Decizia civilă nr. 85/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA COMERCIALĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 85/2011
Ședința publică de la 13 I. 2011
Completul compus din:
PREȘEDINTE Ana-M. T.
Judecător R.-R. D.
Judecător L. U.
Grefier M. T.
S-au luat în examinare recursurile formulate de reclamantul M. P. D. și de pârâta A. F. P. A M.C. N., împotriva sentinței civile nr. 1177 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...) ala T.ui C., având ca obiect anulare act de control taxe și impozite taxă de primă înmatriculare.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă pentru reclamantul recurent, avocat C. C., cu delegație la dosar, în substituirea avocatului titular M. Agrigoroaie, lipsă fiind cealaltă parte.
Procedura de citare este { F. |legal} îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către { F. { F. învederează} faptul că recurs nu este timbrat, iar părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă.
Nemaifiind alte cereri de formulat, Curtea declară închise dezbaterile și acordă cuvântul în susținerea recursului.
Reprezentantul reclamantului recurent solicită admiterea recursului propriu așa cum a fost formulat, modificarea hotărârii atacate, sub aspectul cheltuielilor de judecată și respingerea recursului pârâtei.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A :
Prin sentința civilă nr. 1.177 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui C. s-a admis acțiunea reclamantului M. P. D. împotriva pârâtei A. F. P. A M. C. N. și, în consecință, a fost obligătă pârâta să restituie reclamantului suma de 4.079,44 lei cu titlu de diferență taxă de primă înmatriculare cu dobânda legală de la data achitării până la data restituirii integrale.
În final, a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 39 lei taxă judiciară de timbru și 0,30 lei timbru judiciar.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că pârâta A. F. P. a municipiului C.-N. este cea care a încasat suma reprezentând taxa specială de înmatriculare, așa cum atestă actul de la fila 10, împrejurare necontestată de reprezentanta acesteia, aspect care îi conferă calitate procesuală pasivă la cererea de obligare a sa la restituirea acesteia.
Instanța a constatat că reclamantul a achitat la data de (...) suma de
6.200 lei, cu titlu de taxă de primă înmatriculare, or la acea dată nu erau în vigoare prevederile OUG 5., prevederi care potrivit principiului neretroactivității legii nu putea fi aplicate. Considerând nelegală perceperea acestei diferențe de taxe s-a adresat pârâtei, cu solicitarea de a-i fi restituită însă aceasta a refuzat, motiv pentru care a formulat prezenta acțiune.
Potrivit dispozițiilor art. 148 alin. 2 din Constituția României, prevederile tratatelor constitutive ale U. E. au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, transpunându-se astfel în legislația internă principiului aplicării directe și al supremației dreptului comunitar.
Conform dispozițiilor art. 90 paragraful 1 din T.ul Comunității E., aplicabil prezentei spețe, nici un stat membru nu aplică, direct sau indirect, produselor altor state membre, impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare, fiind interzise, astfel taxele discriminatorii și protecționiste. Aceste dispoziții au făcut obiectul unei largi jurisprudențe a C. de Justiție a C. E., care a decis ca fiind esențial în stabilirea caracterului unei taxe ca fiind discriminatorie aspectul că aceasta este determinată de traversarea graniței de către bunul supus taxei, dintr-o țară comunitară în alta.
T. a reținut că taxa specială pentru autoturisme și autovehicule a fost introdusă în Codul Fiscal prin L. nr. 3., sub forma unui nou impozit cu aplicabilitate de la 1 ianuarie 2007, inițial pentru toate autovehiculele, iar după modificarea Legii nr. 3. prin OUG nr. 1., a fost restrânsă la toate autoturismele și autovehiculele, inclusiv cele comerciale, prevăzându-se categorii de persoane exceptate. Potrivit reglementării în vigoare la data importului autoturismului, taxa specială pentru autoturisme se datorează cu ocazia primei înmatriculări în R. a unui autoturism sau autovehicul comercial, enumerat la art. 2141 din Codul fiscal. T. observă, însă, că taxa specială de înmatriculare nu este percepută pentru autoturismele deja înmatriculate în R., fiind percepută numai pentru autoturismele înmatriculate în celelalte state comunitare și reînmatriculate în R., după aducerea lor în țară. Rezultă din aceste dispoziții legale, că taxa specială de înmatriculare impusă autoturismului reclamantei, autoturism cumpărat dintr-un stat membru al U. europene și care era înmatriculat într-un stat comunitar este determinată de traversarea graniței de către acesta dintr-o altă țară comunitară în R., astfel încât această taxă impusă de autoritățile române este una discriminatorie, fiind interzisă de dispozițiile art. 90 din T.ul Comunității E.. T. nu a putut reține susținerea pârâtei că s-ar afla într-o situație de excepție, respectiv în ipoteza lipsei efectului direct, dat de stabilirea în mod expres și obligatoriu a competenței exclusive a C. de Justiție a CE de a hotărî în astfel de cazuri, conform art. 226 și 227 din T.. Este real că singura competentă în a interpreta prevederile comunitare este Curtea de Justiție a C. E., dar în speța de față nu se pune problema interpretării dispozițiilor art. 90 din T.ul instituind Comunitatea E., acestea fiind foarte clare, ci a aplicării directe a dispozițiilor T.ului, mai mult decât atât, este reală că în lipsa unei armonizări la nivelul U. E. statele membre au o oarecare libertate în stabilirea diferitelor taxe sau impozite, dar acestea nu trebuie să contravină dispozițiilor comunitare privind interzicerea discriminării sau principiului liberei circulații a mărfurilor, așa cum este cazul de față. Constatându-se că taxa specială de primă înmatriculare achitată de reclamantă este una interzisă de dispozițiile art. 90 din T.ul C. E. și că, începând cu data de 1 ianuarie 2007, dată la care R. a aderat la U. E. reglementările comunitare sunt direct aplicabile în ordinea juridică internă, având prioritate față de dispozițiile interne, tribunalul a apreciat ca fiind nejustificat refuzul pârâtei de a dispune restituirea acesteia, motiv pentru care în temeiul dispozițiilor art. 8, 18 din L. nr. 554/2004, a admis acțiunea formulată și a dispus în consecință. În conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. 3 din OG nr. 9/2000, pârâta a fost obligată la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumei de 4.079,44 lei începând cu data achitării și până la data restituirii integrale, dispoziții incidente în speță. În temeiul disp. art. 274 C.pr.civ., pârâta a fost obligată să-i achite reclamantului suma de 39 lei taxă judiciară de timbru și 0,30 lei timbru judiciar. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs atât pârâta A. F. P. A M. C.-N. cât și reclamantul M. P. D., solicitând admiterea acestuia și modificarea hotărârii atacate. În recursul declarat de pârâta A. F. P. A M. C.-N. se solicită admiterea recursului, modificarea sentinței în sensul admiterii excepțiilor tardivității, prescripției și inadmisibilității acțiunii precum și respingerea acțiunii reclamantului pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 și art. 3041 Cod procedură civilă. O primă critică formulată de pârâtă se referă la faptul că instanța de fond ar fi trebuit să respingă ca tardivă acțiunea reclamantului, deoarece aceasta a fost formulată la data de (...), cu depășirea termenului de un an, fiind astfel încălcate prev. art. 11 alin. 2 din L. nr. 554/2004. Față de aceste prevederi legale, în opinia pârâtei, termenul a început să curgă de la data la care a fost efectuată plata taxei speciale de primă înmatriculare, respectiv la data de (...), astfel că s-a depășit termenului de un an prev. de dispozițiile legale menționate cu peste un an de zile. A mai subliniat pârâta și faptul că instanța de fond nu a motivat în nici un fel de ce termenul de un an prev. de art. 11 alin. 2 din L. nr. 554/2004 nu ar fi început să curgă la data efectuării plății taxei speciale de primă înmatriculare precum și faptul că excepția trebuia respinsă și din perspectiva faptului că reclamantul nu a depus acțiunea la Tribunalul Cluj nici măcar în termenul de un an de la data intrării în vigoare a O. nr. 5.. În al doilea rând, pârâta a susținut că excepția prescripției a fost în mod greșit respinsă de către prima instanță, deoarece raportat la data comunicării către reclamant a deciziei de restituire nr. 36371, respectiv (...), reclamantul a înregistrat acțiunea la data de (...), cu depășirea termenului de 6 luni pentru depunerea acțiunii prev. de art. 11 alin. 1 din L. nr. 554/2004. De asemenea, a arătat pârâta, respingerea excepției inadmisibilității acțiunii s-a datorat încălcării de către prima instanță a prev. art. 11 din O. nr. 5., a prev. art. 7 din L. nr. 554/2004 și a prev. art. 205 și art. 218 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003 republicată și modificată. Împotriva deciziei de restituire, a susținut pârâta, reclamantul nu a exercitat, însă, calea administrativă de atac a contestatiei prev. de art. 205 si urm. din O.G. nr. 92/2003 republicata si modificată, iar în conformitate cu art. 218 alin. 2 din același act normativ, actul care ar fi putut fi atacat la instanta de contencios administrativ competentă ar fi fost decizia prin care D. G. a F. P. a J. C. ar fi solutionat contestatia formulată de către reclamant, în cazul în care acesta ar fi exercitat o astfel de cale de atac, iar atâta timp cât decizia de restituire nu a fost desființată, nu se poate vorbi despre vreun refuz nejustificat din partea organului fiscal. Acțiunea formulată de reclamant trebuia respinsă ca inadmisibilă și datorită faptului că procedura pe care acesta avea posibilitatea să o urmeze este cea prev. de art. 11 din O. nr. 5. și de normele metodologice de aplicare. În sprijinul susținerilor sale, pârâta a invocat și decizia C. C. nr. 4. prin care a fost respinsă ca neîntemeiată excepția de neconstituționalitate a art. 11 din O. nr. 5.. Față de aceste argumente, raportat și la prevederile legale menționate, pârâta a apreciat că solutia instanței de fond de respingere a exceptiei inadmisibilității este nelegală, deoarece aceasta nu a observat că deciziile de restituire constituie titluri de creanță. O ultimă critică formulată de pârâtă se referă la faptul că acțiunea reclamantului trebuia respinsă ca neîntemeiată și din perspectiva statuărilor C. C. prin decizia nr. 4., care rețin că taxa specială de primă înmatriculare prev. de art. 2141-3 din L. nr. 571/2003 este o taxă de poluare instituită pentru protecția mediului și nu contravine normelor de drept comunitar. În plus, reclamantul nu a depus la dosar nici un act din care să rezulte că autovehiculul pentru care a achitat taxa specială ar fi fost înmatriculat anterior într-un stat membru al U.E., astfel încât art. 90 din T.ul C.E. nu este aplicabil în speță. În ceea ce privește dobânzile legale și acordate până la restituirea efectivă, pârâta a arătat că în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea sa la acestea, deoarece plata taxei speciale a fost efectuată voluntar de către reclamant, iar prev. O.G. nr. 9/2000 nu sunt aplicabile în materia creanțelor fiscale. Pe de altă parte, pârâta a susținut că în privința datei de la care ar putea fi, eventual, obligată la plata dobânzilor este data când a expirat termenul de 45 zile prev. de art. 70 din O.G. nr. 92/2003, republicată și modificată, calculat de la data la care reclamantul a depus la organul fiscal cerere de restituire sau de la data introducerii cererii de chemare în judecată. În recursul declarat de reclamantul M. P. D., întemeiat pe dispozițiile art. 304 C.pr.civ., se solicită admiterea acestuia și modificarea în parte a sentinței recurate în sensul obligării intimatei la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat. În motivarea recursului său, reclamantul a arătat că instanța de fond a admis în întregime acțiunea pe care a formulat-o însă a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată constând doar din taxa de timbru în sumă de 39 lei și timbru judiciar de 0,30 lei, iar în ceea ce privește onorariul de avocat în sumă de 1.500 lei, instanța de fond atât în motivarea hotărârii cât și în dispozitivul acesteia nu a făcut nici o referire. Analizând recursurile prin prisma motivelor invocate și a actelor atașate la dosar, Curtea de apel constată următoarele: Curtea a apreciat recursul pârâtei ca fiind nefondat din următoareleconsiderente: În ce privește excepția tardivității, trebuie observat că în speță obiectul acțiunii judiciare îl constituie refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului reclamantului, situație prev. de art. 8 alin. (1) teza a II-a, din L. nr. 554/2004. Cu alte cuvinte, simplul refuz de restituire a unei taxe, pe care reclamantul o consideră nedatorată, o îndrituiește pe aceasta să se adreseze direct instanței de judecată. În cauză reclamantul a ales în mod legal să se supună legislației interne în materie și mai apoi să apeleze la organul fiscal pentru a recupera taxa considerând că a fost plătită fără temei legal, procedeul fiind perfect legal, deoarece orice plată făcută din eroare sau fără a exista debit esteconsiderată nedatorată și astfel este supusă restituirii (repetițiunii). În această situație își găsește însă aplicabilitate termenul de prescripție de drept comun pentru exercitarea dreptului la acțiune. Dispozițiile art. 11 alin. 1 și 2 din L. nr. 554/2004, invocate de către recurentă, nu sunt așadar incidente în cauză, în mod corect fiind respinse excepțiile tardivității și prescripției dreptului la acțiune de prima instanță. Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut aplicabilitatea prioritară și directă a dispozițiilor art. 90 din T.ul privind instituirea comunitățiilor europene. Este unanim admis atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară internă și cea a C.J.C.E. că art. 90 din T. produce efecte directe și ca atare creează drepturi individuale pe care jurisdicțiile statelor membre ale U. le pot proteja. Judecătorul național, ca prim judecător comunitar, are competența atunci când dă efect direct dispozițiilor art. 90 din T. să aplice procedurile naționale de așa manieră ca drepturile prevăzute de T. să fie deplin și efectiv protejate. Că o taxă internă impusă autoturismelor second-hand este discriminatorie în sensul art. 90 parag. 1 din T. s-a decis în cauza conexată Nádasdi și Németh unde Curtea de Justiție a arătat că o taxă de înmatriculare este interzisă atâta timp cât este percepută asupra autoturismelor second-hand puse pentru prima dată în circulație pe teritoriul unui stat membru și că valoarea taxei, determinată exclusiv prin raportare la caracteristicile tehnice ale autovehiculului (tip motor, capacitate cilindrică) și la clasificarea din punct de vedere al poluării este calculată fără a se lua în seamă deprecierea autoturismului de o asemenea manieră încât, atunci când se aplică autoturismelor second-hand importate din statele membre, aceasta excede valoarea reziduală a unor autoturisme second-hand similare care au fost deja înmatriculate în statul membru în care sunt importate. Cum R. este stat membru al U. începând cu data de 1 ianuarie 2007 sunt activate dispozițiile art. 148 alin. 2 din Constituția României conform cărora legislația comunitară cu caracter obligatori prevalează legii interne iar conform alin. 4 din același articol jurisdicțiile interne garantează îndeplinirea acestor exigențe. Pe de altă parte obligația de a aplica prioritar dreptul comunitar nu este opozabilă numai jurisdicțiilor ci și Executivului însuși și organelor componente ale acestuia cum sunt bunăoară autoritățile fiscale. Din această perspectivă, invocarea de către organul fiscal a legii fiscale interne în temeiul căreia s-a perceput taxa specială dovedită contrarie cu normele dreptului comunitar înfrânge nu numai dispozițiile constituționale precitate dar pune serioase semne de întrebare asupra îndeplinirii obligației de loialitate comunitară asumate de R. ca stat membru. Î.-o atare ipoteză revine jurisdicțiilor să elimine această disfuncționalitate recunoscând particularilor drepturile prin aplicarea directă a T.ului în așa fel încât acestei norme să i se recunoască și caracterul ei util. T. ca instanță de fond nu a făcut altceva decât să aplice dispozițiile constituționale interne și normele T.ului de așa manieră să i se recunoască particularului dreptul său de a nu fi impus o taxă specială discriminatorie la înmatricularea pentru prima dată în R. a autoturismului second-hand importat dintr-un alt stat membru al U.. În această manieră instanța de fond și-a îndeplinit misiunea trasată de T. și de L. de ratificare a acestuia precum și de Curtea de Justiție în practica judiciară pertinentă (cauza Simmenthal II din anul 1978). Referitor la eventuala incidență a disp. O. nr. 5., Curtea constată următoarele: Conform dispozițiilor art. 11 din acest act normativ taxarezultată ca diferență între suma achitată de contribuabil în perioada 1 ianuarie 2007-30 iunie 2008, cu titlu de taxă specială pentru autoturisme și autovehicule, și cuantumul rezultat din aplicarea prezentelor prevederi privind taxa pe poluare pentru autovehicule se restituie pe baza procedurii stabilite în normele metodologice de aplicare a prezentei ordonanțe de urgență. Aceste norme au fost aprobate prin H. nr. 6.. Curtea constată că la data declanșării litigiului de contencios fiscal erau aplicabile, conform principiului tempus regit actum, normele de drept material din legea fiscală (art. 2141 - art.2143 C.fisc.), norme care deși sunt invocate cu pregnanță și prioritate de administrația fiscală au fost găsite ca neconforme cu prevederile art. 90 parag. 1 din T.. Curtea reține astfel că taxa specială ce face obiectul prezentei cauze a fost încasată în baza legislației fiscale interne în vigoare anterior datei de 1 iulie 2008 și care a fost apreciată ca fiind contrară normelor comunitare. Î.-o atare ipoteză, se aplică principiul conform căruia când un stat membru a impus sau aprobat o taxă contrară dreptului comunitar este obligat să restituie taxa percepută prin încălcarea acestuia. Din această perspectivă reclamantul-intimată are dreptul la restituirea integrală a taxei speciale încasată în temeiul unor dispoziții legale contrare normelor comunitare. În astfel de situații Curtea de Justiție a decis că statele membre trebuie să asigure rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 90 din T., cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite ( A se vedea: C.J.C.E., cazul nr. 68/79 Hans Just I/S contre Ministère danois des impôts et accises precum și cauza conexată nr. C- 290/05 și C-333/05 Ákos Nádasdi și Ilona Németh parag. 61-70). Din această perspectivă, nu se poate reține justificat că Statul Român are un temei legal de reținere a unei părți din taxa încasată ilegal anterior datei de 1 iulie 2008 pe care s-o compenseze în parte cu o altă taxă ce urmează a fi percepută în temeiul unui alt act normativ adoptat ulterior raportului juridic de drept material fiscal în baza căruia s-a încasat nelegal taxa specială . Curtea mai reține, în context, că noua taxă instituită de O. nr. 5. este stabilită pe alte principii decât taxa specială anterioară are alt mod de calcul și altă destinație. Așa fiind, Curtea apreciază că nu este posibilă admiterea recursului și respingerea acțiunii reclamantului menținând ca legală taxa specială încasată sub imperiul normelor din Codul fiscal pe considerentul incidenței și efectelor produse de O. nr. 5.. A admite această teză ar însemna ca soluția dată acțiunii reclamantei să nu fie integrală și eficace, de vreme ce pârâta neagă în continuare că taxa specială s-a perceput în baza unei norme legale interne contrare dreptului comunitar. Nu în ultimul rând, Curtea reține că restituirea doar a diferenței între taxa specială încasată anterior pe baza unei norme legale abrogată la 1 iulie 2008 și taxa de poluare ce urmează a se percepe în temeiul actului normativ aplicabil după această dată pune problema aplicării noului act normativ și pentru trecut, respectiv taxa specială încasată ilegal s-ar valida prin aplicarea retroactivă a unui alt act normativ inactiv la data nașterii și consumării raportului juridic de drept material fiscal, ceea ce evident contravine principiului neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. 1 din Constituție. Împrejurarea că la nivelul U. E. s-a decis că taxa de poluare ce urmează a se percepe prin aplicarea dispozițiilor O. nr. 5. nu este contrară T .ului (procedura de infringement) nu are nicio influență asupra dreptului reclamantei de a cere și obține restituirea integrală a taxei de primă înmatriculare percepută în baza unor norme juridice anterioare acestei ordonanțe de urgență și care au fost declarate ca neconforme cu prevederile T.ului. Din această perspectivă, aplicarea O. nr. 5. nu poate paraliza demersul reclamantului, în mod corect fiind respinsă excepția inadmisibilității acțiunii, și nici nu poate pune sub semnul îndoielii legalitatea și temeinicia sentinței recurate conform argumentelor deja expuse în precedentul prezentelor considerente. Față de calificarea dată cererii dedusă judecății, ca fiind o acțiune în repetițiune, în condițiile în care perceperea taxei speciale cu ocazia primei înmatriculări în R. a autoturismului s-a făcut fără a se emite în prealabil un act administrativ-fiscal, se cuvine a fi înlăturată și critica vizând inadmisibilitatea acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii administrative prevăzute de art. 205 și urm. din O.G. nr. 92/2003, deoarece pretențiile reclamantului nu au ca temei juridic dispozițiile art. 218 alin. 2 din Codul de procedură fiscală și acestuia nu îi incumba obligația de exercitare a recursului administrativ. Referitor la decizia nr. 4. a C. C., dacă instanța de contencios constituțional, conform propriei jurisprudențe, verifică doar conformitatea legii cu Constituția, nepronunțându-se asupra interpretării sau aplicării concrete a legii, judecătorul român trebuie sa determine dacă, intr-un cazul concret dedus judecății, aplicarea legii produce efecte contrare dreptului comunitar. C. dacă s-a pronunțat deja Curtea cu privire la constituționalitatea unei legi, acest lucru nu împiedică instanța de judecată sa ajungă la concluzia că aplicarea acelei legi la o situație determinată este de natură să producă efecte contrare dreptului U. europene. În ceea ce privește critica privind acordarea dobânzilor legale solicitate până la data plății și incidența la speță a dispozițiilor C.pr.fisc. precum și a procedurii de restituire prevăzute de acest act normativ, Curtea reține următoarele: Este de principiu că potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 4 din Codul de procedură fiscală în măsura în care plata sumelor reprezentând impozite,taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat se constată că a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective. Tot astfel, dacă suma respectivă a fost încasată și folosită fără să existe temei legal, se impune a se restitui nu numai suma plătită ci și dobânda legală calculată pe perioada cuprinsă între data creditării bugetului de stat și data restituirii integrale către contribuabil. Numai astfel se poate concepe o justă reparație a prejudiciului încercat de contribuabil aflat într-o astfel de situație în care acestuia i s-a produs un prejudiciu prin acțiunea ilicită și culpabilă a organului fiscal al statului. Așa fiind, Curtea constată că instanța de fond a soluționat cauza cu aplicarea normelor legale și a principiilor de reparație a prejudiciului încercat de contribuabil. Nu se poate paraliza dreptul contribuabilului de a beneficia de reparația integrală a prejudiciului numai pe considerentul că acesta are doar dreptul să i se restituie suma plătită fără bază legală iar dobânda se poate acorda doar dacă administrația nu rezolvă cererea de restituire în termenul prevăzut de lege, dobândă care ar curge doar de la data refuzului de a dispune restituirea sumelor solicitate. Dacă s-ar admite teza recurentei, conform căreia indiferent de situație și de perioada de folosire a unei sume de bani achitată la bugetul de stat fără temei legal aceasta este ținută să restituie doar suma plătită la bugetul de stat de către contribuabil fără o altă reparație în ipoteza în care cererea de restituire este rezolvată în termen de 45 de zile de la înregistrare și indiferent de perioada de timp cât bugetul de stat a beneficiat de fructificare acestei sume, ar însemna ca bugetul de stat să se îmbogățească pe măsura însărăcirii patrimoniului contribuabilului cu suma ce reprezintă prețul folosinței banilor pe perioada de referință. Or, dacă am accepta o astfel de rezolvare ar însemna ca niciodată contribuabilul să fie corect și complet despăgubit pentru prejudiciul ce l-ar încerca prin reținerea la bugetul de stat pe o perioadă de timp însemnată a unei sume fără o bază legală, punând astfel în pericol principiul răspunderii patrimoniale ce presupune reparația în natură și integrală a prejudiciului. Pe de altă parte, dacă am accepta teza recurentei, s-ar eluda înseși principiile statornicite în practica C. de Justiție care au fost mai sus redate, respectiv obligația impusă statelor membre de a asigura rambursarea taxelor colectate cu încălcarea prevederilor art. 90 din T., cu respectarea principiilor ce guvernează autonomia procedurală și îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, Curtea de Justiție a mai decis că în astfel de cauze pot fi plătite și daune pentru pierderile suferite. Pe cale de consecință, Curtea constată că instanța de fond a făcut corect aplicarea și interpretarea dispozițiilor legale, iar recursul pârâtei se vădește a fi nefondat și conform art. 20 alin. 3 din L. nr. 554/2004 urmează a fi respins ca atare. Cât privește recursul declarat de reclamant, Curtea îl consideră întemeiat, neputându-se da eficiență criticii formulate de către pârâtă în legătură cu lipsa culpei sale procesuale. Prin refuzul său de restituire a taxei încasate cu încălcarea dispozițiilor comunitare, pârâta a determinat inițierea prezentului demers judiciar al reclamantului, în tot cursul judecării cauzei exprimându-și opoziția față de pretențiile formulate de reclamant. Se impune ca atare a se da eficiență dispozițiilor art. 274 alin. 1 Cod procedură civilă și a se obliga pârâta la plata cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant constând în onorariu avocat, conform chitanței aflate la fila 22 dosar fond. Ca urmare, fiind incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, în temeiul art. 20 alin. 3 și 28 din L. nr. 554/2004, raportat la dispozițiile art. 312 alin. 1-3 Cod procedură civilă, va fi admis recursul declarat de către reclamant și se va modifica în parte sentința atacată, în sensul obligării pârâta A. F. P. C.-N. să plătească reclamantului 1.500 lei cheltuieli de judecată. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII D E C I D E : Admite recursul declarat de reclamantul M. P. D. împotriva sentinței civile nr. 1.177 din (...) pronunțată în dosarul nr. (...) al T.ui C., pe care o modifică în parte, în sensul că obligă pârâta A. F. P. C.-N. să plătească reclamantului 1.500 lei cheltuieli de judecată. Respinge recursul declarat de pârâta A. F. P. C.-N. Menține restul dispozițiilor sentinței. Decizia este irevocabilă. Pronunțată în ședința publică din 13 ianuarie 2011.{ F. | PREȘEDINTE, ANA M. T. JUDECĂTOR, R.-R. D. JUDECĂTOR, L. U. GREFIER, M. T. } Red.A.M.T. Dact.H.C./2 ex./(...) Jud.fond:G.G..
| ← Decizia civilă nr. 2613/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... | Decizia civilă nr. 4116/2011, Curtea de Apel Cluj - Secția... → |
|---|
