Pretenţii. Decizia nr. 150/2015. Tribunalul COVASNA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 150/2015 pronunțată de Tribunalul COVASNA la data de 03-04-2015 în dosarul nr. 872/305/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL C.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 150/A
Ședința publică de la 3 aprilie 2015
Completul constituit din:
Președinte: V. I. A.
Judecător: U. G.
Grefier: V. E.
Pe rol se află, în pronunțare, apelurile declarate de reclamanții A. R. – A., A. L. C. și de pârâta S.C. V. R. S.A. împotriva sentinței civile nr. 2013 din 2 octombrie 2014, pronunțată de Judecătoria S. G. în dosarul nr._, având ca obiect pretenții civile.
La apelul nominal, făcut în ședința publică de astăzi, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care, se constată că dezbaterile asupra apelurilor au avut loc în ședința publică din 20 martie 2015, în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea zi –parte integrantă din prezenta decizie, pronunțarea fiind amânată la data de 27 martie 2015, apoi pentru ziua de astăzi, 3 aprilie 2015.
TRIBUNALUL
Asupra apelurilor civile de față;
Constată că, prin sentința civilă nr. 2013 din 2 octombrie 2014, Judecătoria S. G. a admis în parte cererea formulată și precizată de reclamanții A. R.-A. și A. L.-C., în contradictoriu cu pârâta ., și în consecință:
A constatat că, art. 5 lit. a din Condițiile speciale ale contractului de credit nr._/12.03.2007 denumit „comision de risc”, este o clauză abuzivă.
A constatat nulitatea absolută a acestei clauze abuzive cu consecința eliminării sale din cele două contracte condiții speciale și condiții generale la contractul de credit nr._/12.03.2007.
A obligat pe pârâta . să plătească reclamanților echivalentul în lei a sumei de 494,79 euro la cursul de schimb din ziua plății, reprezentând comisionul de risc achitat în perioada 03.03.2011 – 03.03.2014, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data introducerii acțiunii (03.03.2014) și până la data plății efective și respinge restul pretențiilor, pentru perioada anterioară datei introducerii acțiunii, față de precizarea cererii de către reclamanți.
A obligat pârâta să plătească reclamanților suma de 1.000 lei cheltuieli parțiale de judecată – onorariu avocațial.
Pentru a pronunța această sentință instanța de fond a reținut și motivat în esență următoarele:
Părțile din proces au încheiat contractul de credit nr._/12.03.2007 pentru suma de 24.000 euro, pe durata de 350 luni, cu o dobândă totală de 28.703,10 euro conform Planului de rambursare.
Potrivit condițiilor speciale ale convențiilor la punctul 5 (a) s-a prevăzut perceperea unui comision de risc aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în cuantum de 0,22 %.
Totodată, în cadrul condițiilor generale ale convenției, la secțiunea 3 pct. 3.5 se prevede că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale.
Executarea obligației de rambursare a creditului, dobânzilor și comisioanelor aferente a fost generată prin constituirea de către reclamanții-împrumutați, în favoarea băncii pârâte a unei ipoteci imobiliare; în același timp, polița de asigurare a fost cesionată în favoarea băncii pentru acoperirea tuturor riscurilor pentru imobilul ce face obiectul garanției menționate în contractul de credit.
În raport de prevederile art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, clauza privind comisionul de risc apare ca fiind abuzivă, în primul rând pentru că acesta nu este definit în mod concret și fără echivoc în cuprinsul contractului, fiind prevăzut doar modul de calcul și scadențe.
În aceste condiții, pârâta nu poate face dovada negocierii directe cu reclamanții a acestei clauze, fiind potrivit tuturor evidențelor o clauză standard, preformulată.
Din interogatoriul propus și administrat în cauză nu rezultă fără echivoc negocierea contractului în general și asupra acestei clauze, în special, respectiv, dacă consumatorul – reclamanții - a fost încurajat să-și dea acordul pentru clauza în discuție, buna credință a vânzătorului existând doar atunci când acționează în mod corect și echitabil,în acest sens contractul ar trebui redactat într-un limbaj clar și inteligibil, iar consumatorului ar trebui să i se ofere posibilitatea de a analiza toate clauzele și, în caz de dubiu, ar trebui să prevaleze interpretarea cea mai favorabilă pentru consumator.
Contrar cerințelor bunei-credințe, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în condițiile în care valoarea comisionului se ridică la 3.417,74 euro, fără a se justifica de ce mai este necesară atunci și constituirea garanției ipotecare ori a poliței de asigurare.
C.J.U.E. s-a pronunțat în sensul că, o clauză redactată în prealabil de către un vânzător sau de către furnizor și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale întrunește toate criteriile pentru a putea fi calificată drept abuzivă în raport cu dispozițiile Directivei 93/13/CEE. Nedefinirea riscului în cuprinsul contractului, ca și aplicarea unui comision de risc standard, fără o raportare justificată la circumstanțele fiecărui contract în parte, argumentată pe contextul socio-economic în care a fost încheiat contractul, ori pe situația economico-financiară concretă a împrumutaților, denotă modul unilateral și arbitrar în care acesta este impus și, prin urmare, caracterul abuziv al unei asemenea clauze.
Un contract are putere de lege între părțile contractante pentru că este prezumat a fi dominat de bună credință și utilitate pentru ambele părți, forța juridică deplină fiind recunoscută numai acelor convenții care nu intră în conflict cu ordinea publică și bunele moravuri, potrivit art. 5 C.civ.
De aceea, conform dispozițiilor art. 1 alin. 1 Legea nr. 193/2000 orice contract încheiat între comercianți și consumatori, pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale, clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, dându-se în acest fel posibilitatea atât părților dar și instanței de a verifica și constata legalitatea fiecărei clauze.
Asigurarea respectării acestui principiu o asigură prevederile alineatului 3 din același articol, potrivit cărora se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Astfel, disp. art. 4 alin. 6 Legea 193/2000 prevăd că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care asemenea clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Clauza prev. de art. 5 lit. a din Condițiile speciale și de la secțiunea 3 pct. 3.5 din condițiile generale ale convenției de credit are ca obiect stabilirea unui comision, așadar a unui element component al costului creditului, ceea ce, aparent, ar plasa această clauză sub incidența prevederilor art. 4 alin. 6 Legea 193/2000 și, deci, această clauză nu ar putea fi supusă controlului caracterului abuziv.
Însă nici dispozițiile art. 4 alin. 2 Directiva 93/13/CEE nici art. 4 alin. 6 din Legea 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referirea la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb, fiind necesar să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput, precum și la necesitatea ca pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.
În cauză, prima instanță a constatat că, condiția prevăzută de art. 4 alin. 2 Legea 193/2000 este îndeplinită cu privire la toate clauzele contractuale stipulate în contractele intervenite între părți, deoarece aceste contracte reprezintă contracte tipizate/de adeziune, cu clauze nenegociabile.
Cu privire la dezechilibrul semnificativ creat între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, instanța a reținut că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 o clauză poate fi abuzivă prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract.
Analizând valențele juridice ale comisionului denumit „de risc”, prin raportare la aceste dispoziții normative, instanța a constatat că, clauza stipulată la art. 5 lit. a) din contract (plata unui comision de risc în cuantumul arătat mai sus) creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului.
Astfel, instanța a constatat că, între părți a intervenit o convenție de credit care din punct de vedere juridic reprezintă un contract comutativ, nu unul aleatoriu; părțile nu urmăresc un câștig eventual, în funcție de un eveniment viitor și incert, ci întinderea obligațiilor este cunoscută încă de la semnarea convenției. În aceste condiții, comisionul denumit „de risc” nu are un echivalent într-o contraprestație a pârâtei (nici măcar eventuală), astfel că perceperea sa nu poate fi apreciată drept o plată din punct de vedere juridic, situație în care dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este evident deoarece i s-a perceput lunar echivalentul a 0,22 % din sold, fără a primi în schimb un bun sau serviciu și fără a exista nici măcar eventualitatea unei astfel de contraprestație pe parcursul derulării contractului.
În opinia băncii, acest comision este menit să garanteze atât riscul de neplată (adică restituirea creditului), cât și riscul de neexecutare a garanției, riscul de urmărire a garanției, riscul de depreciere/pieire a garanției, riscul de neîncasare a valorii asigurării (adică imposibilitatea de a trece la executarea garanțiilor deja instituite).
În ceea ce privește nerestituirea creditului (riscul de neplată), instanța constată că împrumutul este garantat cu ipotecă, iar imobilul ipotecat depășește valoarea creditelor acordate, astfel că nu se justifică o a doua garanție pentru restituirea creditului.
În ceea ce privește garantarea imobilului ipotecat, instanța a constatat, de asemenea că, imobilul este asigurat la o societate de asigurări agreat de bancă, iar polița de asigurare pentru acoperirea riscurilor este cesionată în favoarea băncii, astfel că nici din această perspectivă nu se justifică această dublă garanție pe care ar constitui-o comisionul de risc.
Trecând peste aceste aspecte însă, ceea ce conferă un profund caracter abuziv acestei clauze contractuale este faptul că, atâta vreme cât ea reprezintă numai o „garanție” (și nu o „plată”, așa cum s-a concluzionat anterior), această clauză trebuia să fie dublată de o alta prin care să se prevadă restituirea comisionului către împrumutați, o dată cu plata integrală a ratelor de către aceștia.
Garantarea obligației constituie numai o măsură de asigurare a executării acesteia care nu se poate transforma într-o obligație de plată suplimentară. O dată executată obligația contractuală (în speță restituirea creditului acordat), sumele de bani plătite numai cu destinația de a garanta executarea acestei obligații trebuie restituite debitorului.
Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, transpusă prin OUG 50/2010, care stipulează în mod expres în art. 36, că pentru creditul acordat creditorul poate percepe numai comision de analiză dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
Astfel, comisionul de risc nu face parte nici din prețul și nici din obiectul principal al convenției: pentru suma împrumutată clientul restituie împrumutul la care se adaugă prețul cerut de bancă, adică dobânda și dobânda penalizatoare aferentă.
Susținerea conform căreia comisionul de risc ar face parte din noțiunea de preț al contractului nu poate fi primită, în condițiile în care prețul trebuie să corespundă unei contraprestații și trebuie să poată fi justificat atât sub aspectul perceperii sumelor cât și sub aspectul cuantumului.
Aceste sume de bani nu pot rămâne la creditor pentru că nu sunt parte a creditului (sau a accesoriilor acestuia) inserarea în contract a acestor clauze abuzive are caracter ilicit, astfel că, în baza răspunderii civile delictuale întemeiată pe dispozițiile art. 998 C.civ., în cazul îndeplinirii cumulative a condițiilor se impune restituirea către reclamanți a sumelor de bani percepute cu titlu de comision de risc și cu titlu de dobândă.
Pentru aceste considerente și din această perspectivă clauza stipulată la art. 5 lit. a) din condițiile speciale și pct. 3.5 din condițiile generale privind comisionul de risc creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul consumatorului, deoarece această clauză nu este dublată de o alta prin care să se prevadă restituirea comisionului către împrumutat, o dată cu plata integrală a ratelor de către acesta.
Față de aceste considerente, instanța a constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale referitoare la comisionul de risc stipulată la art. 5 lit. a) din condițiile speciale și la secțiunea 3.5 din condițiile generale ale convențiilor de credit încheiate de părți și a constatat nulitatea absolută parțială a acestora, în ceea ce privește clauzele stipulate la art. 5 lit. a) din condițiile speciale și la secțiunea 3.5 din condițiile generale ale convențiile de credit sus menționate.
În ceea ce privește restituirea prestațiilor bănești s-au în vedere dispozițiile art. 6 si art. 14 ale Legea nr. 193/2000, care prevăd că, clauzele abuzive […] nu vor produce efecte asupra consumatorului […] consumatorii prejudiciați […] au dreptul de a se adresa organelor judecătorești în conformitate cu prevederile C.civ., pretențiile solicitate înscriindu-se în termenul general de prescripție.
În temeiul acestor dispoziții văzând principiul restabilirii situației anterioare, tot ce s-a executat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care acel act nu s-ar fi încheiat (în speță, art. 5 lit. a din convenții nu ar fi existat).
Față de aceste considerente, instanța a găsit întemeiată acțiunea reclamanților și a admis-o astfel, a dispus obligarea pârâtei . să plătească reclamanților echivalentul în lei a sumei de 494,79 euro la cursul de schimb din ziua plății, reprezentând comisionul de risc achitat în perioada 03.03.2011 – 03.03.2014, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data introducerii acțiunii (03.03.2014) și până la data plății efective și a respins restul pretențiilor, pentru perioada anterioară datei introducerii acțiunii, față de precizarea cererii de către reclamanți.
În baza art. 453 NCPC a obligat pe pârâta ., în culpă procesuală, să plătească reclamanților suma de 1.000 lei cheltuieli parțiale de judecată – onorariu avocațial (în limitele admiterii pretențiilor).
Împotriva acestei sentințe ambele părți au declarat apel.
1. Reclamanții A. L. C. și A. R. A. critică sentința numai în ceea ce privește admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune și numai în parte a sumelor solicitate.
Instanța de fond a acordat sumele solicitate de reclamanți decât pentru o perioadă cuprinsă între 03.03.2011 și 03.03.2014. Consideră apelanții reclamanți că acțiunea nu este supusă prescripției extinctive având în vedere că momentul la care prescripția dreptului la acțiune începe să curgă este momentul în care clauza abuzivă a fost constatată.
2. Prin apelul declarat de pârâta S.C. V. R. S.A. se solicită modificarea hotărârii primei instanțe în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea apelului se arată că sentința a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dreptului comunitar, respectiv a efectului direct al acestora în legislația internă, fiind încălcate de instanța de fond prevederile art. 4 alin. 2 din Directia nr. 93/13/CEE, mult mai clare decât cele ale art. 4 alin.6 din Legea 193/2000 cu privire la excepțiile de la analiza clauzelor privind obiectul contractului precum și justețea raportului dintre preț și serviciul furnizat, când acestea sunt clar și inteligibil exprimate.
Se arată astfel că, prin raportare la definiția dată de art. 3 lit.g și i din Directia 2008/48, clauza a cărei înlăturare se solicită face parte din costul total al creditului, astfel că aceasta trebuia exceptată de la controlul caracterului abuziv.
Pe de altă parte, se arată că sentința atacată nu cuprinde analiza completă asupra presupusei clauze abuzive, sens în care se arată că art. 1 din Legea 193/2000 reglementează cele două obligații ce incumbă comercianților în contractarea cu consumatorii, respectiv obligația pozitivă de transparență și obligația negativă de a nu stipula clauze abuzive.
În ceea ce privește prima obligație, se arată că aceasta a fost îndeplinită, în condițiile în care din anexa la contractul de credit intitulată "Plan de rambursare credit" rezultă în mod cert că debitorul a avut cunoștință încă de la semnarea contractului care este suma care va fi achitată lunar cu titlu de comision de risc.
Privitor la obligația de a nu stipula clauze abuzive, se arată că aceasta este explicată prin art. 4 din Legea 193/2000, existând trei condiții pe care trebuie să le îndeplinească în mod cumulativ o clauză pentru a fi considerată abuzivă, și anume să nu se refere la obiectul principal al contractului, să creeze un dezechilibru contractual semnificativ ca o consecință a lipsei de negociere, iar dezechilibrul creat să fie contrar bunei credințe.
În speță, arată apelanta că respectiva clauză privind comisionul de risc a făcut obiectul negocierii, în condițiile în care reclamanții au ales, în mod liber, să contracteze creditul de la apelantă, subliniindu-se că, indiferent de natura costurilor, suma rămasă de plată a rămas neschimbată.
Arată apelanta că reclamanții au avut posibilitatea de a solicita băncii produsul cel mai convenabil, fiind vorba despre un credit în valoare de 24.000 EUR destinat acoperirii nevoilor personale curente acordat pe o perioadă de 350 de luni cu o dobândă de 5.95% pe an - D. 7.03% pe an, un astfel de împrumut, care nu este un produs bancar care se acordă în mod curent clienților obișnuiți, un astfel de împrumut neputând să nu fie negociat.
Pe de altă parte, se arată că în speță clauza pretins abuzivă nu creează niciun fel de dezechilibru și, chiar dacă acesta ar exista, el nu ar fi în niciun caz contrar bunelor moravuri, sens în care se arată că riscul bancar este un element de care banca este obligată să țină cont și să încerce să-l acopere, iar costul ce cuprinde administrarea riscului bancar se regăsește în preț în comisionul denumit comision de risc sau de administrare, comision ce devine parte a prețului contractului.
În același sens, se arată că reclamanții nu au avut vreun risc de a nu obține suma împrumutată, în vreme ce apelanta are riscul de a nu recupera suma împrumutată, rațiunea economică ce justifică perceperea acestui comision fiind constituită de riscul de credit, astfel cum acesta este definit de art. 3 alin.1 lit.(g) din Normele BNR. nr. 17/2003, specificându-se că, susținerile conform cărora nu ar exista un risc, deoarece creditul este garantat cu ipoteca, denotă neînțelegerea fenomenului, garanțiile asumate nefiind suficiente pentru a acoperi întreaga creanță, garanțiile reprezentând ultima sursă de rambursare a unui credit.
Se arată că principala activitate a băncii în ceea ce privește acordarea unui credit o reprezintă tocmai administrarea riscurilor, iar în contextul crizei actuale garanțiile oferite în urmă cu câțiva ani nu mai sunt în acest moment în măsură să acopere creditele acordate în acea perioadă, fiind necesar a se avea în vedere și perioada îndelungată pentru care se acordă creditul, evoluțiile valorii garanțiilor oferite de creditori neputând fi evaluate nici de către un evaluator pentru o perioadă atât de îndelungată.
Rațiunea economică care justifică solicitarea comisionului de risc este existența riscului de credit, element pe care banca este obligată să îl ia în considerare, având în vedere obligația instituită prin normele prudențiale bancare.
Apelanta apreciază că judecătoria nu a constatat faptul că această clauză contractuală referitoare la comisionul de risc/administrare este contrară cerințelor bunei credințe și consideră că instanța de fond a analizat superficial speța, deoarece nu a ținut cont de faptul că trebuiau îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr193/2000.
Comisioanele au fost acceptate de reclamanți.
La apelul declarat de reclamanți A. L. C. și A. R. A., pârâta .. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, considerând că soluția admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune de către prima instanță este la adăpost de orice fel de critică( f.34).
Prin cererea înregistrată la data de 02.02. 2015, reclamanții A. R. A. și A. L. au învederat instanței de apel că sunt de acord cu admiterea excepției prescripției extinctive și astfel sentința atacată este legală și temeinică și că renunță la apelul declarat ( f.47).
Analizând hotărârea apelată în raport de motivele de apel și actele dosarului în baza art. 479 din C. pr. civ., tribunalul notează următoarele:
Relativ la apelul declarat de reclamanții A. R. A. și A. L., instanța de control judiciar va avea în vedere dispozițiile legale prevăzute de art. 406 din Codul de procedură civilă, care îndrituiesc reclamantul să renunțe oricând la judecată, fie verbal în ședință publică, fie prin cerere scrisă, prin urmare, tribunalul urmează a ține seama de acest act de dispoziție al apelanților.
În ceea ce privesc criticele apelantei-pârâte S.C. V. R. S.A, tribunalul va reține că soluția primei instanțe referitoare la caracterul abuziv al clauzelor contractuale referitoare la comisionul de risc stipulate la art. 5 lit. a din condițiile speciale ale contractului de credit nr._/12.03.2007, încheiat între pârâta S.C. V. R. S.A și reclamanții A. R. A. și A. L. aceasta este una corectă.
Instanța de control judiciar, în cele ce urmează, va întregi considerentele primei instanțe cu privire la calificarea respectivelor clauze ca fiind abuzive.
Astfel, potrivit art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.
Conform alineatului 2 al aceluiași articol, o clauză contractuală va fi considerată ca fiind negociată direct cu consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv. Alineatul 6 din articolul citat stipulează că evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele sau serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.
Din aceste prevederi legale rezultă că, pentru ca o clauză contractuală să poată fi considerată abuzivă, este necesară întrunirea cumulativă a următoarelor condiții: să nu fie negociată direct cu consumatorul; să creeze, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; crearea dezechilibrului să fie rezultatul încălcării exigențelor bunei-credințe; clauza să nu privească obiectul principal al contractului, iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contraprestației, raportat la serviciile furnizate în schimb.
Este adevărat că potrivit art. 4 alin.6 din Legea nr.193/2000 “evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil“.
Cu alte cuvinte, împrumutul și costul său ca obiect principal al contractului de credit nu pot forma obiectul unei evaluări din perspective unei clauze abuzive, decât în măsura în care acel cost al împrumutului, în care se include și comisionul de risc, este exprimat într-un limbaj facil, perceptibil și pentru consumatorul fără cunoștințe de specialitate, or, condițiile speciale ale convenției la punctual 5 intitulat “ comisioane “ nu înscriu sau definesc comisionul de risc decât într-un mod lapidar, acesta fiind precizat la modul generic în cadrul condițiilor generale ale convenției (în sensul că se aplică la soldul creditului, se plătește lunar pe toată perioada creditului), apărând ca și cifră concretă doar în cadrul planului de rambursare a creditului .
Este vorba de un mod voalat de a stabili și percepe comisionul de risc, în sensul că banca care a acordat creditul nu a informat consumatorul asupra necesității ori justificării acestui comision, a modului său de formare ca și sumă sau procentaj concret, rezumându-se în a-l include în planul de rambursare a creditului doar ca și cuantum și scadență, ceea ce pune în mod evident în lumină faptul că părțile intimate au fost puse în situația de a prelua un credit al cărui comision de risc de bună seamă că nu a fost negociat, ci doar impus în mod unilateral în cadrul unui grafic de rambursare .
Așadar deși comisionul de risc se include în costul creditului, ca obiect principal al contractului, clauza referitoare la acest comision este susceptibilă de evaluare ca abuzivă din perspectiva art. 4 din Legea nr.193/2000, pentru că modul în care banca a formulat și definit clauza în discuție, reprezintă un mod insidios de a configura o clauză contractuală și nu o exprimare a sa într-un limbaj ușor inteligibil, a exprima o clauză contractuală având semnificația fundamentării sale prin cuvinte adecvate atât în planul realității faptice cât și pe plan juridic și nu doar a înfățișării mecanismului său de funcționare în contextul unui grafic de rambursare.
Cenzurând această clauză prin raportare la criteriile prevăzute de art. 4 alin.1, 2 și 5 din Legea nr.193/2000, se constată că părțile intimate nu au avut posibilitatea de a influența conținutul clauzei, fiind puse în fața unui contract de adeziune sub acest aspect, funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în contract, nu a existat o cooperare cu consumatorul pe marginea lămuririi modului în care se justifică consemnarea acestei clauze, prin urmare este evident că este vorba de o clauză complet nenegociată care a pus consumatorul într-o situație dezavantajoasă, dezechilibrul contractual constând tocmai în faptul că părțile intimate au avut de achitat sume de bani asupra cărora nu și-au dat acordul în urma unor negocieri, și care nu le-au fost în vreun fel lămurite din punct de vedere a contraprestației care revine băncii.
Riscul contractului este acoperit prin constituirea unei garanții reale ce poate fi suplimentată în anumite condiții stabilite prin contract, cât și prin încheierea unei polițe de asigurare cesionată în favoarea băncii, prin urmare, introducerea comisionului de risc, ca datorie exclusivă a împrumutatului, fără reglementarea unei obligații corelative a băncii, creează un dezechilibru între contraprestațiile părților, contrar bunei credințe, situație ce contravine caracterului sinalagmatic al convenției de credit .
Aceste ultime considerente au fost extrase din practica recentă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă ( Decizia nr. 760/27. 02. 2014, Decizia nr.1393/02.04.2013), tribunalul raliindu-se acestei orientări jurisprudențiale, drept pentru care găsind legală și temeinică sentința atacată, în baza art. 480 alin.1 C. pr. civ., va respinge ca nefondat apelul declarat de pârâta .. și va lua act de renunțarea la judecata apelului declarat de reclamanții A. L. C. și A. R. A.
În ce privesc cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată, acestea vor fi respinse întrucât apelanții-reclamanți A. L. C. și A. R. A. nu au făcut dovada existenței și întinderi lor iar apelantei - pârâte ..A. i-a fost respins apelul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Ia act de renunțarea la judecata apelului declarat de reclamanții A. L. C. și A. R. A. împotriva Sentinței civile nr. 2013 din 2 octombrie 2014 pronunțată de Judecătoria S. G..
Respinge, ca nefondat, apelul declarat de pârâta . împotriva aceleiași sentințe, pe care o păstrează.
Respinge cererile părților privind plata cheltuielilor de judecată în apel.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică, astăzi 3 aprilie 2015.
Președinte Judecător Grefier
V. I. A. U. G. V. E.
Red. U.G./21.04.2015
Tehnored. V.E./21.04.2015
5 ex.
Judecător fond – M. K. I.
| ← Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 87/2015.... | Investire cu formulă executorie. Decizia nr. 45/2015.... → |
|---|
