Contestaţie la executare. Decizia nr. 44/2015. Tribunalul PRAHOVA
| Comentarii |
|
Decizia nr. 44/2015 pronunțată de Tribunalul PRAHOVA la data de 21-01-2015 în dosarul nr. 10870/281/2012
ROMÂNIA
TRIBUNALUL PRAHOVASECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR._
DECIZIA CIVILĂ NR. 44
Ședința publică din data de 21.01.2015
Instanța constituită din:
Președinte: P. – A. A.
Judecător: Ș. O.-C.
Judecător: C. N.
Grefier: D. A.
Pe rol se află soluționarea recursurilor declarate de recurenta – contestatoare S.C. M. G. SRL, cu sediul în Ploiești, ., județul Prahova și recurenta – intimată I. L. ROMÂNIA IFN S.A. prin mandatar AVESTIS INTERNATIONAL SRL, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, ., . împotriva sentinței civile nr._/09.07.2014 pronunțate de Judecătoria Ploiești.
La apelul nominal făcut în ședință publică a răspuns reprezentanta recurentei – contestatoare, avocat I. N., lipsind apelanta - intimată.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentanta recurentei – contestatoare depune la dosar extras de pe portalul instanței arătând că societatea intimată se află în reorganizare judiciară. De asemenea, arată că lasă la aprecierea instanței dacă se impune citarea intimatei prin administrator judiciar.
Tribunalul constată că la acest termen de judecată procedura de citare este legal îndeplinită, inclusiv cu recurentul – intimat, în condițiile în care în dosarul nr._ s-a deschis procedura generală a insolvenței, fiind desemnat un administrator judiciar, dar fără a i se fi ridicat dreptul de administrare.
Având cuvântul, reprezentanta recurentei – contestatoare arată că nu mai are alte cereri de formulat și solicită acordarea cuvântului în dezbateri.
Nemaifiind alte cereri de formulat, instanța constată recursul în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Reprezentanta recurentei – contestatoare, cu privire la recursul declarat de recurenta – intimată, solicită respingerea acestuia și menținerea ca legală a hotărârii instanței de fond. Solicită instanței să constate că recursul privește soluționarea de instanța de fond a constatării nulității absolute a unor clauze din contract, cât și pe fondul cauzei. Cu privire la solicitarea de a se constata nulitatea absolute parțiale, apreciază că în mod legal s-a data eficiență dispozițiilor Codului civil și nu Legii nr. 83/2000, în speța dată raportul fiind unul comercial și având în vedere și deciziile Curții Constituționale din 2002 și 2010 prin care se lămuresc anumite aspecte ale contractului de leasing, în sensul că prin contractul de leasing financiar nu se poate crea o situație mai grea decât cea prevăzută de lege. Instanța de fond a ajuns să constate că sumele solicitate pe calea contestației la executare reprezintă acele clauze abuzive și sunt în contradicție cu normele din Codul Civil. Cu privire la suma solicitată, arată că trebuie observat faptul că există o cerere de executare prin care inițial s-a solicitat 330.000 lei, ulterior se solicită 325.000 lei, o diferență mică în condițiile în care bunul se vinde în aceeași perioadă de timp cu o valoare de 60.000 lei care nu se scade. Expertul a arătat că nu există o justificare a acestor sume, exceptând sumele care intrau pe clauzele abuzive. Anterior s-a mai realizat o executare, s-a plătit suma, s-a restituit titlul executoriu cu mențiunea că executarea a încetat fiind îndeplinite disp. art. 3711 lit. c Cod de Procedură Civilă, iar pe același titlu s-a făcut o altă executare, nefiind emise nici facturi. Arată că nu s-a emis facturi nici la prima executare, însă suma a fost achitată întrucât a considerat că sunt dobânzi. Apreciază că nu se mai poate solicita o nouă executare pe titlul executoriu încetat, nefiind întrunite dispozițiile referitoare la faptul că debitorul nu s-ar fi îndeplinit de bună voie obligația. Mai arată că dreptul de a plăti o sumă de bani se naște la momentul emiterii facturii.
De asemenea, cu privire la recursul declarat de contestatoare solicită admiterea acestuia, cu cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu expert și taxa judiciară de timbru.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra recursurilor civile de față, constată:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești sub nr._, contestatoarea ., în contradictoriu cu intimata . IFN SA, a formulat contestație la executare prin care a solicitat instanței suspendarea executării silite pornită în dosarul nr. 19/2012 al B. R. C. C., până la soluționarea definitivă și irevocabilă a hotărârii; anularea încheierii de încuviințare a executării silite pronunțată la data de 14.02.2012 în dosarul nr._ al Judecătoriei Ploiești; anularea executării silite și a actelor de executare silită întocmite în dosarul de executare nr. 19/2012 al B. R. C. C., inclusiv somația nr. 19/12.03.2012 și procesul-verbal de cheltuieli de executare întocmit în dosarul nr. 19/2012, solicitând totodată obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.
În drept, prezenta acțiune a fost întemeiată pe dispozițiile art. 399 C.proc.civ. și urm., OG 51/1997.
În dovedirea acțiunii, contestatoarea a depus la dosarul cauzei, o . înscrisuri (filele 7-66 dosar).
La termenul de judecată din 15.05.2012, instanța a rămas în pronunțare asupra capătului de cerere privind suspendarea executării silite pornită în dosarul nr. 19/2012, iar prin încheierea de ședință din 21.05.2012, s-a admis cererea formulată de contestatoare privind suspendarea executării silite ce formează obiectul dosarului execuțional nr. 19/2012 întocmit de B. R. C. C. până la soluționarea irevocabilă a prezentei contestații.
La termenul de judecată din 26.06.2012, contestatoarea a depus la dosarul cauzei, cerere completatoare prin care a arătat că înțelege să formuleze contestație la executare și împotriva titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing financiar nr._/02.08.2008, solicitând instanței lămurirea titlului executoriu în ceea ce privește înțelesul și aplicarea acestuia-contractul de leasing financiar nr._/02.08.2008 și constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 10.9.1. și art. 13 din contractul de leasing financiar nr._/02.08.2008 încheiat cu intimata, solicitând totodată și anularea dispozițiilor de poprire emise în dosarul nr. 19/2012 al B. R. C..
La 17.05.2012, intimata a depus la dosarul cauzei, întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației la executare, ca neîntemeiată.
La 03.09.2012, intimata a depus la dosarul cauzei, întregire a întâmpinării față de cererea completatoare depusă de contestatoare prin care a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată (filele 180-185 dosar).
În cauză s-au administrat următoarele probe, respectiv: proba cu înscrisuri, proba cu interogatoriul intimatei și proba cu expertiza contabilă.
În urma probelor administrate in cauză, prin sentința civilă nr._/9.07.2014 Judecătoria Ploiești a admis contestația la executare completată, a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 10.9.1 și art. 13 din Contractul de leasing financiar nr._/02.08.2008, fiind abuzive și a lămurit întinderea Titlului executoriu reprezentat de Contractul de leasing financiar nr._/02.08.2008, în sensul că valoarea pentru care se putea solicita executarea silită este reprezentată de contravaloarea ratelor de la 1 la 19 și celelalte cheltuieli aferente, conform contractului de leasing, constatând că a fost achitată contravaloarea ratelor de la 1 la 15 și celelalte cheltuieli aferente conform contractului de leasing în cuantum de 165.382,43 lei astfel cum a fost calculată prin expertiza contabilă întocmită în cauză de expert contabil N. C. și expert consilier B. D..
Prin aceeași sentință, instanța de fond a constatat că suma de 31.433,38 lei, reprezentând contravaloare rate de la 16-19, și suma de 2.395,30 lei reprezentând dobânzi aferente ratelor sus-menționate (sume calculate conform aceluiași raport de expertiză sus-menționat), deși datorate de contestatoare conform clauzelor contractuale (întrucât vizează perioada de până la predarea bunului, intervenită la data de 17.12.2009), nu au fost achitate de contestatoare, pentru că nu au fost facturate de intimată (conform clauzelor contractuale), a dispus anularea formelor de executare întocmite în Dosarul de executare silită nr. 19/2012 al B. R. C. C., corespondent al dosarului nr._, inclusiv încheierea de încuviințare a executării silite pronunțată la data de 14.02.2012 în osarul nr. 1772/2012 al Judecătoriei Ploiești, somația emisă la data de 12.03.2012, procesul-verbal de cheltuieli de executare din data de 12.03.2012 și dispozițiile de poprire și a dispus restituirea cauțiunii achitată de contestatoare conform recipisei CEC de consemnare nr._/1, în cuantum de_,00 Ron, după rămânerea definitivă și irevocabilă a prezentei sentințe, obligând intimata la plata sumei de_ lei către contestatoare, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată, respectiv: taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorarii experți și onorariu avocat.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că la data de 02.04.2008, între contestatoare și intimata . IFN SA s-a încheiat contractul de leasing financiar nr._, în baza căruia a fost transmis către ., dreptul de folosință asupra bunului Vibro Tech-Mixer Beton Autopropulsat DB 400 S. În contractul încheiat între părți, s-a menționat că prețul de achiziție al bunului imobil este de 80.000 Euro, fără TVA, pentru o perioadă de 60 luni, valoarea totală a contractului fiind în sumă de 95.763,80 euro, ce cuprindea suma ratelor de leasing, avansul, valoarea reziduală și taxa de acordare credit.
În data de 17.12.2009, a fost încheiat un proces verbal de predare-primire din care rezultă că bunul a fost restituit intimatei, contestatoarea îndeplinindu-și toate obligațiile de plată privind achitarea ratelor pentru care au fost emise facturi.
Potrivit somației nr. 19 emisă la data de 12.03.2012 de B. R. C. C. și primită la 15.03.2012, intimata a solicitat contestatoarei achitarea sumei de 347.913,48 lei reprezentând: 336.927,02 lei debit conform contractului de leasing financiar nr._/02.08.2008 și 10.986,46 lei reprezentând cheltuieli de executare conform procesului-verbal de cheltuieli de executare din 12.03.2012 (fila 8 dosar).
Urmare întocmirii formelor de executare sus-menționate, contestatoarea a formulat contestația la executare dedusă judecății, astfel cum a fost completată.
Cu privire la capătul de cerere privind suspendarea executări silite, instanța ia act că la termenul de judecată din 21.05.2012, s-a admis cererea formulată de contestatoare privind suspendarea executării silite ce formează obiectul dosarului execuțional nr. 19/2012 întocmit de B. R. C. C. până la soluționarea irevocabilă a prezentei contestații.
În ceea ce privește capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute la art. 10.9.1. și art. 13 din contractul de leasing financiar nr._/02.08.2008 încheiat cu intimata . IFN SA, instanța de fond a constatat următoarele:
Conform dispozițiilor art. 399 alin. 3 C.proc.civ., „În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanță judecătorească, se pot invoca în contestația la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac” și potrivit dispozițiilor art. 1066 C.civ.: „Clauza penală este aceea prin care o persoană, spre a da asigurare pentru executarea unei obligații, se leagă a da un lucru în caz de neexecutare din parte-i”.
Instanța de fond a constatat că în speța dedusă judecății nu a existat posibilitatea să se negocieze în mod direct cu . IFN SA condițiile generale de leasing, situație ce rezultă din redactarea respectivelor condiții în formă tipizată, care au fost aduse la cunoștința utilizatorului, fără vreo posibilitate reală de a fi negociate.
S-a apreciat că plata ratelor de leasing ce ar fi datorate în continuare, după reziliere, precum și a valorii reziduale, reprezintă în fapt o sarcină excesivă impusă utilizatorului potrivit disp. art. 1087 C.civ. „Când convenția cuprinde că partea care nu va executa va plăti o sumă oarecare drept daune-interese, nu se poate acorda celeilalte părți o sumă nici mai mare, nici mai mică.”
Regula ireductibilității clauzei penale consacrată de disp. art. 1087 C.civ. privește o clauză penală stabilită în condițiile legii și cu respectarea principiilor Codului civil, iar nu o clauză abuzivă, stabilită cu încălcarea exigențelor echității, bunei-credințe, a echilibrului între prestații și prin care s-ar ajunge la îmbogățirea fără just temei a unei părți, în dauna celeilalte.
Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori exclude de la domeniul ei de aplicare contractele în care apar ca părți persoane juridice, cu toate acestea se poate reține definiția dată de această lege pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă. În acest sens o clauză care nefiind direct negociată cu utilizatorul, este de natură să rupă în mod semnificativ echilibrul contractual dintre părți în detrimentul utilizatorului contrar cerințelor bunei-credințe și care determină în cele din urmă un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, este abuzivă.
Clauzele contractului de leasing fie sunt acceptate, fie nu se încheie convenția, ceea ce înseamnă că rolul negocierii este foarte limitat în ceea ce-l privește pe utilizator. Clauza litigioasă care dă dreptul finanțatorului să încaseze întreaga valoare a convenției deși utilizatorul restituie bunul închiriat înainte de termen, contractul fiind reziliat, este abuzivă, oricum prejudiciul finanțatorului constând în ratele neachitate se acoperă prin încasarea lor inclusiv prin perceperea dobânzii aferente acestora plus a cheltuielilor privind închiderea contractului. Clauza abuzivă este o clauză ilicită fiind contrară legii, bunelor moravuri și ordinii publice conform art. 968 C.civ.
Clauza penală trebuie să aibă ca scop, conform art. 1066 C.civ., repararea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea unei obligații din partea debitorului, această finalitate realizându-se prin plata ratelor scadente cu dobânda și restituirea mașinii și nicidecum prin plata întregului contract care nu se mai execută, fiind încetat. Clauza litigioasă nu este obscură pentru a necesita vreo interpretare, ci este ilicită.
Nu este de neglijat nici faptul că obiectul contractului a constat în utilizarea unei mașini Vibro Tech-Mixer Beton Autopropulsat DB 400 S pentru suma totală de 95.763,80 euro, constând în contravaloarea ratelor de leasing, avansul, valoarea reziduală și taxa de acordare credit, aceasta a predat bunul la data de 17.12.2009 (fila 16 dosar), iar acum are de plată suma de 347.913,48 lei reprezentând: 336.927,02 lei debit conform contractului de leasing financiar nr._/02.08.2008 și 10.986,46 lei reprezentând cheltuieli de executare conform procesului-verbal de cheltuieli de executare din 12.03.2012 (fila 8 dosar) - calculată în baza unei clauze abuzive.
Față de considerentele arătate, instanța de fond a constatat nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 10.9.1 și art. 13 din Contractul de leasing financiar nr._/02.08.2008, fiind abuzive.
S-a mai reținut că împotriva . a fost inițiată procedura executării silite pentru suma de 347.913,48 lei reprezentând: 336.927,02 lei debit conform contractului de leasing financiar nr._/02.08.2008 și 10.986,46 lei reprezentând cheltuieli de executare conform procesului-verbal de cheltuieli de executare din 12.03.2012 (fila 8 dosar), motiv pentru care s-a completat contestația la executare, solicitându-se și lămurirea titlului executoriu.
Potrivit disp. art. 399 alin. 1 indice 2 teza a II-a C.proc.civ.: „dacă nu s-a utilizat procedura prevăzută de art. 2811, se poate face contestație și în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu, precum și în cazul în care organul de executare refuză să înceapă executarea silită ori să îndeplinească un act de executare în condițiile prevăzute de lege.”
Văzând concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit de expert N. C., instanța de fond a constatat că suma de 31.433,38 lei reprezentând contravaloare rate de la 16-19 și suma de 2.395,30 lei reprezentând dobânzi aferente ratelor sus-menționate (sume calculate conform aceluiași raport de expertiză sus-menționat), deși datorate de contestatoare conform clauzelor contractuale (întrucât vizează perioada de până la predarea bunului, intervenită la data de 17.12.2009), nu au fost achitate de contestatoare, pentru că nu au fost facturate de intimată (conform clauzelor contractuale).
Față de cele sus-menționate, instanța de fond a admis capătul de cerere privind lămurirea întinderii titlului executoriu reprezentat de Contractul de leasing financiar nr._/02.08.2008, în sensul că valoarea pentru care se putea solicita executarea silită este reprezentată de contravaloarea ratelor de la 1 la 19 și celelalte cheltuieli aferente conform contractului de leasing (mai puțin cele prevăzute în clauzele constatate nule).
S-a mai constatat că a fost achitată contravaloarea ratelor de la 1 la 15 și celelalte cheltuieli aferente conform contractului de leasing în cuantum de 165.382,43 lei, astfel cum a fost calculată prin expertiza contabilă (pct. 1-fila 423 dosar) întocmită în cauză de expert contabil N. C. și expert consilier B. D., precum și faptul că suma de 31.433,38 lei, reprezentând contravaloare rate de la 16-19, și suma de 2.395,30 lei, reprezentând dobânzi aferente ratelor sus-menționate (sume calculate conform aceluiași raport de expertiză sus-menționat), deși datorate de contestatoare conform clauzelor contractuale (întrucât vizează perioada de până la predarea bunului, intervenită la data de 17.12.2009), nu au fost achitate de contestatoare, pentru că nu au fost facturate de intimată (conform clauzelor contractuale).
În ceea ce privește capătul de cerere privind anularea formelor de executare întocmite în Dosarul de executare silită nr. 19/2012 al B. R. C. C., inclusiv a încheierii de încuviințare a executării silite pronunțată la data de 14.02.2012 în dosarul nr. 1772/2012 al Judecătoriei Ploiești, a somației emise la data de 12.03.2012, a procesului-verbal de cheltuieli de executare din data de 12.03.2012 și a dispozițiilor de poprire, instanța de fond a reținut următoarele:
Conform disp. art. 399 alin. 12 alin. 1 teza I „Împotriva executării silite, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare.”, iar potrivit disp. art. 399 alin. 21 C.proc.civ. „De asemenea, după ce a început executarea silită, cei interesați sau vătămați pot cere, pe calea contestației la executare, și anularea încheierii prin care s-a dispus învestirea cu formulă executorie, dată fără îndeplinirea condițiilor legale:”
Cum întinderea titlului executoriu, respectiv Contractul de leasing financiar nr._/02.08.2008, a fost lămurită de instanță, suferind astfel modificări, față de data încheierii lui și punerii în executare, instanța de fond a reținut că toate formele de executare silită întocmite în Dosarul de executare silită nr. 19/2012 al B. R. C. C. prin prezenta sentință, se impun a fi anulate, motiv pentru care instanța de fond a lămurit întinderea Titlului executoriu reprezentat de Contractul de leasing financiar nr._/02.08.2008, în sensul că valoarea pentru care se putea solicita executarea silită este reprezentată de contravaloarea ratelor de la 1 la 19 și celelalte cheltuieli aferente conform contractului de leasing (mai puțin cele prevăzute în clauzele constatate nule).
S-a constatat că a fost achitată contravaloarea ratelor de la 1 la 15 și celelalte cheltuieli aferente conform contractului de leasing în cuantum de 165.382,43 lei, astfel cum a fost calculată prin expertiza contabilă (pct. 1-fila 423 dosar) întocmită în cauză de expert contabil N. C. și expert consilier B. D..
Conform art. 1063 alin. 1 C.proc.civ. „Cauțiunea depusă se va restitui, la cerere, după soluționarea prin hotărâre definitivă a procesului în legătură cu care s-a stabilit cauțiunea, respectiv după încetarea efectelor măsurii pentru care aceasta s-a depus”, motiv pentru care instanța de fond a dispus restituirea cauțiunii achitată de contestatoare conform recipisei CEC de consemnare nr._/1, în cuantum de_,00 lei, după rămânerea definitivă și irevocabilă a prezentei sentințe.
În temeiul art. 274 C.proc.civ., având in vedere ca partea care a căzut in pretenții este intimata, instanța de fond a obligat intimata la plata către contestatoare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.904 lei, reprezentând contravaloarea cheltuielilor de judecată, respectiv: taxă judiciară de timbru, timbru judiciar, onorarii experți și onorariu avocat.
Împotriva sentinței civile nr._/9.07.2014 a declarat recurs, în termen legal intimata . IFN, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că între părți s-a semnat contractul de leasing financiar nr. 1444, prin care a transmis utilizatorului, dreptul de folosință asupra unui utilaj de construcții. Finanțarea de care a beneficiat a fost de 72.000 de euro, valoarea contractului fiind de 95.763,80 euro. Din finanțarea de care a beneficiat, intimata a restituit doar 15.923,81 euro, rămânând un rest de 56.076,19 euro plus TVA.
In ceea ce privește anularea clauzelor 10.9.1 și 13 din condițiile generale de leasing financiar, prin prisma Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive, intimata a susținut că instanța de fond a avut o interpretare nelegală a legii. În considerentele sentinței atacate, se reține că Legea 193/2000 „exclude de la domeniul ei de aplicare contractele în care apar ca părți persoane juridice, cu toate acestea se poate reține definiția data de această lege pentru calificarea unei clauze ca fiind abuzivă...”
Cu alte cuvinte, instanța de fond constată că Legea 193/2000 nu se aplică persoanelor juridice, dar totuși o consideră incidență în prezenta cauză, în condițiile în care intimata nu face parte din categoria consumatorilor.
La art. 2 alin. 1 din Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori se arată că „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale."
Intimata M. G. SRL nu este consumator și prin urmare nu poate beneficia de dispozițiile Legii 193/2000 privind clauzele abuzive. Pentru a avea calitatea de consumator trebuiesc îndeplinite 2 elemente, în mod cumulativ. Aceste persoane trebuie să procure bunuri sau servicii pentru satisfacerea unui interes personal, consumatorul fiind întotdeauna o persoană fizică. Bunurile și serviciile trebuie să fie procurate într-un scop neprofesional, acesta fiind un criteriu fundamental care conduce la distincția de bază între consumator, persoană fizică, si celelalte categorii de persoane juridice.
Consumatorul nu poate fi decât o persoană fizică care își procură pentru uzul său propriu sau familial bunuri și servicii, spre deosebire de persoana juridică care are un scop profesional. ,Așadar, intimata din prezenta cauză nu poate beneficia de dispozițiile Legii nr. 193/2000, fapt ce atrage nelegalitatea sentinței atacate.
În continuare, intimata a susținut că, prin raportare la prevederile art. 304 pct., art. 968, art. 1066 C.civ. și art. 15 din Ordonanța 51/1997 privind operațiunile de leasing, hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Astfel, s-a arătat că instanța de fond nu a analizat în niciun fel cele două clauze din condițiile generale de leasing financiar, respectiv 10.9.1, care se referă la penalitățile de întârziere calculate la facturile emise și neachitate, și clauza 13 care, prin derogare de la art. 15 din Ordonanța 51/1997 privind operațiunile de leasing, prevede obligația intimatei de-a restitui întreaga finanțare de care a beneficiat, deci și ratele de leasing datorate după predarea bunului.
Cu toate acestea, se observă din nou o construcție juridică care nu poate fi acceptată, respectiv nulitatea celor două clauze prin raportare la art. 968 C.civ., prin trimitere la Legea 193/2000, concluzionându-se că sunt „ilicite, fiind contrare legii, bunelor moravuri și ordinii publice”.
Pe de altă parte, parțial corect, reține instanța de fond că „clauza penală trebuie să aibă ca scop repararea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea unei obligații din partea debitorului, această finalitatea realizându-se prin plata ratelor scadente cu dobândă și restituirea mașinii și nicidecum plata întregului contract care nu se mai execută, fiind încetat.”
Intimata a susținut că din acest motiv se nasc mai mult întrebări, având în vedere confuzia motivării în fapt a sentinței atacate.
În primul rând, clauza penală nu are nicio legătură cu încetarea contractului de leasing sau cu data la care a fost predat bunul. Acest lucru ține de esența juridică a clauzei penale. Prin intermediul acesteia, părțile au prevăzut modalitatea de recuperare a prejudiciului, în cazul rezilierii contractului de leasing din culpa utilizatorului.
Așadar, întinderea prejudiciului pe care trebuie să-1 restituie intimata, nu are nicio legătură cu momentul rezilierii contractului sau al predării bunului. De altfel, clauza penală devine activă doar după momentul rezilierii contractului de leasing și vânzării autoturismului către o terță persoană, deoarece numai în acel moment se poate cunoaște cu exactitate întinderea prejudiciului produs de către utilizator.
În al doilea rând, după ce criterii a stabilit instanța de fond că clauza penală trebuie să prevadă doar obligația de a restitui bunul și debitele datorate până la predarea acestuia, în condițiile în care părțile au prevăzut altfel? Recuperarea prejudiciului efectiv suferite și a beneficiului nerealizat, este un drept al creditorului recunoscut și de Vechiul cod civil la art. 1084 unde se prevede că: „Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit și beneficiul de care a fost lipsit, afară de excepțiile și modificările mai jos menționate."
Prejudiciul efectiv suferit de intimată, urmare a rezilierii contractului din culpa intimatei, este reprezentat de neplata în totalitate a ratelor de capital, acestea reprezentând suma achitată de subscrisa pentru achiziționarea bunului. De asemenea, neachitarea tuturor ratelor de dobândă contractuală reprezintă beneficiul nerealizat de subscrisa, din culpa intimatei.
În concluzie, prin neplata în totalitate a ratelor de capital și dobândă, prejudiciul efectiv înregistrat este evident și nu are nicio legătură cu momentul rezilierii contractului sau al predării bunului.
O altă inadvertență vine interpretarea eronată a dispozițiilor Codului civil de către instanța de fond cu privire la scopul clauzei penale, respectiv recuperarea prejudiciului produs. Clauza 13 din condițiile generale de leasing financiar a fost inserată în contract pentru recuperarea prejudiciului produs în cazul rezilierii contractului din culpa utilizatorului, care se face vinovat de eșecul întregii operațiuni, fapt ce a dus la neîncasarea finanțării de care acesta a beneficiat, cu privire la care subscrisa aveam o speranță legitimă să o recuperez.
Finanțarea de care a beneficiat contestatoarea a fost de 72.000 de euro, iar valoarea contractului a fost de 95.763,80 euro. Din finanțarea de care a beneficiat, aceasta a restituit doar 15.923,81 euro, rămânând un rest de 56.076,19 euro plus TVA. Din aceasta se scade suma obținută în urma valorificării bunului către o terță persoană, urmând a restitui doar diferența.
Clauzele atacate nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, condiție sine oua non pentru stabilirea caracterului abuziv al acestora.
Intimata, în activitatea pe care o desfășoară, are un scop licit, moral și legal și anume obținerea unui profit economic de pe urma finanțării pe care a acordat-o. Orice instituție financiară bancară sau nebancară, urmărește două aspecte la acordarea unei finanțări: recuperarea întregului capitalului și recuperarea dobânzii contractuale.
Recuperarea prejudiciului efectiv suferit și a beneficiului nerealizat de către creditor, sunt principii ale Codului Civil Român și prin urmare solicitarea acestora nu poate fi ilicită și imorală, raportându-ne la dispozițiile art. 5 C.civ. și nu creează un dezechilibru semnificativ între părțile contractante, așa cum prevede Legea 193/2000.
In lipsa dovedirii de către contestatoare a existenței unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractante, anularea clauzelor atacate atrage nelegalitatea sentinței recurate.
Clauzele 10.9.1 și 13 din condițiile generale de leasing financiar nu sunt ilicite și imorale, nefiind în contradicție cu ordinea publică și bunele moravuri. Actele juridice sunt nule numai dacă nesocotesc normele imperative sau prohibitive ale legii. Pe de altă parte, sunt legal făcute și deci produc efecte juridice actele care se abat de la dispozițiile legale, dacă aceste dispoziții au caracter supletiv ori interpretativ, adică sunt norme ce se aplică numai atunci când părțile nu au hotărât altfel, cum este art. 15 din Ordonanța 51/1997 privind operațiunile de leasing.
Articolul 15 din OG 51/1997 privind operațiunile de leasing are următorul conținut: „Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul și sa plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing."
Sensul juridic dat de legiuitor art. 15 este cât se poate de clar „Dacă în contract nu se prevede altfel...”. Clauza 13 din condițiile generale de leasing financiar se abate de la art. 15 din Ordonanța 51/1997 privind operațiunile de leasing, în care se prevede că, dacă în contract nu se prevede altfel, utilizatorul va plăti toate debitele calculate până la momentul predării bunului.
Or, în lipsa unei dispoziții legale imperative care să interzică obligația utilizatorului de a restitui și ratele de leasing neachitate după predarea bunului, clauza 13 din condițiile generale de leasing financiar este legală, atât din punct de vedere al Legii 193/2000 privind clauzele abuzive, care nu se aplică în prezenta cauză, cât și a dispozițiilor Codului Civil.
In acest sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 1003/08.07.2010, cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 15 din Ordonanța 51/1997 privind operațiunile de leasing. Astfel, soluționând excepția de neconstituționalitate a art. 15 din OG 51/1997, Curtea a respins-o ca neîntemeiată deoarece acest articol nu face altceva decât să „prevadă consecințele pe care le atrage nerespectarea obligațiilor ce decurg din contractul de leasing de către locatar/utilizator. în aceste condiții, faptul că locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing, nu are semnificația creării unei situații privilegiate pentru locator/finanțator, ci a restabilirii unei situații legale, acceptate de către părți la încheierea contractului.
De altfel, așa cum precizează chiar textul de lege criticat, aceste dispoziții se aplică dacă în contract nu se prevede altfel, părțile având posibilitatea de a opta și pentru clauze pe care le consideră mai favorabile.”
în altă ordine de idei și art. 105 alin. 3 lit. c din Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență prevede că: „dacă unul sau mai multe din bunurile recuperate au fost valorificate de către societatea de leasing până la data întocmirii tabelului preliminar al creanțelor pentru acestea se va deduce din totalul creanței de înregistrat prețul obținut din vânzare.”
în concluzie, nu există nicio lege care să interzică recuperarea ratelor de leasing după predarea bunului și nu există niciun element care să atragă caracterul ilicit și imoral al celor două clauze, care să vină în contradicție cu ordinea publică și bunelor moravuri.
Instanța de fond s-a rezumat să enumere principii ale Codului civil, care trebuie respectate în toate convențiile civile, dar nu explică ce norme imperative au fost încălcate prin inserarea celor două clauze.
Intimata a mai precizat că al treilea motiv de recurs este prevăzut de art. 304 pct. 9 rap. la art. 8 și art. 155 din Legea 571/2003 privind Codul Fiscal: când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Este adevărat că potrivit clauzei 13 din condițiile generale de leasing financiar finanțatorul se obligă să emită o factură fiscală pentru debitul calculat în baza acesteia, dar alegerea de a nu emite această factură nu are relevanță asupra exigibilității creanței, fiind în favoarea intimatei.
Raportându-se la jurisprudența instanțelor românești, intimata a ajuns la concluzia că este în avantajul debitorului să nu se emită o factură fiscală, pentru recuperarea debitului, conform clauzei 13 din condițiile generale de leasing financiar. In cauză, executarea silită a fost declanșată pentru recuperarea creanței în cuantum de 336.927,02 lei, calculată la data de 02.12.2011. Prin urmare, de la momentul formulării cererii de executare silită și până la data soluționării în fond a contestației la executare, au trecut aproximativ trei ani.
In cazul emiterii unei facturi fiscale, aceasta nu ar fi conținut penalități de întârziere, deoarece intimata nu ar fi fost în întârziere cu privire la plata creanței, la momentul declanșării procedurii de executare silită.
Potrivit clauzei 10.9.1 din condițiile generale de leasing financiar, pentru facturile neachitate la termenul scadent, se va calcula o penalitate de întârziere de 0,35% pentru fiecare zi de întârziere.
Acest articol are natura unei clauze penale și este determinată de conduita utilizatorului care alege să nu-și respecte obligațiile asumate prin contract, în sensul de a nu plăti debitele datorate la termenele convenite. în acest caz subscrisa înregistrez o pagubă prin lipsa de folosință a sumelor de bani pe care utilizatorul ar fi trebuit să le plătească, motiv pentru care am dreptul la o compensație corespunzătoare.
În aceste condiții, într-un an de zile, debitul datorat de intimată ar fi crescut cu 430.424,26 Iei (336.927,02 x 0,35% / 100 x 365 de zile = 430.424,26 Iei), urmând să fie obligat la plata sumei de 767.351,28 lei, după un an de la emiterea facturii fiscale.
Prin urmare, în cazul emiterii facturi fiscale pentru creanța calculată în baza clauzei 13 din condițiile generale de leasing financiar, s-ar fi ajuns la o majorarea excesivă a datoriei intimatei, ceea ce nu este în favoarea acesteia.
Plecând de la această realitate, având în vedere și dispozițiile art. 8 din OG 51/1997 privind operațiunile de leasing și de la art. 155 din Legea 571/2013 privind Codul Fiscal, intimata a ales să încep executarea silită pentru creanța datorată, calculată în baza clauzelor contractuale, urmând ca factura să fie emisă după încasarea debitului.
Din cuprinsul art. 155 din Legea 571/2003 privind Codul Fiscal, rezultă că „Persoana impozabilă care efectuează o livrare de bunuri sau o prestare de servicii alta decât o livrare/prestare fără drept de deducere a taxei, conform art. 141 alin. 1 si 2, trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar, cel târziu până în cea de-a 15 zi a lunii următoare celei în care ia naștere faptul generator al taxei, cu excepția cazului în care factura a fost deja emisă. De asemenea, persoana impozabilă trebuie să emită o factură către fiecare beneficiar pentru suma avansurilor încasate în legătură cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, cel târziu până în cea de~a 15 zi a lunii următoare celei în care a încasat avansurile, cu excepția cazului în care factura a fost deja emisă”.
Având în vedere că debitul, în prezenta cauză, este datorat în faza executării silite, această procedură fiind desfășurată în vederea recuperării sumelor neachitate în temeiul titlului executoriu, ceea ce înseamnă că nu se efectuează o operațiune de livrare de bunuri sau prestare de servicii, pentru a se emite facturi fiscale, astfel încât lipsa emiterii vreunei facturi fiscale nu reprezintă un impediment pentru executarea silită a intimatei.
Emiterea facturii fiscale este o chestiune ce ține de latura „contabilă” a cauzei, nicidecum de caracterul lichid, cert și exigibil al creanței pentru care s-a început executarea silită.
Potrivit art. 8 din OG 51/1997 „Contractele de leasing, precum si garanțiile reale și personale, constituite în scopul garantării obligațiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executorii”. Numai prin raportare la clauzele contractuale, se stabilește debitul datorat, neexistând o altă modalitate de calcul a acestuia.
De asemenea, potrivit art. 379 alin, 4 C.proc.civ. creanța este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuși actul de creanță sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanță, situație ce se regăsește și în prezenta cauză.
Așadar, dispozițiile Codului de procedură civilă nu menționează nimic despre necesitatea emiterii unei facturi fiscale, ci doar se menționează faptul că modul de calcul al creanței trebuie să rezulte din titlul executoriu.
În concluzie, pentru suma de 307.557,94 lei nu trebuia emisă factură, sens în care, se impune admiterea în parte a recursului, cu consecința admiterii în parte și a contestației la executare, pentru menținerea actelor de executare în vederea recuperării acestei sume.
În continuare, intimata a precizat că al patrulea motiv de recurs este prevăzut de art. 304 pct. 9 rap. 8 și art. 15 din OG 51/1997 privind operațiunile de leasing și art. 10.3 din condițiile generale de leasing financiar: când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Cu privire la suma de 33.828,68 lei (ratele 16 - 19), intimata nu trebuie să emită o factură fiscală, deoarece aceasta nu este datorată în baza clauzei 13 din condițiile generale de leasing financiar, ci în baza art. 15 din OG 51/1997 privind operațiunile de leasing, coroborat cu clauza 10.3 din condițiile generale de leasing financiar.
Clauza 10.3 din condițiile generale de leasing financiar prevede că: „Faptul că finanțatorul nu a primit factura sau refuză să primească factura, nu reprezintă o justificare pentru o plată întârziată și nu îl exonerează de la plata sumelor datorate finanțatorului". „Finanțatorul nu este obligat să reamintească Utilizatorului datele la care sunt scadente plățile datorate de către acesta”.
De asemenea, art. 15 din OG 51/1997 privind operațiunile de leasing are următorul conținut: „Dacă în contract nu se prevede altfel, în cazul în care utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.”
Prin urmare, așa cum a constatat și instanța de fond, debitul în cuantum de 33.828,68 lei (ratele 16 - 19), este datorat până la momentul predării bunului de către intimată. In aceste condiții, acest debit nu este calculat în baza clauzei 13 din condițiile generale de leasing financiar, care are în vedere debitele calculate după predarea bunului, așa cum în mod corect a interpretat și instanța de fond.
Or, raportat la clauza 10.3 din condițiile generale de leasing financiar, pentru suma de 33.828,68 lei nu trebuia emisă nicio factură, intimata cunoscând faptul că trebuie să achite ratele de leasing, deoarece folosea bunul, proprietatea subscrisei, acest debit fiind datorat și în baza art. 15 din OG 51/1997 privind operațiunile de leasing.
Potrivit art. 8 din OG 51/1997 „Contractele de leasing, precum și garanțiile reale și personale, constituite în scopul garantării obligațiilor asumate prin contractul de leasing, constituie titluri executorii”.
Calculul debitului se face în conformitate cu clauzele contractuale, unde sunt prevăzute drepturile și obligațiile părților, atât pe parcursul derulării contractului de leasing, cât și după rezilierea acestuia și numai prin raportare la clauzele contractuale, se stabilește debitul datorat, neexistând o alta modalitate de calcul a acestuia.
în concluzie, pentru suma de 33.828,68 lei nu trebuia emisă factură, sens în care, se impune admiterea în parte a recursului, cu consecința admiterii în parte si a contestației la executare, pentru menținerea actelor de executare în vederea recuperării acestei sume.
Intimata a precizat că al cincilea motiv de recurs este prevăzut de art. 304 pct. 9 rap. la art. 274 alin. 3 C.proc.civ.: când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii.
Se solicită reducerea onorariului de avocat la un nivel corespunzător muncii depuse, raportat și la valoarea pricinii, precum și la munca depusă de acesta în soluționarea cauzei.
În Decizia 452/2009 Curtea Constituțională a reținut că prerogativa instanței de a cenzura, cu prilejul stabilirii cheltuielilor de judecată, cuantumul onorariului avocațial convenit, prin prisma proporționalității sale cu amplitudinea și complexitatea activității depuse, este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să îi fie opozabil. Opozabilitatea fată de intimată, care este terț în raport cu convenția de prestare a serviciilor avocațiale, este consecința însușirii sale de instanță prin hotărârea judecătorească, în urma căreia creanța dobândește caracter cert, lichid și exigibil.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că onorariile avocațiale urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil.
Având în vedere pierderea de peste 300.000 lei pe care intimata a înregistrat-o, obligarea la plata sumei de 12.904 lei, nu reprezintă altceva decât o majorare a prejudiciului produs de intimată.
Împotriva acestei sentințe a declarat apel și contestatoarea ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, arătând că în mod greșit s-a dispus obligarea intimatei . IFN SA la plata cheltuieli de judecata in cuantum de 12.904 lei reprezentând taxa de timbru, timbru judiciar, onorariu experți si onorariu avocat in condițiile in care prin nota de cheltuieli depusa la dosar rezulta ca suma de 12 904 lei reprezintă numai taxa de timbru si onorariu experți.
Mai arată contestatoarea că taxa de timbru in cuantum de 204 lei din care 194 lei contestația la executare si 10 lei suspendarea executării, iar onorariul de expert în cuantum de 12.700 lei, respectiv 2.000 lei pentru exp. C. N. si exp. Consilier B. D.; onorariu exp. C. N. 1000 lei și onorariu expert N. C. 1500 lei; la termenul de judecata din data de 11.06.2014 - onorariu expert N. C. si expert consilie B. D., câte 3.000 lei fiecare, respectiv 6.000 lei; doua chitanțe de onorariu expert anexate la nota de cheltuieli in cuantum total de 2.200 lei pentru consilier B. D. ce au fost plătite pe parcursul soluționării cauzei: la data de 08.05.2013 - 1000 lei; la data de 13.11.2013 - 1200 lei. Total cheltuieli 12 904 lei.
F. de cele expuse, se solicită admiterea apelului, schimbarea in parte a sentinței civile nr._/2014 a Judecătoriei Ploiești pronunțata in dosarul nr_, in sensul ca suma solicitată cu titlu de cheltuieli de judecata in cuantum de 12.904 lei este compusă din taxa de timbru si onorariu experți.
Cauza a fost înregistrată pe rolul tribunalului Prahova la data de 31.10.2014, sub același număr de dosar, respectiv nr._ .
La termenul de judecată tribunalul a pus în discuție recalificarea căii de atac formulate de contestatoare, apreciind că aceasta trebuie să fie recurs, și nu apel, cum în mod greșit a indicat contestatoarea.
La data de 2.12.2014 contestatoarea . a formulat întâmpinare la recursul declarat de intimată solicitând respingerea acestuia ca nefondat.
Examinând sentința atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate de către recurenta-contestatoare și recurenta-intimată, a dispozițiilor legale incidente, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 3041 C.proc.civ., tribunalul constată că aceste motive sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.
În fapt, tribunalul constată că între contestatoarea ., în calitate de utilizator, și intimata . IFN SA, în calitate de finanțator, s-a încheiat contractul de leasing financiar nr._/02.04.2008, prin care finanțator a transmis utilizatorului dreptul de folosință asupra unui bun, respectiv utilaj pentru construcții.
Perioada contractului de leasing a fost stabilită pentru 60 de luni (5 ani), urmând ca utilizatorul să plătească finanțatorului, lunar, o sumă de bani cu titlu de rată.
De asemenea, se mai reține că utilizatorul a achitat la termen primele 15 rate lunare, însă, începând cu rata 16, contestatoarea nu a mai achitat la scadență sumele la care s-a obligat.
În aceste condiții, la data de 24.08.2009 finanțatorul a decis rezilierea contractului de leasing, comunicând contestatorului să execute următoarele obligații: să predea bunul ce face obiectul contractului de leasing, să efectueze plata tuturor obligațiilor izvorâte din contractul de leasing, respectiv facturile fiscale emise și neachitate, ratele de leasing nescadente, inclusiv penalitățile aferente și toate obligațiile financiare din acest contract, acestea devenind exigibile imediat prin efectul rezilierii (fila 246 dosar fond).
Ulterior, la data de 17.12.2009 bunul ce a făcut obiectul contractului de leasing a fost predat finanțatorului (intimata . IFN SA) prin proces-verbal de predare-primire.
La data de 11.01.2012 finanțatorul . IFN SA a formulat cerere de declanșare a procedurii executării silite împotriva utilizatorului ., solicitând recuperarea sumei de 336.927,02 lei, debit înregistrat la data de 24.11.2011, reprezentând pierdere din finanțarea contractului de leasing financiar nr._/02.04.2008, respectiv diferența dintre valoarea finanțată și valoarea ratelor de leasing achitate de debitoare, fiind format dosarul de executare nr. 19/2012 al B. R. C. C..
Prin cererea precizatoare a contestației la executare, . a solicitat și lămurirea unor clauze din titlul executoriu (contractul de leasing nr. 1444/02.04.2008), precum și constatarea nulității absolute a unor clauze din Condițiile generale de leasing financiar, anexă ce face parte integrantă din contractul de leasing, respectiv art. 10.9.1 și art. 13.
Astfel, conform art. 10.9.1, „în caz de întârziere a plății oricăror sume de bani datorate de Utilizator…, Finanțatorul va avea dreptul să aplice Utilizatorului, în afara celor prezentate la art. 10.4, și penalități de întârziere în valoarea de 0,35 % din suma restantă pentru fiecare zi de întârziere. În toate cazurile, totalul penalități poate depăși cuantumul sumei asupra căreia au fost calculate. În plus, Finanțatorul are dreptul să solicite Utilizatorului achitarea tuturor costurilor și cheltuielilor suportate de Finanțator în legătură cu solicitarea și realizarea acestor pretenții. Art. 10.9 se aplică tuturor situațiilor de întârziere a plății de către Utilizator, indiferent dacă în cadrul articolelor din Condiții s-a făcut referire expresă sau nu la art. 10.9”.
Art. 13 din Condițiile generale prevede că„în cazul încetării înainte de termen a contractului, toate obligațiile financiare prevăzute în sarcina Utilizatorului, altele decât cele care au avut scadența până la data încetării contractului inclusiv, devin scadente la termenul indicat în factura emisă de către Finanțator. În acest sens, Finanțatorul are dreptul să calculeze toate creanțele ce decurg din contract … . Aceste cheltuieli/debite vor fi deduse din prețul obținut din vânzarea bunului. De asemenea, Finanțatorul va fi îndreptăți la plata de către Utilizator a unor despăgubiri suplimentare, în special cheltuieli neprevăzute, impozite, taxe sau orice alte cheltuieli suplimentare. Scadența acestor plăți va fi în termen de 5 zile lucrătoare de la data emiterii facturii de către Finanțator. În cazul în care plățile nu sunt efectuate la termen, Utilizatorul va plăti Finanțatorului, în afara diferențelor de curs, și penalități de întârziere, conform art. 10.9. în cazul în care debitul Utilizatorului față de Finanțator nu este acoperit în totalitate de suma de bani obținută din valorificarea bunului sau bunul nu poate fi valorificat în termen de 15 zile de la data încetării contractului, Utilizatorul va plăti întreaga diferență în termen de 5 zile de la emiterea facturilor de către Finanțator. … În cazul încetării contractului fără să aibă loc transferul proprietății asupra bunului către Utilizator, Finanțatorul va fi îndreptățit să rețină toate sumele deja plătite de către Utilizator în cadrul contractului ca sumă globală datorată pentru folosirea bunului de către Utilizator”.
Legat de acest aspect, tribunalul nu poate primi susținerile intimatei, în sensul că în mod greșit instanța de fond a pronunțate sentința atacată în temeiul unor prevederi legale neaplicabile în speța de față.
Astfel, se observă că în considerentele sentinței atacate se face vorbire despre Legea 193/2000, însă temeiurile de drept prin raportare la care instanța de fond a analizat respectivele clauze din contractul de leasing nu sunt cele din cuprinsul acestui act normativ.
Într-adevăr, sunt corecte afirmațiile intimatei din recursul declarat, conform cărora Legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu se aplică în cauza de față.
Astfel, potrivit art. 2 alin. 1 din lege, „prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”, iar alineatul 3 al aceluiași articol prevede că „prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia”.
Or, în cauza de față, ., încheind contractul de leasing cu . IFN SA pentru a se putea folosi de un utilaj pe care să îl folosească în lucrări de construcție, nu poate fi încadrată în noțiunea de consumator, în înțelesul Legii 193/2000, ci în cea de profesionist.
De altfel, și instanța de fond a menționat în mod expres că „Legea 193/2000 … exclude de la domeniul ei de aplicare contractele în care apar ca părți persoane juridice, cu toate acestea se poate reține definiția dată de această lege pentru clarificarea unei clauze ca fiind abuzivă”.
De asemenea, tribunalul mai observă că, în realitate, instanța de fond a analizat clauzele respective din contractul de leasing prin raportare la condițiile generale de validitate ale unui act juridici civil, conform art. 968 C.civ., mai precis verificându-se dacă respectivele clauze ar fi clauze ilicite, contrare legii, bunelor moravuri și ordinii publice.
În privința validității acestor clauze, tribunalul constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că acestea sunt clauze ilicite, ele având un caracterul excesiv de împovărător pentru contestatoare.
În speță, se constată că, deși . a semnat contractul de leasing financiar, aceasta a avut posibilitatea de a negocia cu finanțatorul (creditoarea . IFN SA) numai în privința obiectului leasingului, a duratei contractului, a plăților ce urmau a fi efectuate, iar nu și condițiile generale de leasing la care debitoarea a aderat fără a le negocia în mod direct cu creditoarea, acest aspect reieșind din redactarea condițiilor generale, tipizate, care au fost numai aduse la cunoștință utilizatorului, fără a exista o posibilitate reală pentru acesta de a le negocia.
Potrivit dispozițiilor OG 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing - art. 15 - în cazul în care utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de 2 luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate până la data restituirii în temeiul contractului.
Așadar, nu există o obligație a utilizatorului decurgând din lege de a plăti și toate celelalte rate de leasing rămase de achitat, precum și valoarea reziduală; plata ratelor de leasing ce ar fi datorate în continuare, după reziliere, precum și a valorii reziduale reprezintă în fapt o sarcină evident excesivă impusă utilizatorului, ajungându-se la situația în care este mai profitabil pentru utilizator să nu fie executat contractul, decât să fie executat, deoarece ar obține pe lângă bunurile contractate și plata ratelor de leasing și valoarea reziduală.
Pe de altă parte, prejudiciul suferit de creditor ca urmare a neexecutării corespunzătoare a obligațiilor de către debitoare nu rămâne nereparat în cazul înlăturării indemnizației, creditorul având dreptul de a obține toate sumele datorate doar până la data restituirii bunului, precum și penalitățile aferente.
Nu se poate reține nerepararea prejudiciului produs creditoarei, întrucât urmare rezilierii contractului de leasing are loc plata ratelor datorate până la această dată, precum și până la momentul restituirii bunului.
Date fiind aceste considerente, caracterul de adeziune al contractelor de leasing încheiate de debitoare și dezechilibrul vădit disproporționat creat în detrimentul debitoarei între drepturile și obligațiile părților în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, comparativ cu prejudiciul produs, tribunalul constată că în mod corect instanța de fond a apreciat că societatea contestatoare mai datorează intimatei doar sumele de bani reprezentând contravaloare rate 16-19, în sumă de 31.433,38 lei, precum și dobânzile aferente acestei sume, respectiv 2.395,30 lei.
Prin urmare, tribunalul constată că motivele de recurs invocate de intimată, relativ la modalitatea în care instanța de fond a soluționat fondul litigiului dintre părți, respectiv cuantumul sumelor datorate la acest moment de contestatoare către intimată, sunt nefondate.
Referitor la criticile intimatei vizând soluția instanței de fond cu privire cheltuielile de judecată, în sensul că onorariul de avocat solicitat de contestatoare nu este la un nivel corespunzător muncii depuse, raportat la valoarea pricinii, precum și la munca depusă de acesta în soluționarea cauzei, tribunalul observă că acel cuantum stabilit de instanța de fond în sarcina intimatei, drept cheltuieli de judecată, nu conține nicio sumă reprezentând contravaloare onorariu avocat, astfel încât în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 274 alin. 3 C.proc.civ., nefiind cheltuieli de judecată derivând din onorarii avocat ales.
Așadar, și acest din urmă motiv de recurs invocat de intimată este nefondat.
În ce privește recursul declarat de contestatoare, tribunalul observă că acesta vizează mențiunea din dispozitivul sentinței atacate, în sensul că suma de 12.904 lei, acordată de judecătorie cu titlu de cheltuieli de judecată ar reprezenta, pe lângă taxă judiciară de timbru, timbru judiciar și Onorariu experți, și onorariu avocați.
Astfel contestatoarea solicită eliminarea din dispozitiv a sintagmei „onorariu avocat”.
În legătură cu acest aspect, se constat că această „critică” reprezintă, în realitate, o solicitare de îndreptare a unei erori materiale, întemeiată pe dispozițiile art. 281 C.proc.civ., și nu o solicitare de îndreptare a unei erori de judecată.
Conform dispozițiilor art. 2812a C.proc.civ., în vigoare la momentul formulării cererii de chemare în judecată, „îndreptarea, lămurirea, înlăturarea dispozițiilor potrivnice sau completarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, ci numai în condițiile art. 281-2812”.
Prin urmare, tribunalul constată că nu poate soluționa, în cadrul acestui recurs, o solicitare de îndreptare a unei erori materiale din sentința atacată, atâta timp cât nu s-a formulat, în prealabil, în mod direct, o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 281 C.proc.civ, astfel că va respinge recursul declarat de contestatoare, ca fiind nefondat.
În consecință, în raport de toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 3041, tribunalul va respinge ambele recursuri, declarate de contestatoare și de intimată, împotriva sentinței civile nr._/09.07.2014 pronunțate de Judecătoria Ploiești.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
Respinge ambele recursuri declarate de recurenta – contestatoare ., cu sediul în Ploiești, ., jud. Prahova, și de recurenta – intimată I. L. ROMÂNIA IFN SA, prin mandatar AVESTIS INTERNATIONAL SRL, cu sediul ales pentru comunicarea actelor de procedură în București, ., ., împotriva sentinței civile nr._/09.07.2014 pronunțate de Judecătoria Ploiești, ca fiind nefondate.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
IREVOCABILĂ.
Pronunțată in ședință publică, azi, 21.01.2015.
Președinte, Judecători,
P.-A. A. Ș. O.-C. N. C.
Grefier,
D. A.
Red. O.C.Ș.
2 ex/08.05.15
d. f._ Judecătoria Ploiești
j. f. S. Z.
Operator de data cu caracter personal nr. 5595
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 59/2015.... | Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 152/2015.... → |
|---|
