Decizia nr. 5325/2012, Curtea de Apel Cluj - Secția Contencios Administrativ și Fiscal
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA A II-A CIVILĂ,
DE contencios ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 5325/2012
Ședința data de 13 I. 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE M. H. JUDECĂTOR M. B.
JUDECĂTOR F. T.
G. D. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de către reclamantul B. D. împotriva sentinței civile nr. 6309 din data de (...), pronunțată de Tribunalul
Maramureș, în dosarul nr. (...), în contradictoriu cu pârâții P. O. B. și M. F. P. PRIN D. M., având ca obiect - litigiu privind funcționarii publici (L. Nr.188/1999) drepturi bănești - diferență de salariu acordat anterior L. nr. 1..
La apelul nominal făcut în ședință publică, la cea de a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează instanței următoarele:
Cauza se află la primul termen de judecată, recurs.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul promovat este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
Prin Serviciul Registratură, la data de (...) intimatul-pârât M. F. P. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, în două exemplare, iar la data de (...) intimata P.
O. B. a depus întâmpinare, într-un singur exemplar.
Se constată că intimații-pârâți au solicitat judecarea cauzei în lipsă,în temeiul art. 242 pct.2 C.pr.civ.
Curtea, din oficiu, în temeiul art. 1591 al. 4 C.pr.civ., raportat la art.21 din Constituție, art.10 al. 2 din L. nr.554/2004, art. 3 pct. 3 C.pr.civ. și art.105,
106, 109 din L. nr. 188/1999, constată că este competentă general, material și teritorial să judece pricina.
După deliberare, apreciind că la dosar există suficiente probe pentru justa soluționare a cauzei, în temeiul dispozițiilor art.150 C.pr.civ., Curtea declară închise dezbaterile și reține cauza în pronunțare pe baza actelor existente la dosar.
CURTEA
Prin sentința civilă nr. 6309 din (...) pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...) s-a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice reprezentant de D. G. a F. P. M..
S-a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul B. D., citat de la locul de muncă din cadrul Primăriei O. B., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE R. DE D. G. A F. P. M. și P. O. B., reprezentat prin P.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Având a se pronunța asupra excepției invocate de către MFP prin D. M., în conformitate cu dispozițiile art. 137 Cod procedură civilă, T. o va respinge având în vedere atribuțiile Ministrului F. P. (art. 3 din HG nr. 34/2009), acesta fiind atras în proces pentru opozabilitatea hotărârii.
Pe fond, T. a reținut următoarele:
Reclamantul este funcționar public în cadrul Primăriei O. B..
Potrivit art. 1 alin. 1 din L. nr. 1., cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Curtea Constituțională a arătat în D. nr. 872 din (...) că salariul este o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat și angajator se concretizează în obligații de ambele părți, iar una dintre obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.
Stabilind că dreptul la salariu este corolarul unui drept constituțional, și anume dreptul la muncă, Curtea Constituțională a constatat că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art. 53 din Constituție.
Curtea Constituțională a constatat că L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar este constituțională, reținând că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menținerea democrației și salvgardarea ființei statului și că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu
25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit
(reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului.
În ce privește susținerile reclamantului conform cărora reducerea unilate- rală a salariului brut cu 25% în temeiul dispozițiilor art. 1 din L. nr. 118/ 2010 încalcă prevederile art. 1 din Protocolul 1 adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru că nu oferă salariaților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză, rupându-se în defavoarea salariaților justul echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general, instanța a considerat că sunt nefondate.
Aceasta întrucât, în privința drepturilor salariale, CEDO face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas c. Croatiei din (...), par. 58). Tocmai de aceea, în cele mai cunoscute cauze ale CEDO privind salariile, sunt stabilite următoarele principii: Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din (...):
„C. nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum(…). O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată"; (par. 94); Hotărârea Kechko c. Ucrainei din (...): „(…) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare"; (par. 23).
Față de jurisprudența evocată, instanța a reținut că CEDO nu garantează dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum.
Având în vedere aceste considerente instanța a apreciat că în speță nu s-a produs o încălcarea a prevederilor art. 1 Protocolul nr. 1, măsura reducerii sala- riale de 25% în temeiul art. 1 al. 1 din L. nr. 1., pe o perioadă determinată intrând în marja de apreciere a statului cu privire la reglementarea politicilor sociale și economice și a respins acțiunea în totalitate, inclusiv cu privire la cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul B. D. solicitând admiterea acestuia așa cum a fost formulat.
În motivare s-a arătat că:
Apreciază ca, In raport de conținutul acțiunii introductive, înscrisurile depuse și temeiurile avute în vedere, cu precădere jurisprudența CEDO, în mod greșit, Tribunalul Maramureș, prin sentința recurată, a respins acțiunea pe care a formulat-o, hotărârea fiind dată, în opinia reclamantului, cu aplicarea greșită a legii.
În esență, fără a reitera motivele expuse inițial prin acțiunea introductivă, pe care le menține, înțelege să reia în cadrul criticilor din recurs și să puncteze evidența cu care au fost încălcate normele în materie prin raportare la legislația europeană.
Concret, apreciază că soluția de respingere a acțiunii, întemeiată strict pe dispozițiile L. nr. 1., este nelegală și netemeinică, de natură a, încălca prevederile Declarației Universale a Drepturilor Omului și pe cele ale art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la C., ratificata de R. prin L. nr.30/18 mai 1994, care privesc protecția proprietății.
Înainte de a trece la analiza condițiilor acestor prevederi internaționale care protejează dreptul de proprietate, ce trebuiau avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției, consideră că se impune a preciza că statuarea C. Constituționale a României, în cuprinsul deciziilor nr.872/25 iunie 2010 și nr.874/25 iunie 2010, ambele publicate în M.Of. nr.433/28 iunie 2010, în sensul că L. nr.1. nu încalcă dispozițiile Constituției, nu este de natură să împiedice instanțele de judecată să facă aplicarea dispozițiilor art.20 din legea fundamentală și să dea prioritate pactelor și tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte.
Aceasta, deoarece, așa cum reglementările internaționale au întâietate in fața celor interne, inclusiv in fata Constituției României, statuările C. Europene a Drepturilor Omului de la S. , de exemplu, au prioritate față de cele ale C. Constituționale a României, fiind obligatorii pentru instanțele de judecată.
In ceea ce privește prevederile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului care au fost încălcate prin reducerea salariilor bugetarilor cu 25%, potrivit at1.17 din Declarația Universală a Drepturilor
Omului, orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții; nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.
De asemenea, potrivit art.I din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de R. prin L. nr.30/18 mai 1994, orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate ti lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Consideră că dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.
Cu privire la regula aplicabilă în lumina art.l din Protocolul nr.1, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului de la S. a statuat, in numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte: prima, care se exprimă in prima frază a primului alineat și care are un caracter general, enunța principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează in cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
Apreciază că cea de-a doua și cea de-a treia regulă se referă la cazuri speciale de încălcare a dreptului la respectarea bunurilor și, prin urmare, trebuie interpretate în lumina principiului general enunțat în prima regula (cauza Gasus
Dosier - und Fordertechnik GmblI impotriva Olandei, Hotărârea din 23 februarie
1995, seria A nr. 306 B, p. 46 - 47, & 55). Pentru a analiza dacă sunt încălcate prevederile art.l din Primul protocol, trebuiau analizate de prima instanță, așadar, mai multe aspecte: daca reclamanții au un bun, în sensul art.l alin.l din Primul protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice in exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art.I din Protocolul nr.l; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv daca ingcrința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), daca ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică daca s-a menținut un așa zis just echilibru.
Nu s-a avut deopotrivă în vedere faptul că, între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului, Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la S. s-a pronunțat in nenumărate rânduri, chiar și împotriva României, în sensul că și dreptul de creanță reprezintă un așa zis bun, în sensul art.1 din Primul protocol adițional la C., dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde ca a avut cel puțin o așa zisă speranță legitimă de a-l vedea concretizat (cauzele Rafinăriile grecești Stran și Stratis Adreadis împotriva Greciei, Hotărarea din 9 decembrie
1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59; cauza Jasiuniene împotriva
Lituaniei, cererea nr. 41.510/98, paragraful 44, 6 martie 2003; cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții contra Belgiei, Hotărârea din 20 noiembrie 2005, seria A nr.332, p.21 si AA§ 31; Cauza Ouzunis și alții contra Greciei, nr.49144/99, 18 aprilie 2002, AA§ 24; Hotărârea din 24 martie 2005 in Cauza Sandor împotriva României, publicata în M. Of. nr. 1048 din 25 noiembrie 2005; Hotărârea din 28 iunie 2005 în Cauza V. I. impotriva României, publicata in M. Of. nr. 396 din mai 2006; Hotărâre a din 19 octombrie 2006 în cauza Matache și alții împotriva României - cererea nr.38 113/02; Hotărârea din 2 martie 2004 în Cauza Sabin P.escu împotriva României, publicata in M. Of. nr. 770 din 24 august 2005; Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock și Palade împotriva României - cererea nr.21740/02; Hotărârea din 1 decembrie 2005 in Cauza Societatea Comerciala Mașinexportimport Industrial Group împotriva României, publicată inM. Of. nr. 682 din 9 august 2006; Hotărârea din 23 februarie 2006 în Stere și alții impotriva României, publicată în NI. Of. nr. 600 din 30 august 2007; Hotărârea din 21 februarie 2008 în cauza Driha impotriva României - cererea nr.29556/02;Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva României
- cererea nr.30658/05; etc.). Mai mult, recent, în Hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza M.u împotriva României (cererea nr.12821/(5), Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la S. s-a pronunțat în mod expres în sensul ca salariul reprezintă un bun, în sensul art.I alin.l din Primul protocol.
Așadar. in mod greșit nu s-a reținut de instanță că salariul reclamantului, la care acesta are dreptul in baza contractului individual de muncă, reprezintă un bun, in sensul art.l alin.I din Primul protocol adițional la C.
Cea de a doua condiție ce trebuia verificată pentru a se vedea dacă este vorba sau nu de o încălcare a art.l din Primul protocol este cea a existenței unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr.l.
Or, reducerea salariului reclamantului cu 25% pe o perioada menționată și lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă. indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art.I din Protocolul nr.1.
In al treilea rând, privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern
și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie așadar să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Temeiul legal al obligației de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.1.
Astfel, Curtea a ajuns la concluzia că această obligație decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său și a statuat in sensul că, în absența unei indemnizări, art.l din Protocolul nr.1 nu ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile C.i.
Așadar, apreciază că privarea de proprietate impune statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art.l din Protocolul nr.1.
Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată in cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.
L. nr.1. nu oferă reclamantului posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate in cauză.
Lipsa totală a despăgubirilor nu se poate justifica, avându-se in vedere circumstanțele speței, cu atât mai mult cu cât nicio circumstanță excepționala nu a fost invocată de G. pentru a o justifica.
Față de aceste motive, solicită admiterea recursului, în baza art. 312 alin.3
Cod pr.civilă, modificarea în tot a sentinței și pe fond admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulata
Anexează prezentului recurs și practica judiciară.
Analizând recursul prin prisma motivelor invocate și a apărărilor formulate,
Curtea constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată pe rolul T. M. reclamantul B. D. a solicitat în contradictoriu cu pârâții P. O. B. și Ministerul Finanțelor Publice următoarele:
1. plata unor despăgubiri reprezentând diferența de salariu acordat anterior L. nr. 1. și salariul actual, începând cu data de 3 iulie 2010, data intrării în vigoare a L. nr. 1. până la 31 decembrie 2010 și în continuare până la intervenirea unei cauze legale de modificare, sume ce vor fi actualizate de la data scadenței până la data plății efective;
2. Plata unei sume reprezentând diferența dintre indemnizația de concediu cuvenită anterior intrării în vigoare a L. nr. 1. și indemnizația de concediu acordată efectiv, actualizată în raport de indicele de inflație de la momentul scadenței până la plata efectivă și integrală;
3. Obligarea ultimului pârât la asigurarea fondurilor necesare pentru al doilea pârât - ordonator de credite în scopul îndeplinirii obligațiilor de la alinatele precedente.
Prima instanță a respins acțiunea, constatând că măsura reducerii, pe perioadă determinată, a salariilor bugetarilor este compatibilă, atât cu prevederile constituționale, cât și cu cele ale C.i Europene pentru Apărarea Drepturilor și
Libertăților Fundamentale ale Omului.
Criticile formulate de către reclamant prin recursul declarat nu pot fi reținute de către instanță, pentru următoarele considerente:
Măsura contestată de către reclamant își are fundamentul legal în prevederile art.1 alin.1 din L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, publicată în Monitorul Oficial nr.441 din 30 iunie
2010, conform cărora:"Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%."
Raportat la aceste prevederi legale, nu poate fi reținută apărarea conform căreia reducerea nu ar fi putut opera decât urmare a emiterii unui act administrativ, de către ordonatorul de credite, din moment ce ele sunt extrem de clare și previzibile, existența unui act privind modificarea raporturilor de serviciu nereprezentând decât o simplă formalitate.
În plus, din moment ce instanța a recunoscut reclamantului dreptul de se adresa direct cu acțiune în justiție și de a contesta, pe fond, măsura reducerii, nu se poate susține că acesta ar fi fost prejudiciat în mod efectiv, prin modul în care angajatorul a înțeles să o pună în practică.
Cu referire la alegațiile conform cărora L. nr.1. ar încălca prevederile C.i pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, se constată că reducerea salariului reclamantului cu un procent de 25%, pentru o perioadă determinată, nu reprezintă o ingerință ce să aibă ca efect privarea acestuia de bunul său, în sensul celei de-a doua fraze a primului paragraf al art. l din Protocolul nr.1, ci doar o restrângere temporară a drepturilor.
Potrivit jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului, privarea de un bun, prevăzută de art. 1 din Protocolul adițional la C., poate fi făcută pentru realizarea unor interese generale de ordin economico-social, ceea ce este de natură să confere statelor semnatare o anumită marjă de apreciere, întotdeauna aflată sub controlul C. Europene a Drepturilor Omului; totodată, privarea de un bun trebuie să fie proporțională cu scopul urmărit. De asemenea, se arată că restrângerea dreptului este contrară C.i numai dacă este discriminatorie și insuficient motivată (Cauza Beyeler împotriva Italiei, 2000).
Or, în cauza de față, se observă că restrângerea exercițiului drepturilor menționate este prevăzută de lege, este luată pe o perioadă determinată, până la data de 31 decembrie 2010 și este justificată de salvarea securității naționale, concept constituțional definit prin art. 1 din L. nr. 51/1991 privind siguranța națională a României. Potrivit acestei definiții, un element esențial al securității/siguranței naționale îl constituie starea de echilibru și de stabilitate economică.
În plus, este de remarcat că dispozițiile legale criticate vizează restrângerea exercițiului dreptului și nu a substanței dreptului (la muncă, la pensie sau la șomaj), din moment ce acesta continuă să fie recunoscut și respectat în deplinătatea sa.
Totodată, potrivit jurisprudenței C. Europene a Drepturilor Omului, legea nu garantează un anumit cuantum al dreptului patrimonial, ci doar plata acestuia ca drept câștigat: "C. nu conferă dreptul de a continua să încasezi un salariu într-un cuantum determinat" (Cauza Vilho Eskelinen și alții împotriva Finlandei (nr. 63235/00, M.a Cameră, hotărârea din 19 aprilie 2007, par. 94).
M. de restrângere luate sunt nediscriminatorii, reducerile salariale aplicându-se tuturor salariaților din instituțiile și autoritățile publice, indiferent de regimul de finanțare. M. propuse sunt obiective, rezonabile și proporționale cu amploarea și impactul consecințelor crizei economice cu care se confruntă R.. Totodată, se arată că, în absența acestor măsuri, statul ar urma să fie lipsit de sursele de finanțare necesare supraviețuirii sale ca stat de drept și democratic. L. nr.1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar îndeplinește condițiile menționate anterior, fiind un act normativ accesibil, precis
și previzibil, nediscriminatoriu și motivat în sensul jurisprudenței C. Europene a
Drepturilor Omului de la S.
Soluția legislativă cuprinsă în art.1 din L. nr.1. a fost determinată, așadar, de apărarea securității naționale, astfel cum rezultă și din expunerea de motive a G. S. națională nu implică numai securitatea militară, ci are și o componenta socială si economică. Nu numai existența unei situații manu militari atrage aplicabilitatea noțiunii "securitate națională", ci și alte aspecte din viața statului, precum cele economice, financiare, sociale, care ar putea afecta însăși ființa statului prin amploarea și gravitatea fenomenului. Situația de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării și, implicit, securitatea națională, aceste aspecte nifiind contestate, de altfel, nici chiar de către recurent.
Asigurarea stabilității economice a țării și apărarea siguranței naționale sunt noțiuni care se circumscriu celor de "scop legitim de interes general" și de
"cauză de utilitate publică".
În acest context, se pot face trimiteri punctuale la jurisprudența relevantă a
C. în privința dreptului statului de a diminua, prin lege, salariile personalului bugetar, care a relevat că "bunul", în sensul C.i, este creanța de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie.
Este de subliniat că jurisprudența împotriva României (Cauza M.u contra României; Hotărârea din 15 iunie 2010, cauza Aurelia P.a contra României, Hotărârea din 26 ianuarie 2010) privește numai ipoteza neexecutării unor hotărâri judecătorești și nu vizează situația diminuării, prin lege, a cuantumului salariului funcționarilor publici. Dacă în cazurile privind neexecutări ale unor creanțe salariale există un temei clar stabilit al obligației de plată - hotărârea judecătorească - în schimb, în cazul reducerii printr-o lege, pentru viitor, a salariilor, temeiul existenței "bunului" este mult mai puțin clar.
În această privință, Curtea Europeană a Drepturilor Omului face o distincție esențială între dreptul de a continua să primești, pe viitor, un salariu intr-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas contra Croației, Hotărârea din 20 mai 2010, par. 58).
S-a mai statuat în sensul în care „O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 dacă are o bază suficientă în drept intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată"; (Hotărârea Marii Camere în cauza Vilho Eskelinen c. Finlandei din 19 aprilie 2007, par. 94).
De asemenea, în Hotărarea Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005: (...) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare ... ." (par. 23).
Ca atare, statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei.
(Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c.
Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
De altfel, într-o hotărâre relativ recentă - Aizupurua Ortiz c. Spaniei-, pierderea unei pensii complementare a fost analizată de către Curte din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor, situația reducerii pensiilor sau salariilor nefiind încadrată în categoria "privării de proprietate". În consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce, eo ipso, la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1, acesta fiind și motivul pentru care prima instanță a considerat, în mod fundamentat, că se impune și respingerea acțiunii.
Trebuie avută în vedere marja mare de apreciere pe care Curtea o lasă statelor în stabilirea propriilor politici în această materie. Putem aprecia că această marjă este și mai mare atunci când necesitatea intervenției statului rezultă din consecințele pe care criza economică internațională le produce asupra deficitului bugetar.
Așadar, s-ar putea lua în discuție o încălcare a art. 1 din Protocolul adițional numai în măsura în care angajatul din sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson contra Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (Azinas contra Ciprului, par. 44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei, citată mai sus, par. 39).
În concluzie, trebuie valorificată jurisprudenta C. Europene a Drepturilor Omului in materie, care nu garantează dreptul de a continua să primești un salariu într-un anumit cuantum.
De altfel, aceste aspecte au fost dezvoltate și de către Curtea
Constituțională, prin D. nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 433/(...), prin care instanța de contencios constituțional a constatat că dispozițiile art. 1 - 8 și cele ale art. 10 - 17 din L. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituționale, iar dispozițiile art. 9 sunt neconstituționale.
Deși reclamantul nu critică L. nr.1. pentru neconstituționalitate, instanța nu poate face abstracție de argumentele C. C.
Motivând soluția adoptată, Curtea a constatat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. Curtea a observat, de asemenea, că reducerea de 25% este aplicată in mod nediscriminatoriu tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod.
Curtea a reținut totodată că legea criticată nu aduce atingere substanței dreptului, fiind respectate condițiile prevăzute la art. 53 din Constituție.
Drept consecință, validarea pretențiilor formulate de către reclamant ar fi de natură nu numai să contrazică liniile directoare dezvoltate în jurisprudența CEDO și cea a instanței de contencios constituțional, dar ar însemna și o nesocotire a Deciziei CCR nr. 838 din 27 mai 2009, care s-a pronunțat în sensul în care numai legiuitorul - respectiv puterea legislativă - poate stabili acordarea sau neacordarea unor drepturi, condițiile și cuantumul acestor drepturi; instanțele judecătorești nu sunt abilitate să creeze și să adopte legi, ci doar să le aplice pe cele deja existente, care au girul puterii legislative.
În concluzie, Curtea conchide în sensul în care măsura de constrângere bugetară instituită a fost determinată de situația economică gravă care poate pune în pericol stabilitatea economică și, prin aceasta, ordinea publică și siguranța națională, situație care a impus adoptarea unor reglementări speciale, dar cu aplicabilitate limitată în timp.
Ca atare, în baza prev. art. 20 din L. nr. 554/2004, art. 312 alin. 1
C.pr.civ., urmează ca recursul să fie respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L. DECIDE
Respinge recursul declarat de B. D. împotriva sentinței civile nr. 6309 din
(...), pronunțată în dosarul nr. (...) al T. M. pe care o menține în întregime.
D. este irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 13 iunie 2012.
Red.M.B./dact.L.C.C.
2 ex./(...) Jud.fond: A. S.
