civilă. Încheierea a rămas definitivă, prin neexercitarea căii de atac speciale, iar instanța de apel nu poate verifica legalitatea soluției date cererii reconvenționale (anulate).
Apelanta a formulat o nouă cerere împotriva intimatului, înregistrată la data de 09.09.2013 (fila 86 din dosarul primei instanțe), de modificare a cererii reconvenționale, prin care solicita evacuarea pârâtului. Cererea reconvențională trebuia formulată, sub sancțiunea decăderii, numai odată cu întâmpinarea (în cazul cererii având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, întâmpinarea era obligatorie, având în vedere că legea nu prevede în mod expres altfel – art. 208 alin. 1 din Codul de procedură civilă), astfel că, și dacă se considera că este o altă cerere reconvențională, prima instanță tot nu ar fi fost legal învestită cu soluționarea acesteia (sancțiunea care a intervenit a fost decăderea din dreptul de a formula cererea, în acest dosar). Prima instanță nu a soluționat cererea reconvențională sau modificarea cererii reconvenționale, în mod corect, întrucât nu a fost învestită, în termenul legal, cu o astfel de cerere, cât timp cererea inițială fusese anulată în procedura de verificare și regularizare.
Un alt motiv de nelegalitate invocat a fost în legătură cu excepția autorității de lucru judecat, apreciind apelanta că se impunea admiterea excepției.
Tribunalul reține că s-a susținut autoritatea de lucru judecat în raport de sentința civilă nr. 685/02.04.2013 (filele 76-77 din dosarul primei instanțe), pronunțată de Judecătoria Pogoanele în dosarul nr._, prin care acțiunea având același obiect, formulată de către același reclamant, a fost respinsă ca fiind promovată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință (A. G., tatăl apelantei, fusese chemat în judecată, în calitate de pârât, promitent-vânzător, însă s-a constatat că acesta era decedat la data introducerii acțiunii). Hotărârea nu a soluționat fondul procesului, iar în prezentul dosar nu a fost repusă în discuție excepția capacității de folosință a promitentului-vânzător, astfel că nu erau îndeplinite condițiile pentru a opera autoritatea de lucru judecat, prevăzute de art. 430 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Un alt motiv de nelegalitate invocat prin cererea de apel a fost în legătură cu respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, considerând apelanta că posesia exercitată de către reclamant era viciată, prin violență morală.
Având în vedere că antecontractul de vânzare cumpărare este o promisiune bilaterală de a contracta prin care părțile se obligă să încheie în viitor un contract cu un conținut stabilit prin promisiunea respectivă (ambele părți își asumă o obligație „de a face”), acestei obligații îi corespunde dreptul de creanță care este apărat printr-o acțiune personală suspusă termenului de prescripție de 3 ani, prevăzut în art. 1 din Decretul nr. 167/ 1958 (act normativ aplicabil litigiului, în raport de dispozițiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, în vigoare de la 01.10.2011). Acest termen curge din momentul încheierii convenției. Dacă însă promitentul vânzător predă beneficiarului cumpărător posesia bunului, această împrejurare echivalează cu o recunoaștere, în sensul articolului 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958, iar termenul de prescripție curge din momentul în care promitentul vânzător se manifestă expres, în sensul negării dreptului cumpărătorului, și nu de la data încheierii convenției.
În chitanța încheiată (fila 10 din dosarul primei instanțe), părțile nu au stabilit un termen pentru autentificarea contractului și nici vreo condiție, astfel că obligația de a încheia contractul este exigibilă. S-a prevăzut în convenție că, de la data încheierii, 21.08.2000, dreptul de folosire asupra terenului de_ m.p. revine reclamantului G. V., situație confirmată și de cei doi martori audiați de prima instanță, M. D. și G. N. A.. Și apelanta a confirmat această situație de fapt, respectiv predarea terenului către intimat, după cum a rezultat din cererea reconvențională formulată (prin care cerea „restituirea terenului” sau „evacuarea reclamantului”), însă a considerat că posesia exercitată nu ar fi utilă. Tribunalul constată că apelanta nu a făcut dovada negării dreptului promitentului-cumpărător de a deține terenul, în temeiul convenției încheiate cu autorul său, pentru a aprecia asupra cursului termenului de prescripție.
Cât privește posesia viciată pe care ar fi exercitat-o intimatul, instanța subliniază că promitentul-cumpărător este un detentor precar, iar nu un posesor, având în vedere că dreptul născut în temeiul antecontractului de vânzare-cumpărare este unul de creanță, iar nu real. În cauză, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 916 și 922 din Codul civil, privind viciile posesiei, ci art. 918 alin. 1 din Codul civil, reclamantul neinvocând vreun efect recunoscut posesiei.
Apelanta a criticat hotărârea și sub aspectul temeiniciei, apreciind că nu erau îndeplinite condițiile de validitate pentru antecontract, referindu-se la art. 1179 din Codul civil, care stabilesc condițiile esențiale pentru validitatea contractului (de fond și formă). A considerat că, în materie de vânzare a bunurilor imobile, trebuie să se respecte dispozițiile Legii nr. 7/1996.
Art. 1669 alin. 1 din Codul civil prevede: „Când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite”. În materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietății de la vânzător la cumpărător este supusă dispozițiilor de carte funciară, în temeiul art. 1676 din Codul civil, astfel că, în privința contractului de vânzare-cumpărare care are ca obiect bunuri imobile, forma autentică este obligatorie, sub sancțiunea nulității absolute. În prezenta cauză, contractul încheiat între părți (la data de 21.08.2000, conform înscrisului denumit „chitanță” – fila 10 din dosarul judecătoriei) nu strămută și nici nu constituie un drept real asupra unui imobil, pentru a fi aplicabilă sancțiunea prevăzută de art. 1244 din Codul civil (nulitatea absolută pentru lipsa formei autentice). În temeiul promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare s-a născut doar o obligație de a face, antecontractul dând naștere unui drept de creanță, iar nu unui drept real.
La data sesizării instanței, 13.06.2013, nu era în vigoare Legea nr. 17/2014 (în vigoare de la 01.04.2014), astfel că, pentru a pronunța hotărârea care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare, nu trebuia analizată și condiția privind înscrierea imobilului în cartea funciară (prevăzută de art. 5 alin. 1 din Legea nr. 17/2013), ci numai prevederile art. 1669 din Codul civil, citate mai sus. Prima instanță a reținut corect că sunt îndeplinite condițiile art. 1179 alin. 1 din Codul civil, care stabilesc condițiile de fond esențiale pentru validitatea contractului (capacitatea părților de a contracta, consimțământul, un obiect determinant și licit, o cauză licită și morală), iar în privința formei, după cum s-a arătat, fiind calificat antecontract, nu era necesară forma autentică.
Apelanta a considerat că nu se putea reține calitatea sa de moștenitor, pentru că acest teren a fost înscris în certificatul de moștenitor suplimentar, nr. 13/27.06.2013, motiv pentru care, la data precizată în notificarea pe care i-a transmis-o intimatul-reclamant pentru a se prezenta la notariat, 31.05.2013, nu putea încheia contractul de vânzare-cumpărare pentru un bun pe care nu îl avea în proprietate. Tribunalul nu poate reține aceste argumente, deoarece reclamanta a dobândit prin moștenire întreaga masă succesorală a autorului, prin acceptarea moștenirii, dovedită cu certificatul de moștenire nr. 3/28.02.2002 – fila 40 din dosarul judecătoriei.
A mai solicitat reducerea cheltuielilor de judecată cu suma de 100 lei, care a reprezentat taxa pentru emiterea certificatului de sarcini nr._/20.03.2013, precum și anularea respectivului certificat. Tribunalul apreciază inadmisibilă cererea de anulare a certificatului emis de Oficiul de cadastru și Publicitate Imobiliară B., în raport de prevederile art. 478 alin. 3 din Codul de procedură civilă, conform cărora, în apel, nu se pot formula pretenții noi.
Referitor la cererea de a nu fi obligată la plata acestei sume, tribunalul observă că, în hotărâre, nu sunt arătate motivele de fapt și de drept pentru admiterea cererii accesorii având ca obiect plata cheltuielilor de judecată, neputându-se stabili dacă în suma de 1244 lei a fost inclusă și taxa plătită pentru emiterea certificatului de sarcini. Verificând însă cererea reclamantului, privind cheltuielile de judecată (în încheierea de dezbateri din 18.03.2014), tribunalul observă că s-au solicitat cheltuielile efectuate cu taxele de timbru, onorariul de avocat și contravaloarea certificatului de sarcini. Din dovezile existenței și întinderii cheltuielilor de judecată, rezultă suma totală de 1344 lei, din care 741 lei, taxă judiciară de timbru, 3 lei, timbru judiciar, 500 lei, onorariu avocat, și 100 lei, taxa pentru emiterea certificatului. Cum prima instanță nu a redus onorariul avocatului (nu rezultă această împrejurare, măsura putând fi luată în baza art. 451 alin. 2 din Codul de procedură civilă), se poate deduce că taxa de 100 lei nu a fost inclusă în cheltuielile de judecată la care a fost obligată apelanta.
Față de toate aceste considerente de fapt și de drept, tribunalul apreciază că prima instanță a stabilit în mod corect situația de fapt și a constatat refuzul nejustificat al pârâtei, în calitate de moștenitoare a promitentului-vânzător, de a încheia contractul de vânzare-cumpărare pentru suprafața de_ m.p., în condițiile în care reclamantul și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau. Totodată, judecătoria a aplicat în mod corect dispozițiile legale (art. 1669 din Codul civil) la situația de fapt care a rezultat din probele administrate, astfel că tribunalul va păstra hotărârea atacată și va respinge apelul, ca nefondat, în temeiul art. 480 alin. 1 din Codul de procedură civilă.
Hotărârea este definitivă în baza art. 634 alin. 1 pct. 4 din Codul de procedură civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII,
DECIDE:
Admite excepția tardivității motivelor de apel înregistrate la 19.06.2014 și constată nulitatea acestora.
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta S. C., domiciliată în mun. București, ., ., sectorul 3, împotriva sentinței civile nr. 248/26.03.2014 pronunțată de Judecătoria Pogoanele în dosarul nr._ având ca obiect hotărâre care să țină loc de act autentic, în contradictoriu cu reclamantul G. V., domiciliat în ..
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică de la 20 martie 2015.
Președinte, N. M. | Judecător, M. A. | |
Grefier, C. C. |
Red. N.M.
Tehn. H.M./N.M.
4 ex./24.04.2015
Dosar prima instanță:
_ – Judecătoria Pogoanele
Judecător prima instanță:
P. C.
Operator de date cu caracter personal
înregistrat sub nr. 8214
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 2282/2015.... | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 2290/2015.... → |
|---|
