Decizia nr. 2550/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ, DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 2550/2012
Ședința publică din 29 martie 2012
Completul compus din:
PREȘEDINTE L. U. JUDECĂTOR M. D. JUDECĂTOR R.-R. D. GREFIER V. D.
S-a luat în examinare recursul formulat de pârâtul M. B. PRIN P., împotriva sentinței civile nr. 1., pronunțată de T. B.-N., în dosarul nr. (...), în contradictoriu cu reclamantul M. I., având ca obiect litigiu privind funcționarii publici (L. Nr.188/1999) diminuare salariu cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată lipsa părților.
Procedura de citare este { F. |legal} îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către { F. { F. învederează} faptul că recursul este scutit de la plata taxelor judiciare de timbru, însă nu este semnat de autorul său, deși acesta a fost legal citat cu mențiunea suplinirii lipsei semnăturii de pe scriptul de recurs, sub sancțiunea nulității acestuia, potrivit art. 133 C.pr.civ.( fila 9 din dosar), însă recurentul M. B. PRIN P. nu a dat curs solicitărilor instanței.
Curtea întemeiat pe dispozițiile art. 133 al. 1 C.pr.civ. coroborat cu art. 112 C.pr.civ. ridică excepția nulității recursului și reține cauza în pronunțare pe excepție.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1018 din (...) pronunțată în dosarul nr.(...) al T.ui B. N., a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a M. B., invocată de acest pârât.
A fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul M. I. în contradictoriu cu pârâtul M. B. prin P., ca neîntemeiată.
A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului suma de 250 de lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Conform prev. art. 137 alin. 1 Cod procedură civilă, instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură și de fond care fac inutilă examinarea pe fond a cauzei.
Astfel, privitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului
M. B. prin primar, tribunalul a constatat că aceasta a fost neîntemeiată și a respins-o ca atare, în condițiile în care reclamantul face parte din categoria funcționarilor publici din cadrul aparatului de specialitate al primarului și al serviciilor publice de interes local, aparat ce deservește unitatea administrativ-teritorială pârâtă, conform prevederilor art. 77 din L. nr.
215/2001 republicată, potrivit cu care „primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale";.
Potrivit dispozițiilor art. 21 alin. 1 și 2 din L. nr. 215/2001 unitățile administrativ teritoriale au personalitate juridică, patrimoniu propriu și sunt reprezentate în justiție de primar, astfel încât, în acele ipoteze în care acțiunea în contencios administrativ cuprinde și un capăt de cerere privind plata unor sume de bani decurgând din prejudiciul produs printr-un act nelegal al uneia dintre autoritățile publice constituite în cadrul acestora, se impune chemarea în judecată a respectivelor unități administrativ teritoriale.
Cum în speță s-au formulat și capete de cerere care vizează plata sumelor decurgând din cererea de anulare a dispoziției privind diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor și indemnizațiilor pe perioada (...) - (...), în mod corect este chemat în judecată M. B.-prin primar. De altfel, antetul dispoziției atacate menționează unitatea administrativ teritorială, precum și autoritatea administrației publice, în speță primarul, ca autoritate executivă în sensul prevederilor art. 23 alin. 1 și art. 24 din L. nr.
215/2001, acesta din urmă fiind chemat în judecată, ca reprezentant al municipiului, legitimare conferită de prev. art. 21 alin. 2 din același act normativ.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reținut că începând cu data de 3 iulie
2010, drepturile salariale ale reclamantului au fost reduse cu 25%, reducere impusă de L. nr.1., aplicabilă tuturor persoanelor din sistemul bugetar, până la data de 31 decembrie 2010, în conformitate cu art. 16 din lege, sens în care, în data de (...) a fost emisă de către M. B. - P., D. nr. 1743.
Această măsură este prevăzută în art.1 din L. nr. 1. și a fost impusă, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., în vederea reducerii cheltuielilor bugetare și asigurarea sustenabilității bugetului de stat.
Anterior promulgării acestui act normativ, Curtea Constituțională a efectuat controlul de constituționalitate în condițiile art. 15 alin.1 din L. nr.
47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, pronunțând D. nr. 872/(...).
T. a reținut în prezenta cauză faptul că măsura diminuării drepturilor salariale constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr.
872/2010 și nr. 874/2010, și o atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție. Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art.53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, respectiv pentru apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată nediscriminatoriu și să nu aducă atingere existenței dreptului sau libertății.
În cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din L. nr. 1. și s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a G., măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului și nu substanța acestuia, motiv pentru care a fost instituit caracterul temporar al diminuării salariale și este determinată de o situație de criză financiară internațională care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Prin urmare, diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a salariului personalului unităților bugetare constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Referitor la dispozițiile C. și jurisprudența C. în materie, tribunalul a reținut că potrivit art. 1 alin. 1 al P. nr. 1 la C., „. persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional";. Însă, alin. 2 al textului prevede că „Dispozițiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor și a altor contribuții, sau a amenzilor";.
În ceea ce privește aplicarea art. 1 din Protocolul 1, instanța trebuie să aprecieze, în primul rând, dacă există o posesie în sensul convenției, dacă a existat o ingerință și dacă acea ingerință este sau nu justificată.
În principiu, dreptul la salariu este apt a cădea sub incidența protecției instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de C. în jurisprudența sa referitoare la situații similare sau apropiate.
Noțiunea de „. utilizată de acest text are o semnificație autonomă, neputându-se considera că salariul este un „. care intră sub protecția acestui text sau cel puțin o „speranță legitimă";. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza
Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Astfel, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantului, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr-o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamant, ceea ce nu este cazul, întrucât L. nr.
1. s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare
(Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la C. europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho
Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
C. europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie
2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Din aceste decizii de speță se desprinde principiul potrivit căruia conturarea unei posesii sau bun în sensul convenției, în ceea ce privește drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. În momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operațiune se realizează prin lege, nu se mai poate reține în continuare existența unei posesii sau bun. Principiul este exprimat de altfel explicit în hotărârea Kechko versus Ucraina "....este la latitudinea statului sa determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, daca printr-o dispoziție legala in vigoare se stabilește plata unor sporuri si condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, in mod deliberat, sa refuze plata lor, atâta vreme cat dispozițiile legale sunt in vigoare".
Prin urmare, în cazul de față, în care art. 1 alin 1 din L. 1. prevede
"(1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.", înlăturându-se temeiul legal pentru plata, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, a procentului de 25% din salariu, această parte a salariului nu poate fi avută la acest moment în vedere sub aspectul incidenței prevederilor art. 1 din Protocolul 1 adițional la C.
Cu privire la existența unei ingerințe, tribunalul a retinut ca măsura reducerii salariilor s-a realizat în baza unei legi, legea nr.1., astfel că este îndeplinită și condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege.
În ceea ce privește scopul urmărit și proporționalitatea, prin adoptarea L. nr.1. s-a urmărit aplicarea aceluiași mod de calcul pentru toate categoriile de beneficiari ai sistemului public de pensii și eliminarea inechităților generate de aplicarea unor criterii diferite pentru aceeași categorie de pensionari. A. a fost generat de dificultățile financiare pe care le-a avut statul în suportarea de la buget a părții din pensie care nu se baza pe sistemul contributiv.
Cu privire la justificarea ingerinței, se reține că dreptul de proprietate nu este un drept absolut, statul având o largă marjă de apreciere în ceea ce privește anumite limitări ce pot fi aduse acestui drept.
În legătură cu aceste limitări, atât C. cât și jurisprudența C. impun respectarea anumitor condiții și principii, care au fost avute în vedere.
Scopul măsurii a fost apărarea interesului public, astfel cum rezultă din expunerea de motive a L. 1.. Pentru edictarea acesteia a existat un obiectiv principal major, respectiv salvarea economiei naționale aflată în fața unei crize economice severe, prin aceasta apărându-se concomitent ordinea publică și siguranța națională, aspect ilustrat pe deplin în expunerea de motive a L. 1..
Prin urmare, prin acest obiectiv se urmărește echilibrarea bugetului de stat, având în vedere interesul public de a asigura sustenabilitatea plății obligațiilor statului atât către pensionari, cât și către salariați sau beneficiari de orice alte tipuri de indemnizații, precum și de a asigura derularea în condiții optime a acordurilor internaționale ale României care vor asigura stabilitatea macroeconomică pe termen mediu.
De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea arată ca nu este rolul sau de a verifica in ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit (în cazul de față reducerea cheltuielilor publice prin reduceri salariale), cu excepția situațiilor in care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
In speța Wieczorek contra Poloniei paragraful 59 se arată că "noțiunea de interes public este în mod necesar extensivă. În special, decizia de a edicta legi privind drepturile din asigurări sociale implică în general considerații de ordin economic și social. Curtea consideră firesc ca limitele de apreciere la dispoziția legislativului în implementarea politicilor sociale și economice să fie largi și în relație cu ceea ce consideră legislativul a fi interesul public, exceptând situația în care decizia este în mod vădit neîntemeiată".
În jurisprudența sa, Curtea recunoaște dreptul la o amplă apreciere a statului în ceea ce privește sistemul de drepturi sociale, arătând expres că acest drept are un conținut mai vast decât în alte domenii și pe de altă parte, că măsura încalcă principiul proporționalității în special atunci când are loc o privare totală.
Curtea a acceptat reduceri substanțiale ale cuantumului pensiei si/sau ale altor beneficii de asigurări sociale fără a ajunge la concluzia încălcării articolului 1 al P. nr. 1: aprox. 43% (T. c. Suediei - reducere de la
8625 coroane la 4950 coroane - neîncălcare); aprox 38% (Jankovic c Croatia, 12 octombrie 2000); 5% (Lenz c. Germaniei); pierderea statutului de veteran cu avantajele ce decurgeau din acesta (10% din salariul mediu lunar; reduceri de 50% din prețul transportului, consumului de electricitate, căldura, gaz etc., 50% din prețul asigurării pentru automobile - Domalewski c. Polonia, 15 iunie 1999); reducerea cu 66% a pensiei principale (reclamantul/a mai primea alte 2 pensii, si reducerea fusese necesara pentru ca suma celor 3 pensii sa nu depășească un plafon maximal stabilit de lege pentru pensiile publice - Callejas c. Spaniei, 18 iunie 2002); reduceri intre 30 si 50% din cuantumul unei alocații speciale pentru văduve (A. C. Goudswaard-Van Der Lans c. Olandei, decizie de inadmisibilitate din 22 septembrie 2005).
În situația de față, reducerea salariilor cu 25% s-a realizat printr-o lege organică, L. 1.. Mai mult, legea a fost adoptată prin procedura angajării răspunderii G., asupra acestei legi existând o decizie fermă atât la nivelul executivului, cât și la nivelul legislativului. Prin urmare, emiterea actelor administrative atacate au un solid temei legal, potrivit exigențelor C..
Măsura este nediscriminatorie pentru că a vizat, potrivit dispozițiile L.
1., întreaga categorie a angajaților din sistemul public, categorie din care face parte reclamanta.
T. a apreciat că nu se poate reține încălcarea principiului nediscriminării prevăzut de art.14 din C. pentru că este necesar ca diferența de tratament să aibă loc între persoane aflate în aceeași situație, ori în situație analogă sau comparabilă și, așa cum rezultă din cuprinsul L. nr. 1., dispozițiile sale privesc întreg personalul bugetar și nu numai anumite categorii profesionale.
Angajații din sectorul public nu se află în aceeași situație juridică cu cei din mediul privat. Cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. In timp ce salariile reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact cheltuieli de personal, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator.
În sfera publică angajatorul este, întotdeauna, statul, prin diferitele sale entități de la nivel central sau local, care trebuie să țină seama de faptul că în sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii. Atunci când legea diminuează cuantumul salariilor, contractul individual de muncă nici măcar nu trebuie renegociat prin întâlnirea voinței concordante pentru a se aplica noile prevederi legale. R.nea acestei concluzii constă în faptul că temeiul încheierii, modificării și încetării contractului este legea, iar dacă, pentru viitor, legea prevede o redimensionare a politicii salariale bugetare, toate contractele pendinte sau care vor fi încheiate trebuie să reflecte și să fie în acord cu legea, astfel că angajatorul public nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a apreciat că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, și că prin aceasta nu se aduce atingere nici unuia dintre drepturile invocate de către reclamantă, situație în care, în baza prevederilor art.l09 din L.nr.l88/l999 rep., privind Statutul funcționarilor publici rap. la art. 1 din L. nr. 1., a art. 1 din L. nr. 285/2010, a prevederilor art. 14 din C. europeană, a art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C., a P. nr. 12, va respinge ca neîntemeiată acțiunea formulată.
În privința cheltuielilor de judecată solicitate de pârât, este real că, întrucât a căzut în pretenții, reclamantul este obligat a suporta, în temeiul art. 274 C.pr.civ., cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte, sens în care s-a admis cererea formulată de către pârât, însă, având în vedere criteriile prevăzute de art. 274 alin. 3 C.pr.civ., respectiv valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat (trebuie făcută sublinierea existenței mai multor dosare pe rolul acestei instanțe similare cu prezentul dosar și în care apărările formulate de pârât sunt identice) instanța a micșorat onorariul avocațial ce a fost pus în sarcina reclamantului, de la suma de 620 lei, rezultată din chitanța depusă la dosar, la suma de 250 lei.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul M. B. a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul obligării pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că instanța de fond a respins acțiunea reclamantului și a redus cuantumul cheltuielilor de judecată în mod nejustificat.
Instanța de fond, pe buna dreptate a respins ca neîntemeiata acțiunea civila formulata de reclamant.
Instanța de fond nu era îndreptățita sa reducă cuantumul onorariului stabilit de avocat cu clientul sau, care are ca finalitate, pe de o parte, prestarea asistentei juridice, iar pe de alta parte plata onorariului si, eventual, a altor cheltuieli, întrucât acestea nu pot fi stânjenite sau controlate, direct sau indirect, de nici un organ al statului.
Prin urmare, în mod greșit, instanta de fond a facut în cauza aplicarea dispozitiilor art. 274 pct. 1 și 3 din Codul de procedura civila și a redus, prin apreciere, cheltuielile judiciare privind onorariul convenit de avocat cu clientul sau.
Conform dispozitiilor art. 30 din L. nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, contractul dintre avocat și clientul sau nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de nici un organ al statului, iar în conformitate cu art. 94 alin. 2 și 3 din Statutul profesiei de avocat, onorariul se stabilește prin negociere, fiind totodată exclusa obligația avocatului de a justifica cuantumul sumelor care i se cuvin cu acest titlu, convenite cu clientul sau.
De asemenea, în art. 95 din statut s-a stabilit ca reclamațiile și contestațiile privind onorariile și cheltuielile facute în interesul clientului se soluționează potrivit dispozițiilor art. 27 alin. 2 din L. nr. 51/1995, adica de consiliul baroului, deciziile acesteia putând fi atacate prin plângere la C. permanenta, a cărei soluție este definitiva.
În aprecierea cuantumului onorariului, instanța trebuie sa aiba în vedere atat valoarea pricinii, cat și proporționalitatea onorariului cu volumul de munca presupus de pregătirea apărării in cauza, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.
Astfel, nu este justificata reducerea onorariului achitat de parte avocatului sau, mai ales ca acțiunea a fost respinsa în întregime.
Faptul ca avocatul a determinat, exclusiv în limitele prerogativelor legale și statutare, conferite profesiei de avocat, soluționarea cererii "la numai doua termene" nu reprezintă un motiv de reducere a onorariului avocațial, diligenta profesionala a apărătorului paratei conducând la soluționarea cererii intr-un timp foarte scurt.
Onorariul a fost stabilit inter partes conform art. 132 din Statutul profesiei de avocat, ținând seama de elementele prevăzute în alin. 3 al textului menționat, care sunt: timpul și volumul de munca solicitate pentru executarea mandatului primit sau activității solicitate de client; natura, noutatea și dificultatea cazului; importanta intereselor în cauza; împrejurarea ca acceptarea mandatului acordat de client îl împiedica pe avocat sa accepte alt mandat, din partea unei alte persoane, daca aceasta împrejurare poate fi constatata de client fără investigații suplimentare; notorietatea, titlurile, vechimea în munca, experiența, reputația și specializarea avocatului; conlucrarea cu experți sau specialiști impusa de natura, obiectul, complexitatea și dificultatea cazului; avantajele și rezultatele obținute pentru profitul clientului, ca urmare a muncii depuse de avocat; situația financiara a clientului; constrângerile de timp în care avocatul este obligat de împrejurările cauzei sa acționeze pentru a asigura servicii legale performante.
T. de lege menționat permite instanței sa mărească sau sa micșoreze onorariile avocaților ori de câte ori constata ca sunt nepotrivit de mici sau de mari fata de valoarea pricinii sau de munca îndeplinita de avocat. T. face referire și la "tabloul onorariilor minimale", care nu mai exista în prezent, trimiterea fiind astfel superflua.
Art.274 alin.3 C. pr. civ. este menit sa împiedice abuzul de drept, prin deturnarea onorariului de avocat de la finalitatea sa fireasca, aceea de a permite justițiabilului sa beneficieze de o asistenta judiciara calificata pe parcursul procesului.
Prin reducerea onorariului plătit avocatului parata ar fi în imposibilitate de a-și recupera integral cheltuielile de judecata, deși nu se afla în culpa procesuala și nici în culpa de a fi convenit cu avocatul un onorariu exagerat.
În speță onorariul apărătorului pârâtului, recurent de față, a fost de
500 lei, plus TVA 120 lei, în total 620 lei conform dovezilor de puse la dosar, iar instanța l-a redus considerându-l ca nepotrivit și fără ca instanța să motiveze care a fost valoarea la care s-a raportat și fără a lua în calcul munca avocatului.
Pentru aceste considerente a solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a hotărârii ataca te în sensul obligării paratei la plata tuturor cheltuielilor de judecata la fond.
Examinând recursul, Curtea reține următoarele:
În ședința publică din 23 februarie 2012 instanța a invocat excepția nulității recursului, deoarece prezentul recurs nu a fost semnat, deși pentru acest termen, recurentul a fost citat cu mențiunea de a se prezenta în fața instanței, în vederea suplinirii lipsei semnăturii de pe memoriul de recurs, sub sancțiunea prevăzută de lege.
Potrivit dispozițiilor art. 302 1 alin (1) Cod procedură civilă cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității următoarele mențiuni: a) numele, domiciliu sau reședința părților; ori pentru persoanele juridice, denumirea și sediul lor precum și, după caz, numărul de înmatriculare în R. C. sau de înscriere în R. C. a persoanelor juridice, codul unic de înregistrare sau, după caz, codul fiscal și contul bancar. Dacă recurentul locuiește în străinătate, va arăta și domiciliul ales în România, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul; b) indicarea hotărârii care se atacă; c) motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat; d) semnătura.
Nulitatea prevăzută de art. 3021 Cod procedură civilă, este o nulitate expresă, ceea ce înseamnă că vătămarea este prezumată până la proba contrară.
Deși textul art. 3021 alin (1) lit. a) Cod procedură civilă a fost declarat neconstituțional prin D. nr. 1. martie 2005 a Curții Constituționale în ceea ce privește, sancționarea cu nulitate absolută a omisiunii de a preciza în cuprinsul cererii de recurs mențiunile prevăzute la lit. a) ca fiind un formalism inacceptabil de rigid de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac și să restrângă nejustificat accesul liber la justiție, instanța apreciază că textul art. 3021 alin (1) lit d) Cod procedură civilă aplicabil în speță prevede o nulitate expresă chiar dacă aceasta nu este una absolută.
Tocmai de aceea, în ședința publică din 23 februarie 2012 s-a pus în discuție sancțiunea lipsei semnăturii de pe cererea de recurs și pentru a suplini această neregularitate s-a acordat un termen pentru care recurentul a fost citat cu mențiunea de a suplini lipsa semnăturii de pe cererea de recurs sub sancțiunea anulării recursului.
Întrucât pentru termenul acordat la 29 martie 2012 această neregularitate nu a fost suplinită, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 3021 alin (1) lit d) raportat la art. 133 alin. 1 C.pr.civ. și a sancționat cu anularea cererii de recurs pentru neîndeplinirea condițiilor privind semnătura recurentului.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E :
Anulează ca nesemnat recursul declarat de pârâtul M. B. prin primar împotriva sentinței civile nr. 1018 din (...) pronunțată în dosarul nr.(...) al
T.ui B. N. pe care o menține în întregime.
D. este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 29 martie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
L. U. M. D. R.-R. D.
GREFIER V. D.
Red.L.U./Dact.S.M
2 ex./(...) Jud.fond.D. E.na L.
